Marius Rogojinschi:“Modestia este o floare rară care dă o anumită distincție la butonieră”

Pe actorul, regizorul, profesorul, directorul de teatru Marius Rogojinschi l-am găsit în biroul lui de la Teatrul pentru copii și tineret “Vasilache” din Botoșani. De Marius mă leagă multe amintiri, dar prima care îmi vine în minte este că noi am făcut cunoștință pe un aeroport, la Londra, când ne aflam la un stagiu de pregătire inițiat de UNITER prin 92-93. Am fost rugată să mă duc să-l întâmpin și să-l însoțesc pînă la stația de autobuz spre Oxford. De atunci, în multe ocazii, ne-am văzut, mai ales că aveam un subiect comun: teatrul de animație. Am povestit deci, despre pasiunea lui pentru teatru, despre cariera de actor, despre păpuși, despre proiecte, vise. Mi-a vorbit mult despre draga lui profesoară, Olga Tudorache, pe care o venerează. Intrerupți ba de secretară ca să semneze niște acte, ba de o ședință fulger la primărie...am tot reluat ‘tirul’ întrebărilor. Reportofonul a mers, am vorbit mult, dar am făcut o selecție pentru că altfel nu mi-ar ajunge paginile revistei. Crescut într-o familie de artiști, mama – actor păpușar și tatăl – scenograf, mai mult în teatru, Mariu Rogojinschi are la activ multe roluri importante Cațavencu, Falstaff, Petrucchio, Claudius, Pampon, Ianke, dar și multe spectacole montate la Teatrul Vasilache sau în alte institutții ca: Fantezii în jaz, Dragostea celor trei portocale, Stafia familie Canterville, etc.

Raluca Tulbure: O să începem discuția de la anii studenției pentru că știu că au avut o importanță majoră în drumul tău artistic.Știu că ai intrat după mai multe încercări, vreo patru, dacă am reținut bine.

Marius Rogojinschi: Ajungem la  momentul în care am fost admis la Institut, când a venit domnul Sandu Lazăr și ne-a adus rezultatele. Aveam 9.66. Nici nu știu cum a rezultat media aia! Am aflat mai târziu că mă apreciaseră foarte mult domnul Cotescu și domnul Moisescu. Îți dai seama că a fost cea mai ferictă zi din viața mea, la fel de fericită ca cea în care s-a născut băiatul meu, Petruș. Cinci ani de examene de admitere, un an și patru luni efectuarea stagiului militar. Pe vremea aceea, examenul de admitere dura o lună din momentul înscrierii. Proba medicală era eliminatorie. Mai era și o  altă piedică: trebuia să aduci o diplomă individuală sau colectivă că ai fost în Cântarea României. Eu aveam pentru că luasem premii.

R.T: Tu ai avut noroc că ai prins niște profesori deosebiți, în ciuda ‚șicanelor’, piedicilor de care vorbeai. Ai fost elevul doamnei Olga Tudorache și m-ar interesa să știu ce ți-a rămas din învățăturile ei?

M.R: Sunt mai multe lucruri. Corectitudinea în viața profesională. Eu o iubeam pe doamna Olga Tudorache și sunt mândru că i-am fost student. Două persoane care nu s-au vorbit între ele mi-au zis despre ea că era una dintre acele persoane care nu au mințit niciodată nici pe scenă nici în viața profesională. Intr-adevăr, era de o probitate profesională cu totul aparte, de o moralitate, de o etică, de o mare rigoare. Toate acestea mi-au rămas, sigur la alte dimensiuni. Eu nu pot intra în scenă făcând rabat de la ceea ce am învățat: logică, bun simț, motivație, adevăr scenic, „fi nu arăta”, spirit de echipă, fantezie, norme de etică profesională care astăzi, din păcate, nu se mai găsesc.Un mare sacrificiu pentru această profesie. Eu mi-am trăit și-mi trăiesc, în continuare, sacrificiile.

R.T: Ai sacrificat ceva din viața ta personală pentru cea profesională?

M.R: Foarte mult! Aproape tot!  Sănătatea, în primul rând. S-a scrificat familia și după aceea mi-am sacrificat eu familia. Însă, sunt mândru, foarte mândru că am un băiat care a copilărit în teatru, ca și mine de altfel, dar care a îmbrățișat o profesie tehnică, e light designer și lucrează cu mari trupe muzicale. Îmi seamănă, nu face rabat de la efort, de la calitate.

R.T: Ai găsit echilibrul dintre viața profesională și cea personală? Deții o rețetă a fericirii? Există, oare, una?

