Eleonora Preduț: ’Când lucrezi cu pasiune și cu drag de teatru, totul este magie.’

Nora sau Norica sau Gepetto de la Teatrul pentru copii și tineret Colibri din Craiova a meșterit păpuși vreo 4o de ani. A fost mamă și tată pentru o mulțime de ‚copii’ din câteva zeci de spectacole, pe toți i-a iubit, i-a crescut frumos, le-a dat drumul în lumea largă. Este un alt exemplu de om din umbră, din spatele scenei fără de care magia unui spectacol cu păpuși nu ar fi posibilă. Scufiţa Roşie, Balonul scăpat, Elefantul tras pe sfoară, Prinţesa Majolenka, Păcală, Dănilă Prepeleac, Cartea cu Apolodor, și câte și mai câte... O discuție de la distanță cu un om pasionat de teatru, de meserie, de copii și care anul trecut a primit, pe lângă multe alte distincții, Premiul de Excelență în arta animației pentru corpul tehnic, decernat de Teatrul Țăndărică.

Raluca Tulbure: Când erați copil și, vreau să cred că vă plăcea să vă jucați cu păpușile, v-ați gândit vreo clipă că joaca asta va deveni meserie și pasiune?

Eleonora Preduț:Sincer, am fost un copil ca toți copiii, cu poftă de joacă și fără să știu la vremea aceea că joaca de atunci va deveni profesia mea de mai târziu.

R.T: Care e povestea de la o simplă joacă la meseria de o viață?

E.P: N-a fost o joacă nicicând pentru mine începutul profesie. Din prima zi, am intrat într-o lume atât de nouă, atât de necunoscută, încât fiecare clipă a fost mai degrabă descoperire decât o joacă. Foarte adevărat că, în același timp, deși necunoscut, totul părea fascinant și cu această fascinație am trăit 40 de ani în universul Teatrului de păpuși craiovean și, tot sub semnul fascinației, îmi trăiesc și astăzi orice întâlnire cu teatrul. Sculptor de păpuși n-am încetat niciodată să fiu. Așa că, de-o viață eu mă tot joc și mă bucur am avut privilegiul de a avea așa o frumoasă profesie.

R.T: Care a fost prima întâlnire cu păpușile? Și unde?

E.P: În Teatrul de păpuși din Craiova am venit în 1973. Aveam 19 ani. Absolvisem Liceul de Artă din Craiova, picasem examenul de admitere la Facultatea de Arte din Timișoara și, la recomandarea profesorului meu de grafică, Vasil Buz, am venit la Teatrul de păpuși (Teatrul pentru copii și tineret „Colibri“). Aici, am avut ocazia să-l cunosc pe maestrul Eustațiu Gregorian, cu care am lucrat majoritatea păpușilor din viața de constructor de păpuși. Aici, mi-am dat seama că nu știam nimic despre această meserie, dar am avut șansa să o învăț direct în producțiile artistice, ajută de maestrul Gregorian, de actori, de regizori, îl amintesc, aici, pe Horia Davidescu.

R.T: Când lucrați la o păpușă ce vă preocupă cel mai tare? Cum o gândiți?

E.P: Mă gândesc, în primul rând, să fie la fel de expresivă precum a conceput-o scenograful și funcțională, să-l mulțumească pe actorul care o va mânui.

R.T: De la cine ați învățat să descifrați tainele meseriei de constructor de păpuși?

E.P: În egală măsură de la maestrul Gregorian, de la actori, de la tâmplari, de la mașiniști, oameni care erau mai vechi în meseriile lor și foarte dedicați, pasionați de ceea ce făceau în teatru.

R.T: Cât de grea este ‘joaca’ asta?

E.P: Nu este ceva neapărat greu ci, ceva care te preocupă permanent, chiar și noaptea în somn. E un vis frumos, nicidecum un coșmar, dar de care rămâi legat în permanență, până la momentul premierei, când vezi păpușile în spectacol și publicul aplaudând.

R.T: Ce-i trebuie unui sculptor și constructor de păpuși în afară de pasiune?

E.P: Dorința de a învăța permanent și de a accepta că tot timpul ai de învățat de la oricine, chiar și de la copii.

