Gavril Cadariu: Îmi doresc ca teatrul acesta să rămână veșnic tânăr și deschis așa cum l-am preluat.

Reîntâlnirea mea cu Gavril Cadariu, pe care toată lumea îl strigă Gabi, a fost o întâlnire de suflet, prelejuită de aniversarea teatrului pe care în păstorește de ani buni: Teatru Ariel din Târgu Mureș. Regizor, manager, profesor, “revoluționar”al noțiunii de teatru pentru copii și tineret, Gabi Cadariu este prototipul omului dedicat, îndrăgostit de ceea ce face. Are o fișă de creație plină, voi aminti doar: HESS, Amalia respiră adânc, Efectul Genoveva, Animale de hârtie, Respirații, Equus, Ca un fum,multe spectacole de animație. Convorbirea cu el, desfășurată în holul teatrului, între două spectacole, a fost densă, au rămas întrebări nepuse, dar cu siguranță, vor mai fi ocazii.

Raluca Tulbure: Aș începe prin a face referire la cei 70 de ani ai Arielului. Secția maghiară s-a înființat prima, acu șapte decenii, iar cea română în 1963.

Gavril Cadariu:  Acest teatru cu cele două secții ale sale este un tot și așa sărbătorim. Așa îl consider, așa l-am preluat, iar în spiritul său continuă să domine acest fel de colaborare între cele două secții. E vorba de respect și de seve comune culturale.

R.T.: Cum ai reușit să creezi această armonie familială? Sunt convinsă că există ca în orice familie și conflicte sau certuri, dar voi dați impresia unei familii ideale, dacă se poate spune așa.

G.C.: Cred că este vorba de un filon genetic al acestui teatru, pentru că de la înființarea sa, știu de la Antal Pal, unul dintre întemeietorii teatrului că a produs spectacole pe care le-a jucat și în limba română până să apară secția în limba română.Atenția față de publicul de limba română și de limba maghiară a fost de la început o prioritate. Multă lume spune că Antal Pal a fost un vizionar,un om care s-a pus cu spiritual său, cu energia sa, cu toate cunoștințele sale, cu talentul său, cu autodidacticismul său în slujba acestui teatru, a acestei comunițăți, a acestei arte și, eu cred că este parte din genetica pe care eu am preluat-o. După 1963, Antal Pal a regizat multe spectacole la secția română, Maria Mierluț care a fost actriță și apoi a devenit regizoare a montat și la secția maghiară.Mai mult Haller Joszef, scenograf emblematic pentru acest teatru, prieten de o viață cu Antal Pal, a colaborat cu secția română. Cumva “împrumutul” de talent și de energie a fost mereu un flux care a antrenat cele două trupe. Eu sunt adeptul familiei și, cred că această dimensiune a unui teatru care este mai mic și din punct de vedere numeric poate fi o familie...

R.T.: O familie format din douî naționalități cu puncte de vedere diferite, cu religii diferite...

G.C.: Cu alt bagaj cultural, alte tradiții cultural care unele se aseamănă. Există diferențe de profil ale fiecărei trupe și pe care eu le-am respectat și am dorit să fie coordinate la fel. De aici încolo, restul ține de dragoste și cred că artistul oricât de talentat ar fi, parcă nu e sufficient de împlinit dacă nu este generous. Tot ceea ce face, face pentru a împărtași ceva.

R.T.: Ai preluat funcția de director în 1998. A fost greu? Cine te știe și mai ales cine te vede cum ești ca argintul viu, cu o față luminoasă nu ar zice că ai probleme sau că ți-e greu.

G.C.: Problemele fac parte din viața de zi cu zi. A găsi soluții la aceste probleme este o chestiune de atitudine, de răbdare, de support, de susținere și în momentul în care ai rezolvat parte din ele, sunt parte din traseul tău zilnic sau de pespectivă. Multe problem țin de strategia pe care ți-ai propus-o. De fiecare dată mă consult cu toți colegii mei, am întâlniri permanente de 2,3,4 ori pe an sau de câte ori este nevoie, cu toți la un loc sau separate. Toate ideile mi le însușesc și acelea care sunt posibile se materializează. Și exemple sunt multe! Din punctul acesta de vedere nu este greu.

R.T.: Ai fost unul dintre primii “reformatori” ai ideii de teatru pentru copii și tineret. Amintesc aici de programul Unerground și de importanța lui, de reteatralizare, despre proiectele neconvenționale semnate de Radu Afrim, Gigi Căciuleanu, Horațiu Mihaiu, Alina Nelega. Din această perspectivă, ce crezi că are nevoie teatrul de animație azi? Copilul de azi?