M.R: Grea întrebare! Acum, descopăr niște valori pe care le-am exclus, pe care nu le-aminclus în vița mea din trecut. Sunt la o a doua familie și-mi dau seama de foarte multe greșeli pe care le-am făcut în cealaltă familie. Am depus eforturi deosebit de mari, dar beneficiile au fost efemere.Eu am rămas cu amintirile și ceilalți cu uitarea. Am pierdut zile din viața băiatului meu.

R.T: Ai avut și ai pe lângă activitatea profesională și o activitate, să-i zicem organizatorică. Ai avut diverse funcții de conducere,fie la Teatrul Mihai Eminescu, fie la cel de copii unde ești la al doilea mandat, la Consiliul Județean. Cum le împaci?

M.R: Vezi tu, sarcina acesta asumată pe lângă profesia de bază a constituit un efort de timp, fizic, psihic. Lucrurile s-au întâmplat cam așa. Când ne-am întâlnit în prima zi la facultate , fiind cel mai în vârstă din an, aveam 24 de ani, doamna Olga Tudorache m-a numit șef al clasei. Fiind educat în spiritul responsabilității și al asumării activităților organizatorice, căpătate din armată, m-am străduit să mă descurc cât se poate de bine și cu acestă calitate pentru a fi de ajutor colegilor mei, la modul caramaderesc. Tot armata m-a învățat ca dacă ești un zbir ai să-ți atragi oprobiul colegilor, dacă ești un camarad, atunci ai să-ți atragi respectul și stima lor. În timp am învățat că respectul ți-l atragi și prin valorea profesională, dar la vremea aceea nu aveam asemenea ierarhii. Înainte de absolvire, profesorul meu Florin Zamfirescu m-a sfătuit să nu refuz dacă mi se va propune vreo funcție pentru că susținea el, aveam niște calități. Zicea el, și mă poate contrazice, că fiind crescut în teatru, fiind om de teatru nu sunt chinuit de vanitate, de orgoliu.

R.T: Adică, cunoșteai din interior viața unui teatru...

M.R: Da. Prezicerile lui Florin Zamfirescu s-au adeverit patru ani mai târziu, când deveneam cela mai tânăr director de teatru din țară,

R.T: La Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani.

M.R: Da. Mai mulți colegi din an au devenit directori: Mihai Bica la Sibiu, Mariana Petrea la Reșița, Emil Șerban la Rm. Vâlcea. Eram supranumiți “clasa de directori” ai Olgăi Tudorache.

R.T: Ar fi multe de vorbit despre talentul de a fi un director bun fără să faci rabat de la profesie. Unii renunță la ea pentru a-și asuma pe de a intregul “rolul” principal într-o piesă grea, scrisă de alții și în care tu depinzi de “regizori” mai mult  politici. Dar, să revenim...

M.R: Repet, a contat enorm copilăria mea în teatru.

R.T: După câțva ani, iată-te din nou director al Teatrului Vasilache, după o perioadă destul de tulbure dominată de un scandal, de frământări, de zbateri ale colegilor tăi ca activitatea, munca să nu le fie umbrită, de o luptă dură cu autoritățile. Mai există solidaritate de breaslă?

M.R: Solidaritatea de breaslă este altă normă, dacă vrei,care ține de etica acestei meserii. Dacă nu ai norme de etică asumate, preluate din facultate atunci e mai greu. Nu se studiază la facultate, dar Olga Tudorache, Florian Pittiș, Florin Zamfirescu, Mircea Albulescu ni le-au  predat prin ce făceau și spuneau. ‘Actorul bun se cunoaște după cum merge în culise în timp ce colegii lui sunt pe scenă’ sau ‚dacă am venit la teatru, hai, să-l și facem’, spunea, de exemplu, Florian Pittiș.

R.T: Din discuția nostră am înțeles că ai învățat foarte multe lucruri de la doamna Olga, pentru care, evident, ai un cult. De la cine ai mai putea spune că ai „furat” sfaturi pentru carieră?

M.R: De la Florin Zamfirescu. Avea frecvența pe care eu o căutam ca să înțeleg. Prin anul doi, mă împotmolisem în înțelegere, în dezvoltare. Și, a venit Florin Zamfirescu, lucru care a însemnat enorm pentru mine.

R.T: Ce-ți propui pentru Teatrul Vasilache?

M.R: Deocamdată, îmi propun ca împreună cu prietenii și colegii mei să-l readucem în stadiul de concept instituțional și profesional ca atunci când am plecat în 2010, la sfârșitul anului. Nu vreau să vorbesc prea mult despre ce s-a întâmplat între timp pentru că s-au degradat multe lucruri, au fost foarte multe suferințe fizice, psihice, conceptual artistice. S-a încercat schimbarea sensului conceptului de teatru pentru copii, al teatrului de animație. Nu poți să vii și să afirmi că în ziua de astăzi nu vom mai face spectacole decât pentru copiii care nu mai cred în Moș Crăciun. Cum să nu crezi în Moș Crăciun?