R.T: Pentru a ajunge la produsul finit cum trebuie să decurgă colaborarea cu regizorul, scenograful, actorul dar și cu tâmplarul, tapițerul? Există o ierarhie a importanței?

E.P: Toți trebuie să se implice, aducându-și fiecare aportul, pentru că nu se poate realiza nicio păpușă fără implicarea fiecăruia: regizor, scenograf, actor, tâmplar, croitor. Fiecare în parte este în egală măsură important în mecanismul de construire a unei păpuși.

R.T: Pentru dvs. mersul la teatru este un serviciu obișnuit sau vă macină un personaj, un spectacol până la finalizare?

E.P: Pentru mine teatrul nu a fost serviciul meu, ci felul meu special, privilegiat, de a-mi trăi viața.

R.T: După premieră vă mai gândiți  că s-ar fi putut și altfel?

E.P: Uneori, am făcut schimbări în favoarea spectacolului, în deplin acord cu actorul, cu scenograful și cu regizorul.

R.T: Vi s-a întâmplat vreodată să vă consultați cu un copil asupra unui personaj ca să vedeți dacă e viabil?

E.P: De multe ori, pentru că ei sunt critici sinceri și au capacitatea de a te ajuta să înțelegi mai bine ce iubesc ei la o păpușă, ce așteaptă ei de la o păpușă.

R.T: Care sunt scenografii cu care ați lucrat în decursul timpului, în afară de Eustațiu Gregorian?

E.P: Mirela Tofan, Cristina Pepino, Eugenia Tărășeșscu – Jianu, Mihai Pastramagiu, Oana Micu,Valentin Dobrescu, Stefka Kyuvlieva

R.T: Cât de importantă este prezența actorului în atelier alături de dvs.?

E.P: Este foarte importantă, pentru el lucrezi păpușa, el o va duce pe scenă, îi va da valoare și o va împrieteni cu publicul.

R.T: Care etapă este mai importantă până la premieră?

E.P: Toate sunt importante. De la prima întâlnire cu scenograful, de la prezentarea schițelor până în momentul în care îi pui actorului păpușa în mână.

R.T: Din câte păpuși v-au trecut prin mână aveți una favorită?

E.P: Toate mi-au fost dragi, pe toate le-am iubit și le iubesc, dar legată sentimental sunt în mod deosebit de piesa Cartea cu Apolodor, la care am lucrat când eram însărcinată cu fiul meu, Andrei.

R.T: Ați lucrat mulți ani în teatru, ați învățat câte puțin din secretele celorlalte meserii scenice, v-ați dorit vreodată să veniți în față pe scenă?

E.P: Am lucrat în teatru timp de 40 ani. Am trecut prin toate atelierele, am lucrat alături de fiecare meseriaș, m-am implicat mult și cu dragoste. Spre exemplu, când se pleca în turnee, o echipă pleca în străinătate, alta prin județ și una rămânea la sediu, unde trebuiau asigurate lumini, sunet, trebuia montată scena și mai făceam și mânuire în spectacolele înregistrate. Deci, am fost și pe scenă, dar împlinită m-am simțit în atelier.

R.T: De ce credeți că sunt atât de puțini cei ce se îndreaptă spre construcția de păpuși? Ce ar trebui făcut pentru a atrage tineri într-o meserie pe cale de dispariție?

E.P: Este o meserie pe care dacă nu o înveți într-o școală nici nu afli de ea. Cred că altfel ar fi mulți tineri pasionați care ar practica-o cu drag.

R.T:  Alte pasiuni în afară de păpușărie?

E.P: Am cochetat și cu designul vestimentar. Am lucrat mult pentru Fondul plastic. Am avut și un atelier de design vestimentar. Îmi plăcea, mă completa, însă cu gândul eram tot la teatru, nu m-am putut lipsi vreodată de el. Aici m-am simțit împlinită.

R.T: Știu că poate părea o întrebare banală, dar, totuși, am s-o pun: aveți regrete?

E.P: Nu, nu am.

R.T: Dacă ați avea o baghetă magică ce ați face cu ea?

E.P: Consider că Dumnezeu m-a înzestrat cu mâini magice într-o lume magică, cu oameni frumoși în jurul meu, care au adus magia creației în sufletele spectatorilor. Când lucrezi cu pasiune și cu drag de teatru, totul este magie.