G.C.: Aș începe cu un program pe care încercăm să-l promovăm de vreo doi ani: restaurarea unor spectacole de odinioară, restaurarea posibilă. Astfel, Pungușa cu doi bani, producție de acum vreo 30 de ani a fost reluată și o jucăm. Este un spectacol la paravan. Cred că este foarte important când faci un repertoriu pentru copii să te gândești la zona lor de așteptare, de înțelegere, să-i cunoști un pic mai bine pentru că metabolismul s-a modificat, acum 30 de ani era un tip de public, un tip de acces la informație, un tip de tehnologie de comunicare. Acum ritmul vieții nostre s-a schimbat, copilul resimte aceste lucruri îi imprimă un alt tip de recepție. Nu este vorba de a modifica întru totul baza de povești, poveștile clasice au rolul lor, dar felul în care le spui este important. Și nu mă refer la tehnologiile de astăzi, ci la felul în care tu reusești să spui povestea în sensul narativ al său, mă refer la morfologia basmului. Dar, în același timp să mergi și pe textul de astăzi. Sunt foarte puține asemenea texte. Mi s-au propus o serie de texte tributare unui tip de convenție învechită care nu poate fi pusă de un regizor într-un limbaj adecvat timpului nostrum. Cred, din ceea ce am văzut eu în teatru că un spectacol reușit are și o dramaturgie pe măsură. Acolo unde șchioapătă dramaturgia și spectacolul suferă.

R.T.: O să te întrerup o clipă doar pentru a scoate în evidență faptul că ați pornit proiectul restituind o poveste jucată la paravan, lucru greu de văzut azi pe scenă. Este, în opinia mea, un act temerar, acum, când toată lumea vrea actori la vedere, vrea alt gen de spectacol.

G.C.: Eu sunt de acord să dăm paravanul jos, acolo unde concepția spectacolului, dramaturgia o reclamă.Păpușa trebuie să existe! La paravan se vede păpușa, actorul nu. Atunci ești focusat pe păpușă și trebuie să se dea atenție mânuirii. I revenim din nou la dramaturgie, la cum este construit personajul. E vorba și de magie. Dacă pe mine nu mă vrăjește, nu mă impresioneză, cid oar îmi ia ochii cu ceva, atunci nu s-a produs magia. Copilul de astăzi are nevoie de spectacole vii, că spectacole moarte avem destule, nu au legătură cu noi, nu înseamnă nimic pentru nimeni.Un spectacol restituit se însuflețește pentru că are valența prezentului.

R.T.: Mai crezi în basme?

G.C.: Eu, da. Unul dintre basmele mele preferate este Teatrul Ariel.

R.T.: Să revenim puțin la teatrul pentru tineret, pentru adolescenți, la redefinirea pe care ai propus-o cu ceva timp în urmă. Cum ți-a venit idea ? Ce te-a “mânat pe tine în luptă”? Pentru că a fost o luptă!

G.C.: S-au aliniat niște astre la momentul respectiv.În prima mea jumătate de an ca director am stat ți m-am uitat la spectacole, să cunosc, să văd ce trebuie să facă un director...

R.T.: Mai lucrasei la păpuși până atunci?

G.C.: Nu. Dar am avut această curiozitate și plăcere care am descoperit că erau compatibile cu tipul meu de spirit, fiind la clasa de regie a lui Victor Ioan Frunză, unul dintre naratorii foarte spectaculoși pe scenă. Pe mulți dintre actori îi cunoșteam de la examenele de actorie de la facultate, unde am fost vreo 10 ani regizor tehnic. Deci, am vorbit cu ei și și-au exprimat unele dorințe, cum că ar dori și alte spectacole. Așa a venit Alina (n.a. Alina Nelega,dramaturg, soția lui) cu fundația ei Dramafest care era în mod coherent țintită de a crea un context dramaturgilor ca să se poată regăsi în teatru dar și în literatură. Festivalul ei era unul de mare atitudine, cu finanțări europene,Ne-am gândit că ar fi bine de creat un fel de simbioză între acest tip de demers și cu un teatru care a fost deschis mereu spre nou, spre experiment, spre căutare. Astfel, s-a creat un profil semi independent al zonei de spectacole pentru tineret.