R.T: Mai crezi în povești?

M.R: Oho! Gradul de lectură, imaginația mea, fantezia mea s-au dezvoltat din momentul în care mama mea ca să mă adoarmă îmi citea povești.După aceea, au urmat lecturile mele,iar după ce s-a născut băiatul meu nu prea am mai avut timp de lectură. Citeam  și citesc și acum, printre picături.

R.T Deci, Moș Crăciun există, poveștile există! Ce crezi că-i trebuie copilului de astăzi față de ceea ce îți trebuia ție?

M.R: Eu nu pot să mă plâng că am dus lipsă de ceva în perioada copilăriei.Am avut o copilărie minunată, fericită, trăită într-un loc (Câmplung Moldovenesc) despre care poetul Grigore Vieru spunea „din vârful acestor munți, Dumnezeu nu se vede, dar de aici se poate crede în el”. Aveam iubire, aveam familie. În ziua de astăzi, copiilor le sunt atrofiate sentimentele astea. Dacă nu au iubire, nici nu pot da iubire. Se constată lucrurile astea după reacțiile pe care le au în timpul spectacolelor. De exemplu, un moment liric nu este agreat, este tratat în derizoriu. În schimb, violența atrage. Cred că acest dar, lăsat de Dumnezeu, iubirea, lipsește copilului de astăzi și, numai lui.

R.T: Ce le spuneai studenților tăi pe vremea când erai professor la Iași?

M.R: Îi rugam să-mi dea o definiție a talentului. Neștiind să-mi răspundă, le propuneam eu una. Talentul este un dar dat la naștere. Unii se uitau sceptici la mine. Atunci îi întrebam ce sunt părinții. Unii nu aveau legătură cu teatrul. Mulți dintre studenții mei au avut norocul să descopere acest dar. Profesia asta se face cu iubire.

R.T: Ce-i mai trebuie actorului în afară de talent?

M.R: Disciplină, respect de sine și față de parteneri. Teatrul nu este sport, nu este competiție. Noi nu stabilim ierarhii! Ierarhia trebuie să fie un spectacol bun în care toți trebuie să fie buni, cam așa ne spunea Florian Pittiș. Teatrul este artă colectivă. Alte calități: vanitate, generozitate, caracter.

R.T: Și, muncă aș spune. Ai un rol preferat?

M.R: Mulți dintre cei care părăsesc facultatea au un portofoliu de roluri. Eu nu am avut decât trei preferințe: Petrucchio din Femeia îndărătnică, avusesem un exercițiu la clasă și mi-ar fi plăcut să continui cu un spectacol, Falstaff, pentru că mă fascinase Orson Wells în copilărie și Stanley Kowalski din Un tramvai numit dorință. La Botoșani, debutul a fost cu rolul Petrucchio. Apoi, am jucat și Falstaff, în regia lui Ion Sapdaru. Pentru celălalt rol nu mai am vârsta potrivită.

R.T: Ai refuzat vreodată un rol?

M.R: O singură dată, pentru că nu a fost o distribuire corectă. În general, eu nu refuz prima colaborare, după aceea îmi rezerv dreptul de a refuza.

R.T: Cât este intuiție și cât este rațiune când compui un rol?

M.R: Eu eram rațional. Aveam senzația că teatrul trebuie să fie matematică și lucrul ăsta mă încurca. Nu eram dezinvolt, căutam perfecțiunea de prima dată. După ceva timp, mi-am dat seama că trebuie să-mi las și intuiția să funcționeze. Asta a venit în urma unei experiențe. Am început a mă juca și nu a face matematică.

R.T: După o premieră mai lucrezi la rolul respective, te mai gândești la el?

M.R: Dacă ai știi câte dezamăgiri am. Uneori și după trei ani, îmi dau seama cât de prost am putut fi pentru că la un anumit moment nu am făcut un gest sau nu am spus replica altfel.

R.T: Ce reprezintă succesul pentru tine?

M.R: Aș vrea ca realizările mele artistice să fie o moștenire apreciată de fiul meu. Nu mi-am dorit distincții, nu mi-am dorit oportunități pentru calitatea mea de director, nu am cerut roluri. Modestia este o floare rară care dă o anumită distincție la butonieră. Nu mai am orgolii profesionale, ci instituționale,

R.T: Care este etapa care iți place cel mai mult din crearea unui rol?