Irina Niculescu: „Păpușa este esență, poezie”

Irina Niculescu, deși plecată de mulți ani din țară, nu are nevoie de o prezentare specială. A rămas ancorată în România, unde revine, uneori pe fugă, ca să se vadă cu prietenii sau să lucreze. Are un curriculum vitae impresionant din care voi aminti la întâmplare: Frumoasele pasiuni electrice, Pasărea de foc, Muntele de orez, Tigrul purpuriu căruia îi plăceau clătitele, Romeoși Julieta, Juan Darién, etc., ține cursuri, conferițe, ateliere, stagii de pregătire pe mai toate meridianele lumii, îi place să grădinărească. S-a lăsat “investigată” cu ușurință și a răspuns prompt și rapid.

Raluca Tulbure: Am citit o explicație la o fotografie de pe rețeaua ta de socializare care mi-a plăcut foarte mult și care cred că definește drumul tău prin viață. Spuneai “ inima mea e în România, grădina mea este în Statele Unite, prietenii mei sunt peste tot în lume, casa mea e John”. Să explicăm pentru început, cine este John și, apoi, refacem traseul tău prin viață și artă.

Irina Niculescu: John Lewandowski este un artist complex: a studiat chitară și compoziție; curând după studii și-a descoperit pasiunea pentru teatrul de păpuși pentru care a compus muzica, s-a specializat în construcție și tehnologie de teatru de umbre și marionete și se aventurează, din când în când. în scenografie. A fost directorul artistic și executiv al câtorva companii de teatru: Underground Railway Puppets and Actors din Cambridge (StateleUnite), Theatre Marionnettes din Geneva (Elveția), Tales and Scales din Evansville (Statele Unite) și, în final, Madcap Productions din Cincinnati (Statele Unite). În 1982 am avut șansa de a face o călătorie de studii în Statele Unite. Am parcurs multe state dând conferințe și ateliere de regie în universități și pentru asociații de păpușari, petercându-mi timpul liber în muzee și văzând spectacole. Pe John l-am întâlnit întâi la Boston, compania lui era în programul meu de spectacole. L-am reîntâlnit peste o lună la Atlanta unde mă purtase programul de conferințe, iar compania lui se nimerea să fie în turneu. A treia oara, ne-am întâlnit la New York, înaintea reîntoarcerii mele la București. Cred că întâlnirea noastră a fost înscrisă în stele. Nu mă gândeam să părăsesc România. Viața mea era teatrul și credeam la vremea aceia că spectacolele mele vor schimba lumea. Lucram la Teatrul Țăndărică și la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, la clasa de regie. Spectacolele mele pentru copii și adulți fuseseră primite foarte bine de către public și presă. Eram invitată să regizez mai peste tot. Creasem la Țăndărică cu păpușarii din generația mea un laborator teatral din care s-au născut Frumoasele pasiuni electrice, cu textul lui Vladimir Simon și muzica lui Vasile Șirli, Nocturn Stravinski cu lucrarile Petrusca și opera Vulpea în colaborare cu cântăreți de la Opera Română.  Pe John l-am reîntalnit după doi ani în Belgia unde montam un spectacol. A venit să mă invite să pun în scenă Povestea soldatului a lui Stravinski cu compania Underground Railway și orchestra de camera Collage. Textul urma să fie rescris și adaptat contextului contemporan. Eram invitată în același an de către Theatre de l’Oeil din Montreal și Theatre Marionnettes de Geneve. Era foarte greu de obținut viză în România pe vremea aceea. După o lungă așteptare am avut șansa de a primi viza pentru Statele Unite - era o mare șansa în 1984! Am legat cele trei proiecte de spectacol și urma să fiu plecată din august 1984 până în octombrie 1985. Eram, pe atunci, artiști săraci și foarte îndrăgostiți. Am hotărât să ne facem viața împreună. A fost o hotărâre radicală pentru mine. Nu avusesem intenția de a emigra; urma să trăiesc într-o lume cu totul diferită, unde nu mă cunoștea nimeni și nimeni nu aștepta nimic de la mine. După doi ani la Boston, sătulă de mediocritatea teatrului și nereușind să finanțez proiectele pe care voiam să le realizez am hotărât să mă reîntorc profesional în Europa. Invitată la Oslo de către Riksteatret am început o activitate de formare profesională pentru păpușari, au urmat apoi la Escuela de Actores din Sevilla, Universitatea din Bergen, unde am inițiat studenți actori în teatrul de păpuși. Am montat spectacole la Oslo, Bergen și Fredrikstad în Norvegia. John a părăsit compania Underground Railway și am început să lucrăm împreună. În 1989 John a fost invitat la Geneva să preia conducerea teatrului Marionnettes de Gen ve unde în 1984 spectacolul meu “Le chant des roseaux” inaugurase noua sală de spectacol. Pentru mine a fost o a doua emigrare. Constituisem o companie la Boston, “Fulls’ gold” la care a trebuit să renunț. Acum, suntem din nou în Statele Unite și pe mine lucrul mă poartă în Taiwan, Argentina, Brazilia, România, India, Canada…M-ai întrebat despre traseul meu. Iată-l! O mare aventură! Interesantă! Provocantă! Un permanent examen! O joacă. 