R.T.: A fost greu să convingi publicul să vină la teatru?

G.C.: A fost chiar spectaculos. Aveam déjà trei spectacole (Hess-ul meu, Stepul lui Horațiu Mihaiu, Infanta. Mod de întrebuințare a lui radu Afrim), programamspectacolul, vedeam ora potrivită, ziua potrivită și ne trezea cu unu, doi, actorii se îmbrăcau, apoi se dezbrăcau, iar eu eram foarte dezamăgit. Le ceream iertare, iar ei îmi spuneau : “nu-i nimic, ne îmbrăcăm, ne dezbrăcăm d ecâe ori e nevoie, până o să vină”. Asta mi-a dat curaj. M-am dus cu portavoce prin cartiere, vedeam tineri îndrăgostiți care se plimbau și îi invitam la teatru. Ușor-ușor s-a conturat un gen de public, devenind un fel de nevoie. Veneau nu numai tineri, ci oameni de toate vârstele care se regăseau într-un fel în personajele din piese. Am fost băgați în seamă de Festivalul Național de Teatru, apoi. am fost parte dintr-un triumvirat cu Teatrul Act și Teatrul Luni de la Green Hours. A fost un fel de pionerat, am dorit foarte multe să fie preluate aceste idei.

R.T.: Legat de activitatea ta de cadru didactic ce le spui studenților?

G.C.: Predau la actorie animație, la actorie dramă și am fost invitat și la regie. La Universitate, la cursul de scriere dramatic al Alinei predau regie, ea considerând că este important ca studenții să aibă idée și despre metabolismul actorului și despre felul în care abordezi un text ca regizor. Revenind la studenți, le spun de multe ori:”vă rog frumos, să nu jucați teatru, vă rog frumos, să fiți voi!” pentru asta este nevoie de un anumit fel de antrenament și mă joc destul de mult cu ei. Fac exerciții pe care le-am făcut și eu la tot felul de workshop-uri la care am participat. Ca regizor am considerat că este foarte important să am parte de un antrenament ca să văd ce se întâmplă cu actorul în momentul în care îi solicit un anume lucru. Mai am ceva de spus!În primul rând trebuie să știm să citim un text de teatru. De citit, știm cu toții, dar să știi să citești un text de teatru, să nu te oprești la prima impresie, să sondezi cât mai profund și să lucrezi cu actorul sunt lucruri fundamentale.

R.T.: Ești manager, regizor, cadru didactic. Care din aceste trei activități sunt prioritare?

G.C.: Eu mă consider regizor de teatru și acest lucru este foarte important pentru mine. Mă duc acolo unde sunt dorit, nu forțez lucrurile. Slavă Domnului, am un teatru, unde, din când în când ,am șansa să fac spectacole, cu studenții la fel. Prin urmare, sunt unde sunt. Ca regizor nu știu pe unde sunt. Și ca pedagog, și ca manager, cred că aduc foarte mult din felul în care eu gândesc teatru. Eu iubesc actorii, iubesc textul pe carelucrez, iubesc oamenii din jurul meu într-un mod decent și creativ. Cred că este important că știu atât de multe lucruri ca și regizor, mă ajută și ca manager și ca profesor.

R.T.:Un fel de regizare a managementului, dacă s-ar putea spune.Crezi că se poate vorbi de o criză a teatrului de animație? Nu mă refer la cea financiară anunțată de ceva vreme.

G.C.: Nu. Poate fi vorba de oameni care nu sunt atenți la ce aleg sau care consideră că un anume spectacol care îți ia fața poate să-ți aducă altă vizibilitate, alt prestigiu. În teatrul pentru copii și tineret poate fi criză atunci când nu ții cont de public. Vorbim de deviații de gust de ce tră sunt provocate în permanență de ce trăim zi de zi, de vulgaritate, de violență, de informații oferite de media și care dacă sunt alimentate și de teatru și care are un tip de responsabilitate inclusiv estetică.

R.T.: Dar, nu și educațională?

G.C.: Cred că în sensul în care formează personalitatea și gustul omului. Partea de educație în ansamblul său ține de trei factori: școala, părinții și teatru. Atâta timp cât teatrul nu ține cont de gustul acestor tineri, putem vorbi de o criză. Cred că importantă relația pe care o ai cu publicul tău, cât de personală se poate,să-i aduci în teatru,să ai întâlniri cu ei să vezi ce gândesc, cât de inhibați sunt. Am avut proiecte definite și cu oameni dedicați, ateliere de creație, nu pentru a-i promova în zona artistică neapărat, ci pentru a-i dezinhiba.Mi-a rămas în minte un răspuns la întrebarea „de ce îți place să vii la teatru?” și  care îmi răsună în mod plăcut în ureche, „pentru că aici, părerea noastră contează”.