M.R: Până în repetițiile generale pentru că până atunci te poți juca.

R.T: Ce tip de actor ești față de regizor?

M.R: Îmi place să colaborez cu regizorii. M-au”muncit”mulți regizori. Îmi place să lucrez cu regizori experimentați, titrați. Nu prea agrez noțiunea de teatru independent. E independent pentru că actorii nu pot fi încadrați în teatre. Se joacă orice, oricum,oriunde. Sunt adeptul teatrului de repertoriu, al teatrului instituționalizat. Unii ar putea spune că sunt conservator, depășit. Nu mă deranjează, este opinia lor.

R.T: Ți-ai dorit să fie actor la București? Se mai poate vorbi de complexul actorului de provincie?

M.R: Multă lume m-a întrebat de ce nu am plecat. Poate că a fost și o doză de comoditate. Aici, am avut oportunități. Sigur că am avut propuneri la Teatrul Național dn Iași, chiar la Odeon, la Naționalul din Cluj Napoca, dar nu m-au interesat. Mai aveam treabă la Botoșani.

R.T:Ce mai ai de făcut, Marius Rogojinschi?

M.R: Să ajut alți tineri care au chemare pentru profesia asta.

Pe acestă replică “am tras” cortina. Fără sfârșit, ci va urma, cândva.

AlexaVisarion-70

Parafrazându-l pe Tudor Arghezi, aș putea spune că “niciodată toamna nu fu mai frumoasă” la Botoșani decât în acest an. Am descins pe meleagurile moldave, scăldate de un soare blând  și “pictate” de un pictor anonim în culori de galben, arămiu, maroniu, la invitația Teatrului Mihai Eminescu și a amabilului său director Traian Apetrei. Motivul a fost generat de o serie de manifestări dedicate regizorului Alexa Visarion , care a împlinit 70 de ani și care este născut în zonă, apoi, de o premieră.

Proiectul “Botoșăneni de vază” este menit să omagieze oamenii care “sfințesc” localitățile de obârșie, care au făcut ”fapte” demne de laudă, care au făcut din nume renume. Este un fel de antidot împotriva uitării, ca să citez titlul cărții lui Alexa Visarion, lansată cu acest prilej. Despre regizorul, scenaristul, profesorul, publicistul Alexa Visarion, Cătălina Buzoianu spunea odată, “Poate să înceapă mereu, totul, de la zero. Ştie să renunţe, ca să poată merge mai departe. Ştie să piardă, ca să poată câştiga. Risipindu-se, de fapt se adună”? Chiar așa, ce am mai putea adăuga noi, muritorii?

“Nu pot exista decât dacă ard până la capăt” mărturisea regizorul, de fapt aceasta este chintesenta artistului, a artistului adevărat pentru care orice creație este un foc ce îl macină, îl torturează,îl izbăvește.

Prima zi a manifestărilor s-a desășurat la Casa Tineretului, sediul temporar al Teatrului Mihai Eminescu. Motto-ul a fost:70 de ani de bucurii pământene, 50 de ani de la debutul în lumea teatrului și 40 de ani de creație în filmul românesc. Au fost prezentate secvențe dintr-un film realizat de Televiziune Română și intitulat  Alexa Visarion-Magia teatrului și a filmului. Un portret-eseu despre o activitate remarcabilă, cu secvențe filmate din spectacole de teatru și televiziune, creionat de înșuși ”magul”Alexa. Apoi, criticul ieșean Călin Ciobotari a prezentat cartea semnată de sărbătorit Împotriva uitării. Despre talentul de publicist al lui Alexa Visarion, Călin Ciobotari a spus: “Actul de rememorare nu îl poate face nimeni. Alexa Visarion este de părere că există un timp valabil, care scapă perisabilului.Un timp care rămâne același, valid, numai în momentul în care este generat de artă. Arta npastră generează timp. (…) Este un excelent portretist. Este o carte despre întrebări fundamentale. Pentru că Alexa Visarion, ca și Peter Brook, este un adept al întrebării. (…) Cine sunt eu, cine ești tu în teatru? (…) Care este rostul Teatrului?”