R.T: Faptul că mama ta este o personalitate cunoscută în lumea teatrului, dar mai ales a teatrului de păpuși ți-a influențat decizia de a deveni regizoare?

I.N: Nu am un răspuns precis. Am început să mă joc de-a teatrul în copilărie, ascunzându-mă în spatele mesei sau după perdelele din casă. Dar nu m-am gândit să fac din teatru drumul meu în viaţă. Mi-am dorit să studiez medicina ca să profesez neurologia şi psihiatria. M-am pregătit cu pasiune pentru examenul de admitere, dar după trei luni m-am răzgândit brusc şi am hotărât să dau examen la regie, ca să fac teatru de păpuşi. Cred că am descoperit misterul hotarului dintre animat şi inanimat în jurul vârstei de 5 ani, privind spectacolul Povestea porcului la Teatrul Ţăndărică şi fiind fermecată de magia podului de aur, ca apoi să descopăr în culise, într-un colţ al scenei, că era, de fapt, o simplă pânză cu paiete galbene.

R.T: Cum este Margareta Niculescu ca mamă, te întreb pentru că lumea știe că este o femeie puternică, energică, autoritară?

I.N: O mamă atipică, iubitoare și generoasă dar foarte discretă în ceea ce privește sentimentele ei. Perfecționistă. Tigresa. Cu o mare dorință de a fi iubită.

R.T: Care sunt valorile pe care le-ai moștenit din familie?

I.N: Multe. Să sărbătoresc viața, să mă lupt cu imposibilul, să nu țin la lucruri…Alături de părinți am descoperit în copilărie satele romanești și s-a trezit în mine o adevarată dragoste pentru sat și pentru folclor.

R.T: Cât de importantă a fost Școala de la Praga?

I.N: Esențială. Distanța cât şi întâlnirea cu estetica cu totul diferite a teatrului de păpuși ceh au fost importante. Am descoperit vibrația și teatralitatea materiei. Lucrul alături de regizorul Josef Krofta m-a inspirat. S-a născut atunci interesul meu pentru explorarea teatralității care se poate naște în relația actor păpușa și ideea de spațiu metaforă.  

R.T:  Să ne oprim acum la perioada cât ai stat la Geneva și când soțul tău a fost directorul Teatrului Marionnette de Geneve.