R.T.: Ce visează managerul Gabi Cadariu?Dar, regizorul? Dar, profesorul? Omul?

G.C.: Nu știu dacă pot să le separ.

R.T.:Atunci, separat.

G.C.: Separat, că mai am și eu viață personală. Am doi copii minunați, care de mai multe ori mi-au sugerat să am grijă și de mine, că teatrul merge. Sunt foarte mândru și fericit de fetele mele, de realizările lor. Ceam mare predă a Universitate antropologie și engleză, scrie, face fotografii, iar cea mică este medic veterinar.

R.T:Ca manager?

G.C.: Îmi doresc ca teatrul acesta să rămână veșnic tânăr și deschis așa cum l-am preluat. Cred că are această șansă pentru că are un trecut remarcabil.

convorbire cu Adriana Stoian si Elena Solomon

Adriana Stoian și Coca Solomon ( cum o știe mai toată lumea!) sunt din contingentul de aur al secției de animație de la Teatrul Bacovia din Bacău. Alături de Venera și Sorina, cu care ați făcut cunoștiință în numărul trecut, m-au uimit și fascinat cu povești de viață, pe care am fost obligată să le „cenzurez” un pic pentru că revista ar fi devenit „fluviu”. Longevive, cu cariere impresionante, pline de energie, Adriana și Coca au depănat un fir al vieții și carierei lor cu onestitate, cu modestie.

Raluca Tulbure: Pentru început v-aş propune să ne referim la copilăria Dvs. că să vedem de unde a răsărit steaua fiecăreia, artiste de excepţie, mari„păpușărese”, cum umblă vorba prin târg.

Adriana Stoian: Când eram mică strângeam toți copii de pe strada mea în grădină, legam o sfoară de doi pomi și puneam o pătură în loc de cortină și dădeam spectacole. Făceam rochițe de balet din hârtie creponată, făceam bilete pe care le plăteam tot noi și, din banii strânși cumpăram dulciuri pe care le mâncam tot noi după spectacol. Așa, treceau vacanțele! Seara, citeam povești pentru sora mea mai mică cu 6 ani. Când nu aveam cărți, inventam povești. Când eram în clasa a II-a a venit o comisie de la Cluj pentru a selecționa copii la școala de balet. Am fugit de acasă la concurs, am câștigat preselecția dar, mămica mea mi-a dat o bătaie zdravănă, m-a închis în casă și m-am liniștit. Nu vreau s-o lungesc prea mult așa că vă spun: a urmat  gimnastică, volei și, în final, la Liceul Pedagogic am fost descoperită și laută la Școala Sportivă la atletism. Sportul m-a ajutat în meserie.În anul patru de liceu, profesoara de română m-a descoperit la o seara Lucian Blaga. A fost atât de entuziasmată de ceea ce a auzit că m-a prezentat la Școala Populară de artă celui mai bun profesor, Ion Ghelu Deselnica. M-a luat la clasa lui, am fost la concursuri, am luat premii substanțiale.

Elena Solomon: Dacă ne referim la steaua care m-a propulsat spre acestă profesie, luând-o pe partea amuzantă și lăsând la o parte drama, a fost Steaua Roșie a Uniunii Sovietice. Sunt născută în Basarabia, într-un sat de găgăuzi, unde tata era preot. Satul se numea Acmanghit. Tata, cu umorul care-l caracteriza, a spus odată că regretă că nu ne-a înregistrat la naștere (suntem două surori) în comuna vecină, o colonie nemțească numită Paris. Ce frumos ar fi sunat: Paris-URSS! Și, cum istoria și geografia îmi joacă feste, acum sunt născută în Ucraina! Fac parte dintr-o familie cu “probleme” pentru regimul comunist. Un arbore genealogic cu o sevă otrăvitoare (profesori,preoți, medici, muzicieni, artiști plastici, poeți- vărul tatii, Aleksei Mateevici este autorul poeziei Limba noastră, imnul Republicii Moldova). În 1940, “spaima roșie ”ne-a mânat dincoace de Prut, ne-am stabilit la Bacău , la o soră de a tatii.  După moartea mamei mele, o dată cu înaintarea frontului am trăit un nou refugiu, în Ardeal. Am cunoscut viața de nomad, am învățat să nu-mi fie frică de nimic, de frig sau foame. Am revenit la Bacău, am absolvit Liceul teoretic, am vrut să merg la facultate. Visul mi-a fost spulberat de arestarea unui unchi. Marele meu noroc a fost înființarea și la Bacău a Teatrului de Păpuși. Aflând că au nevoie de o fată talentată, cu ureche muzicală și voce,m-am prezentat și am fost admisă.