Partea oficială a fost scurtă, dar emoționantă. Sărbătoritul, fost director al Teatrului botoșănean a primit o “Diplomă de excelență” și titlul de “Director de onoare al Teatrului Mihai Eminescu”, iar viceprimarul Marian Murariu i-a oferit și un set de volume de poezie, semnate de laureații Premiului Național de poezie Mihai Eminescu. “Acest director de onoare înseamnă în primul rând dragoste față de teatru, însemnă puterea de a crede în continuare în teatru, folosind întrebările, dar și un anumit tip de investigație. Acest director de onoare însemnă dragoste pentru ce se întâmplăîn momentul de față în Teatrul Mihai Eminescu, vorbesc de repertoriu, de trupă, ca direcție privind șansa teatrului de a fi viu.Și, mai înseamnă că acest director de onoare mă adduce alături de prietenii mei, de foștii mei colegi, de foștii mei profesori și îmi dă putere să cred că nu a fost degeaba”. Alexa Visarion a vorbit despre mândria lui de a fi din partea locului, despre amprenta puternică pe care a lăsat-o copilăria petrecută la țară, la Bălușeni, despre prima mare iubire a sa, Mihai Eminescu. Seara s-a încheiat cu proiecția filmului Inghițitorul de săbii, din 1981, o producție de referință. Inspirat după nuvelele Moartea înghițitorului de săbii și revolta în port de Alexandru Sahia și schița lui Gheorghe Brăescu Vine doamna și domnul general, filmul vorbește despre condiția artistului în societate, artistul de circ, vitregit de soartă în toate timpurile ce își câștigă existența prezentând  un număr de senzație. Infiază un copil, desi de abia își duce traiul și cu el străbate satele. Înghițitorul de săbii este obligat să facă un număr cu baioneta data de un ofițer și va muri. Impresionante scene, de un tulburător dramatism. Pentru mine a fost cu atât mai emoționant pentru că prin fața ochilor mei s-au perindat mari actori, dispăruți, uitați de generațiile actuale și din nou, imaginea ‘îngerului’ acrobat al lui Ștefan Iordache sau măreția lui Mircea Albulescu mi-a strâns o lacrimă în colțul ochilor. NU trebuie uitați!

În ziua următoare, însoțită de domnul director Traian Apetrei, am poposit în comuna Bălușeni, la Casa de cultură Alexa Visarion. Primarul Niculae Stratulat și viceprimarul Claudiu Doroftei, alături de un grup de elevi l-au sărbătorit pe consăteanul lor. Acesta le-a vorbit elevilor despre mândria de a fi crescut la țară,despre copilăria frumoasă pe care a avut-o, despre prietenii pe care i-a păstrat până în ziua de azi, i-a îndemnat să învețe, să citească cât mai mult. Apoi, a urmat un fragment din spectacolul Titanic Vals, regizat de Dan Tudor.

In sala casei de cultură a avut loc și vernisajul unei expozitii de grafică semnată de Constantin Draxin, localnic de vază, care a avut și o poveste de viață demnă de un film artistic. Scriitorul Gellu Dorian i-a prezentat și o selecție din cărțile de poezie, subliniind că personalitatea lui Draxin, de altfel puțin cunoscută, a fost una complexă. Un concert susținut de Fanfara Cordăreni a întregit atmosfera unei sărbători frumoase, emoționante care a omagiat un om, un artist special,plecat în lume dintr-un loc de poveste. Este un mod de a lupta împotriva uitării, de a face recurs la memorie, de a oferi posibile “modele”.

Am profitat de vizita de la Botoșani pentru a face o vizită “de lucru” coleilor de la Teatrul Vasilache. A ajuns în plină repetiție la un nou spectacol: Scufița Roșie, în regia lui Mihai Donțu. Sigur că e greu de spus cum va arăta spectacolul pentru că, fiind în lucru, fără toate elementele de decor sau costume,îți poti doar imagina cum o să fie. Mi-a plăcut ideea scenariului, unde Scufița trebuie să facă față nu unui lup, cel din povestea clasică, ci la doi, unul din Cei trei purceluși și altul din Capra cu trei iezi. Deocamdată,atât! I-am revăzut pe simpaticii actori,am stat de vorbă cu directorul teatrului, actorul marius Rogojinschi, m-am „minunat” de vitregia condițiilor în care își desfășoară activitatea, aproape de cerul liber. Sunt promisiuni de fonduri de reparații. Ca o paranteză, situația nu este roză nici la „surata” mai mare, Teatrul Mihai Eminescu, aflat de mult timp în stadiul de șantier. Zilele teatrului, care vor avea loc spre jumătatea lunii octombrie se vor desfășura sub deviza “Redați comunității Teatrul Eminescu”. Este un apel disperat al conducerii, al actorilor și al întregului personal pentru sensibilizarea celor în drept. Poate că donația simbolică oferită de un membru al familiei Callimachi, strâns legată de istoria acestui oraș, ar trebui urmată.