I.N: La Geneva am reîntâlnit o echipă de păpușari mânuitori îndemânatici și sensibili cărora le lipseau noțiuni elementare de actorie. Eu fac parte din generația care a schimbat statutul păpușarului din mânuitor în actor păpușar, care trebuie să învețe actorie, muzică, mișcare scenică, să stăpânească diferitele genuri de păpuși tradiționale și să aibă capacitatea de a imagina noi tipuri de păpuși. Am creat și la Geneva un laborator, dar era un laborator de formare profesională. Am invitat actori și i-am inițiat în teatrul de păpuși și marionete. Pentru păpușari am organizat cursuri de actorie și mișcare. Am colaborat cu poeți și am creat texte originale. Am invitat scenografi importanți ca Mioara Buescu, Mihai Mădescu, Guy-Claude François, Patrick Maire și am montat spectacole care au făcut cunoscut teatrul Marionettes de Geneve peste hotare. În 1996 am inițiat și organizat un proiect de schimb cultural și artistic pe trei ani cu Teatrul Țăndărică: schimb de experiență pentru personalul tehnic, administrativ și pentru ateliere; în cadrul aceluiași proiect am montat un spectacol în dublă distribuție, elvețiană și română, la care echipele de actori au colaborat. Echipa geneveză a repetat trei săptămâni la București, iar echipa de la Țăndărică a lucrat doua luni la Geneva unde a avut loc și premiera. Întâlnirea celor două echipe a provocat o emulație artistică și umană profundă. În 2001, am dorit, din nou, să am compania mea și s-a născut compania “Carte Blanche Genève” cu care am făcut două spectacole. Nici Carte Blanche nu a avut viață lungă, pentru că în 2005, din motive familiale, ne-am reîntors în Statele Unite. Eu am continuat să fac spectacole, să mă dedic formării profesionale și am străbătut lumea, de cele mai multe ori de una singura, uneori cu John. 

R.T: Cum au fost anii tăi la Țăndărică? Ce au însemnat ei pentru tine?

I.N: Anii în care am lucrat la Țăndărică au fost minunați pentru că tot ce am explorat și inventat era pentru “prima oara”. Laboratorul teatral din strada Doamnei nr.1 a fost o oază care mi-a inspirat estetica gestului păpușii și relația dintre mișcare și text, capacitatea păpușii de a transmite o emoție, relația purtătoare de sens dintre actor și păpușă, mijloacele pe care le are actorul de a se transmite în păpușă, a-i da viață, așa încât ea să pară mai reală decât realitatea.

R.T: Cum vezi raportul actor păpușă?

I.N: Il asemăn cu raportul dintre om și “mâinile” nevăzute care îl poartă prin viață. De aceea, esența păpușii este pentru mine tragicomică.

R.T: Care este partea care îți place cel mai mult când te apuci de un spectacol?

I.N: Lucrul cu scenograful și compozitorul, căutarea universului pe care îl vom inventa pentru a  determina un anume impact asupra publicului. Mă simt atunci ca un ghid în întuneric. Este o etapă pasionantă.

R.T: Cum vezi ecuația regizor – scenograf - actor?

I.N: Felul meu de a lucra cu scenograful și actorii este diferit de la un proiect la altul. În general, încep lucrul cu scenograful și implic actorii în momentul în care le pot propune un anume univers. Tipul de joc îl caut împreunî cu actorii. Uneori, însă, pornesc spectacolul cu o perioadă de “laborator”; aduc împreună actori, scenograf, compozitor și, uneori, scriitor pentru o perioadă de improvizații care pornește de la un anumit impuls, o idee pe care vreau să o abordez. Materialele cu care lucrăm, inclusiv păpușile sunt și ele improvizate.

R.T: De ce crezi că sunt puțini regizori de teatru dramatic care se apropie de teatrul de păpuși? Le trebuie ceva în plus?

I.N: Cred ca forța teatrului de păpuși nu este cunoscută la adevărata ei valoare. Ce trebuie să aibă “în plus” regizorul? Nu cred că putem face reguli. Cred că e bine să știe ce anume îl atrage înspre teatrul de păpuși care prezintă astăzi o mare diversitate de forme. Și poate să cunoască sau să vrea să descopere esența teatrală a fiecarui tip de păpușă sau de obiect animat.

R.T:  Ce îl diferențiază pe un păpușar de un actor de dramatic? Ce calități în plus i-ar trebui?

I.N: Îmi place că spui “calități în plus”. Ar fi ideal ca păpușarul să fie în același timp un bun actor. Am dat multe stagii de inițiere a actorilor în teatrul de păpuși în universități și instituții alternative. Actorului îi trebuie o anumită sensibilitate de a se investi și a se exprima printr-un obiect. Și un anume spirit ludic. Imaginație. Mânuirea păpușii sau a obiectului pe care  trebuie să-l anime se învață. Dar, cere și timp. Abordarea jocului cu păpușa îmbogățește paleta actorului, care va descoperi că trebuie să extragă esența personajului. Păpușa este esență, poezie.