Soare, mare,valuri și...păpuși

La Burgas, al patrulea oraș ca mărime al Bulgariei, are loc de patru ani, în perioada 30 iulie-6 august un festival internațional al teatrelor de păpuși. În aer liber, pe o scena aflată la câțiva  metri de mare, seara de la ora șapte. Directoarea Teatrului de stat de păpuși din Burgas, Hristina Arsenova m-a invitat să iau pulsul  mării, al verii și al teatrului. Nu mai fusesem niciodată la Burgas, deși Bulgaria a fost încă din copilărie și studenție ținta vacanțelor mele.

Într-o zi toridă, am descins la Varna unde amabila directoare m-a așteptat, pornind la un drum de vreo sută și ceva de kilometri până la Burgas. Hotelul, situat la un pas de mare mi-a oferit priveliștea pe care o visez ades: marea în toată splendoarea și imensitatea ei, cu liniștea pe care numai ea ți-o poate da, cu panoplia de culori, de la albastru, la verde și turcoaz, cu răsăritul și apusul soarelui, cu murmurul aproape imperceptibil al valurilor. Un spectacol pe care Natura îl ‘regiza’cu măiestrie, parcă pentru mine. Așa îmi place să cred!

Programul de festival a fost extrem de lejer, doar seara de la șapte la zece, cu spectacole ușor de montat,la vedere, cu ateliere în diverse zone din parcul unde se afla teatrul în aer liber, în apropierea cazinoului, la câțva metri de pontonul ce intră in mare vreo 50 de metri. Anul acesta au fost invitate trupe din Rusia, Turcia, Spania și Bulgaria. În fiecare seară intrarea a fost gratuită și  era  plin de copii, de părinți, de bunici, de căței scoși la plimbare. Forfotă, agitație, floricele aruncate sau uitate pe jos, urlete, țipete, înghesuială, îmbrânceală, călcat pe picioare fără scuze și câte și mai câte.

În cele patru zile cât am stat am văzut 9 spectacole, fără pretenții, dar adaptate la specificul festivalului: ușor de montat pentru aer liber, cu durată sub o oră, foarte vizuale. Spectacolul de deschidere a fost Albă ca zăpada și cei șapte pitici, jucat de copii, membri ai cercului de teatru de păpuși de pe lângă teatrul gazdă. A urmat apoi, Teatrul de păpuși din Burgas cu piesa Vreau să fiu mare, scrisă de Izabela Degurska și regizată de grecul Kiryakos Argiropulos. Colorat, antrenant spectacolul spune povestea unui mic dragon ce trăiește într-o peșteră din pădure și care vrea să crescă mare repede și dintr-o dată, într-o zi dacă se poate. Teatrul Danny și Dessi din Haskovo ne-a spus o poveste cu...miere, pe versuri scrise de Batko Zlatko și Leda Mileva, pusă în pagină de Tania Eftimova,care și joacă. O vânzătoare de miere încearcă să vindă borcanele cu gustosul și prețiosul produs, dar fiind înconjurată de copii începe să depene în fața lor poveștile copilăriei ei. Din cele zece borcane ies, pe rând o serie de animale ale pădurii, fiecare cu povestea lui. Un spectacol bazat pe improvizație în funcție de reacțiile micilor spectatori. Tot cu o poveste inspirată de animalele pădurii a venit și Teatrul regional de păpuși TEREMOK din Vologa, Rusia, Poveste despre puiul de urs cel neastâmpărat, în regia lui Andrei Kniazkov. Ursulețul nostru, Mishuk descoperă că cel mai important lucru pe lume este iubirea necondiționată a părinților și că cel mai minunat loc de pe pământ este acasă. Micul magazin cu culori este spectacolul prezentat de Teatrul Art Land din Sofia. În regia Mariei Banova, actrițele Zdrava Kamenova și Iulia Kolarova au spus povestea Fridei, o fetiță pasionată de pictură, care intră într-un mic magazin să-și ia culori. Pablo, artist și el o învață jocul culorilor, combinațiile lor magice care ne pot infrumuseța viața. Teatrul Aladdin din Sofia a adus în fața publicului povestea, ghici voi a cui? A lui Aladin, firește. A fost un one man show al lui Dimităr Todorov, cel care a semnat dramatizarea, concepția păpușilor și regia spectacolului. Povestea este spusă, de data asta de duhul din lampă și nu de Șeherezada. Teatrul de stat de păpuși din Plovdiv a prezentat o poveste pe nisip intitulată Ce crocodil! Mi s-a părut de departe cel mai interesant spectacol. Totul se întâmpla în fața ta. Într-un colt al scenei erau trei actori ce făceau vocile, cântau, în față masa unde 2 actrițe desenau cu degetele pe nisip, în spate ecranul pe care era proiectată povestea. Totul într-un ritm amețitor. Un text plin de poezie despre prietenia care salvează vieți, despre lupta dintre cei puternici și cei slabi, despre relațiile dintre tineri și vârstnici. Teatrul regional din Riazan (Rusia) a prezentat povestea Teremok sau căsuță cu minuni scrisă de Samuil Marșak, cunoscut autor pentru copii, critic, traducător evreu rus din secolul trecut. Liniștea unei căsuțe din pădure este tulburată de “invazia” unei vulpi, a unui urs și a unui lup. O muzică veselă însoțește versurile care vorbesc despre prietenie, curaj și dreptate. Ultimul specatacol văzut a fost cel prezentat de cunoscutul păpușar spaniol, Jordi Bertran, binecunoscut în România, oaspete nu numai al Teatrului Țăndărică la multe ediții ale Festivalului Teatru, stradă și copil (ultima dată chiar în luna iulie a acestui an) sau ale Festivalului internațional al teatrului contemporan de animație ImPuls, ci și al altor teatre din țară. Spectacolul său Poeme vizuale este o lecție de mânuire, de inventivitate, de măiestrie, de virtuozitate “predată”de maestrul catalan, ajutat de Maria Isabel Martinez și Eduardo Telletxea. Aproape că îl știu pe dinafară, dar de fiecare dată mă fascinează jocul cu literele din burete care țes o poveste, dansează. La lumina lunii și sub cerul liber, la malul mării efectul de magie s-a amplificat și mai puternic. Și așa s-a încheiat pentru mine festivalul de la Burgas Zilele păpușii cu regretul că nu am putut sta până la final. Concluzia ar fi că cele văzute s-au remarcat prin simplitatea poveștilor, prin mesajul care invita la joacă și voie bună, prin modalități scenografice deloc complicate, dar care scoteau la iveală preocuparea pentru găsirea unor soluții rapide de schimbare de decor nu nui în timpul spectacolului, dar și după terminarea lui, când, hocus-pocus, în 10 minute intra altă reprezentație.

În afară de spectacole, întâlniri cu prieteni, căutări culinare (fructe de mare, pește, biurek, adică ardei copți umpluți cu brănză de capră și prăjiți în aluat de șnițel), am bătut la pas orașul Sozopol, o minune de oraș vechi, cu străzi în pantă, parcă săpate în stâncă, unde marea este la picioarele tale. Apoi am făcut o croazieră pe Marea Neagră, am poposit pe insula Sf.Anastasia, unde m-am simțit ca o castelană, departe de lumea dezlănțuită, aruncată în mijlocul mării, în bătaia vântului și la cheremul piraților. Mi-am imaginat un scenariu de film, la răscruce de vânturi în care eroina eram eu.  Visul, ca orice vis a durat puțin și m-am trezit la București, în plină vacanță.

Și am încălecat pe o șea și v-am spus povestea unui festival de vară unde “stelele și luna au ținut cununa” unor seri călduroase la buza mării și nu a sobei.

Nelu Pitic: Meseria mea?...o poveste fără sfârșit

Despre Nelu Pitic nu știam prea multe, recunosc.Mulți îl știu din concertele folk ( a cântatți în Cenaclul Flacăra, acum doar în cluburi, spectacole caritabile), îi fredonează cântecele, dar,oare, câți știu că în spatele imaginii cântărețului se află o alta:aceea a creatoruluyi de marionete, a pictorului scenograf de la Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad, secția marionete.Se află de ceva timp în branșă,a lucrat la zeci de spectacole. “Nici nu am simțit cei 16 ani care au trecut decând sunt aici. E un loc care nu te lasă să îmbătrânești”, mărturișește Nelu Pitic. El este creatorul păpușilor din povestea Tovarășul de drum după Hans Christin Andresen. Este vorba despre o premeiră mondială, căci este primul spectacol cu păpuși realizat ca tehnică cu o combinație între marionete clasice ți proiecții tridimensionale, care au inșocuit decorurile.

A lucrat ca grafician vitrinier cțnd norocul i-a schimbat destinul. Despre această schimbare de destin l-am rugat să ne vorbească pentru a descoperiun alt om din spatele scenei sau din eșalonul trei, cum spunea un coleg de al lui.

 Raluca Tulbure: De unde apare o marionetă? Din mintea regizorului, a scenografului, din mâinile sculptorului?

Nelu Pitic: Din mintea regizorului, din inspirația scenografului, din mâinile iscusite ale tâmplarului, din răbdarea croitoresei, din pasiunea tuturor.

R.T: Cum și cine stabilește mecanismele?

N.P: Evident, scenograful e răspunzător de găsirea soluțiilor tehnice dar e luat în seamă orice sfat venit din partea echipei tehnice.