R.T:  Dacă ar fi să dai o definiție a teatrului de animație (dacă ești de acord cu termenul folosit sau rămâi la termenul tradițional de teatru de păpuși și marionete) care ar fi aceea?

I.N: Nu sunt atașată de un termen anume. Vocabularul teatrului diferă de la o țară la alta. Termenul de “teatru de animație” este greu de tradus în alte limbi și poate duce la confuzie. E adevărat  că teatrul de păpuși contemporan este în continuă căutare de căi noi de comunicare și prezintă o vastă diversitate de forme teatrale, fără să anuleze genurile tradiționale și clasice. În dorința de a cuprinde aceasta diversitate, în Brazilia se folosește termenul de Teatro de Formas Animadas: Mascaras, Bonecos, Objetos. Iar Dr. John Bell, cercetător, păpușar și profesor la University Connecticut (UCONN) foloseste denumirea de Theatre of puppets, masks and performing objects. La Institutul Internațional al Marionetei de la Charleville –Mézières există inițiativa de a crea o terminologie universală. Va fi un proiect de lungă durată.

R.T:  Păpuși sau marionete?

I.N: Păpuși, marionete, măști corporale, forme inventate pentru un spectacol…Între păpușile clasice sunt atașată de marionete și de păpușile pe mână.

R.T:  Prin spectacolele tale cauți răspunsuri sau oferi răspunsuri?

I.N: Pun întrebări…Caut răspunsuri…

R.T:  Ce reprezintă teatrul pentru tine?

I.N: O pasiune, un drum pe care merg…

R.T:  În ultimul timp, ai colaborat cu Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște și cu Luceafărul din Iași. Cu ce sentimente de întorci “acasă” și care crezi că sunt diferențele față de perioada de început a ta când lucrai în România?

I.N: Vin cu mare plăcere să montez spectacole în România. Este o bucurie să lucrez în limba mea. Există totuși o diferență față de perioada în care am început. Pot vorbi mai ales despre experiența mea. Căutam forme noi de a implica păpușarul în procesul de creație (Anotimpurile mânzului, 1977, Tigrul Purpuriu căruia îi plăceau clătitele, 1973), inventam relația între păpușă și păpușar (Frumoasele pasiuni electrice, 1980), exploram relația dintre păpușă și muzică, păpușar și cântăreț (Nocturn Stravinski cu Petrușca și opera Vulpea, 1982), sau dimensiunea tragică a marionetei (Legenda cântărețului din flaut, 1981). Fiecare spectacol era cu totul altfel. Ceream un nivel de excelență în interpretare. Lucram mult; un spectacol „mic” se repeta o lună jumătate iar unul „mare” trei luni.

R.T:  Ești implicată și în proiectele desfășurate de UNIMA (Uniunea Internațională a Marionetelor), ții conferințe,ateliere, călătorești mult, viața ta se împarte între două continente. Mai ai timp și pentru tine? Ce iți place să faci?

I.N: E adevărat că lucrez destul de mult. Fac parte din comisia UNIMA pentru formare profesională. În 2015, am inițiat un ciclu de conferințe pe tema formării profesionale în teatrul de păpuși. A fost inițiativa mea și sunt foarte mândră de ea. Prima conferință a avut loc în septembrie 2015 la Charleville- Mézières, a doua a fost co-produsă de UNIMA  împreună cu Teatrul Municipal Tony Bulandra din Târgoviște și UNIMA România, iar a treia va avea loc în 2019 la Florianopolis, în Brazilia, găzduiă de Universitatea Statului Santa Catarina. Abordăm teme importante: cum definim “păpușa” și „teatrul de păpuși” în ziua de azi, ce metodologiei sau metodologii pedagogice se practică în formarea actorilor păpușari și cum îi pregătim pentru diversitatea formelor teatrale și ale proceselor de creație din teatrul contemporan. Îmi doresc timp liber și când, în sfârșit, îl am mă sperie și inventez alte proiecte. Grădinăritul mă face să mă simt liberă.

R.T:  Dacă ar fi să o iei de la capăt tot teatru ai face?

I.N: Nu știu...