R.T: Cât durează ”nașterea” unei marionete? Cât de important este materialul din care se confecționează? La decoruri, ce este esențial: materialul sau funcționalitatea lui?

N.P: Depinde de complexitatea personajului reprezentat. Poate dura de la o săptamână până la 2-3. E foarte important materialul folosit, el trebuie să asigure buna funcționare a marionetei, o cât mai bună și (pentru actor…) ușoară mânuire, pentru a obține mișcări naturale, firești…

R.T: Dacă ar fi să alegeți între marionetă din lemn și una dintr-un alt material, ce ați alege? Și de ce?

N.P: Greu de spus. Firește că materialul de bază rămâne lemnul (teiul în general) dar acum există tot felul de alternative, polistirenul, buretele, chiar ceramica sau sticla. Important e să ajute cât mai mult ca marioneta să arate și să se miște așa cum cere regizorul.

R.T: Cum a fost prima marionetă la care ați lucrat?

N.P: Atunci, cea mai frumoasă.. acum cea mai dragă… :-)

R.T: Cum caracterizați colaborarea cu un regizor? Vă sfătuiți și cu actorii înainte de a porni la lucru? Există o relație ideală ântre regizor-scenograf-sculptor-actor?

N.P: Necesară și folositoare și plină de învățăminte și… necesară. Actorii sunt cei care pun în valoare munca noastră așa că ei sunt consultați mereu și părerile lor sunt esențiale atât la începutul cât și pe întreaga durată a făuririi marionetei.

Există o relație – nu neapărat ideală, de unde ar mai veni ”progresul” dacă toți am fi de acord de la început și până la sfârșit! – O relație izvorâtă din respectul față de colegi. O relație uneori armonioasă, alteori cu accese ușoare de tensiune, mai ales atunci când ceva nu funcționează ”din prima”.

R.T: Aveți ”copii” pe care să-i iubiți mai mult decât pe alții?

N.P: Nu neapărat. Toți îmi sunt dragi.

R.T: Vă despărțiți greu de un spectacol?

N.P: Absolut firesc, Da! Păi e vorba de copiii care-ți pleacă din casă pentru a-și urma calea, ceea ce te face să accepți mai ușor despărțirea.

R.T: Cum ați ajuns să lucrați la teatru de marionete?

N.P: Din întâmplare. Am avut un înger păzitor răbdător și insistent care m-a apucat cu blândețe de o ureche, călăuzindu-mă înspre locul unde mă aștepta ”o iubire ca-n povești” … adică teatrul de marionete.

R.T: Care este cea mai interesantă etapă din procesul de creație?

Cea în care păpușa prinde contur, lemnul prinde viață și începe să înțeleagă ce vrei de la el.

R.T: Credeți că ar trebui să existe o specializare pentru construcție păpuși și decoruri? Unui creator care lucrează într-un atelier la un teatru pentru copii îi trebuie cunoștințe în plus?

N.P: Păi din câte știu există, dar dacă  greșesc atunci ar fi cazul să se inființeze. Unui creator de povești îi este esențial să iubească sincer și curat copiii! Ei sunt la rândul lor, cel  mai cinstit și sincer critic al muncii noastre. În rest, imaginația, inspirația sunt absolut necesare.

R.T:  Putem vorbi de o criză de sculptori și scenografi în teatrele de păpuși și marionete?

N.P: Nici vorbă de criză. Există oameni care iubesc lucrul cu copiii și pentru copii. I-aș aminti doar pe cei cu care am colaborat la noi în teatru: Daniel Drivician, Oltea-Clara Dărângă, Marian Sandu – niște profesioniști.

R.T: De ce credeți că depinde succesul unui spectacol?

N.P: De toți cei implicați în conceperea unui spectacol, începând cu regizorul, scenograful, actorii, dar și cei de care se pomenește mai puțin. Sau deloc.

Aceștia sunt de obicei cei ”uitați”: atelierele de tâmplărie, de croitorie, pictori, chiar și cei ce mențin ordinea în sală. Bine, răspunsul acesta e ușor diplomatic, dar până la urmă adevărat.

R.T: Care sunt regizorii cu care ați lucrat cel mai bine și v-ați dori să mai lucrați?

N.P:  Au fost mulți și de la toți am învățat multe. I-aș numi pe Radu Dinulescu, cu un rol esențial în viața mea artistică, apoi domnul Cristian Pepino, de care mi-e nespus de dor, domnul Victor-Ioan Frunză, doamna Kovacs Ildiko, Gabi Apostol, Louis Montoto, Denis Chabroule, si mai sunt!!!

R.T: Cum ați defini meseria Dvs.?

N.P: …O poveste fără sfârșit!