R. T.: Care credeți că este principala voastră trăsătuă de caracter fără de care nu ați fi putut face meseria aceasta?

A.S.: Nu m-am gândit niciodată la asta! Totul a venit de la “Dispecerul” ceresc. Am să vă spun o mică povestioara. Prin anii 70 și ceva, eram la un festival la Piatra Neamț. Țăndărică venise cu un spectacol foarte frumos. În toată splendoarea și acțiunea din el, îmi atrăsese atenția un tânăr care cânta laun flaut de lemn, undeva, în dreapta scenei. Avea o mimică și o expresie corporală, că nu mai vedeam altceva. Aveam să aflu că e student la teatru. I-am spus doamnei Margareta Niculescu că va avea o carieră strălucită și, așa a fost. Era Radu Gheorghe! După ani, aflată la cursuri de perfecționare, l-am văzut la Național în Fata din Andros. Nu vreau să mă lungesc, dar am văzut mulți tineri talentați de-a lungul anilor, pe unii i-am și ajutat.

E.S.: Trăsătura de caracter care m-a ajutat să-mi exercit meseria a fost voința dublată de perseverență. Văzând ce înseamnă acest teatru, miracolul său m-a fascinate și speriat în același timp, mobilizându-mi voința de a desluși tainele acestei meserii.

R. T.: Care credeți că sunt principalele atuurile unui artist păpușar?

A.S.: În primul rând vocea pe care s-o transformi de la un gungurit de copil la fetiță, băiat, zână, prințesă, vrăjitoare, bărbat,etc. Mâini expresive, rezistență fizică, expresivitate a corpuluiși puterea de a transmite păpușii ceea ce simți pentru a a face credibilă.

E.S.: Atuul păpușarului este capcitatea și unicitatea vocației sale de a crea emoții în rândul spectatorilor prin intermediul obiectului pe care îl animă, capacitatea de a se identifica cu obiectul animat, libertatea de a sfida legea gravitației. Mânuirea păpușii este o artă, o știință, o veșnică încercare de a descoperi posibilitățile de expresie a ceea ce tu, ca mânuitor-însuflețitor dorești să obții. Fiecare pas al tău este și pasul păpușii, fiecare oftat al păpușii este și al tău, iar râsul care-ți scutură ființa trebuie transmis cu aceiași vibrație și păpușii prin mâna care o animă. Păpușa și omul sunt un tot unitary, altfel tot efortul este inutil. Fiecare păpușă este un instrument diferit de la personaj la personaj pe care trebuie să-l studiezi, să-l descoperi, să-l înțelegi, să-l slujești cu toată ființa ta, cu toată dragostea și talentul tău. Se știe că cel mai sincer și aspru critic este copilul.

R. T.: Cum au fost începuturile voastre în teatru?

A.S.: Am intrat prin concurs, venind din învățământ. Au fost 64 de candidați și un loc. Primul rol a fost o veveriță într-un spectacol care deja se repeat, ajutoare la mâini la o maimuță și un șoricel. Următorul rol a fost un rol principal în Stele, stele de Sanda Diaconescu. A urmat înlocuirea foarte grea în Iancu Jianu, cu rolul Alex. țiganul și mâna dreaptă a lui Jianu.Trebuia să mă duelez, să mă lupt cu turcii. Spectacolul era cu costume și cu niște capete immense, iar prin cele două găuri de la ochi abia vedeai. M-am descurcat! Au urmat roluri care mai de care mai interesante. Cu Elena Solomon, Corneliu Dobrescu, Verona Marinescu ( la Bacău), Titi Jora, Nuți Forna, cu care mă înțelegeam pe scenă din priviri.

E.S.: Începuturile mele în teatru au fost destul de dificile. Nu am fost primită cu prea multă simpatie. Eram singura cu liceu și bacalaureat. Era teama că afirmându-mă voi avansa ca salarizare. Asta se petrecea în 1958 când a apărut legea ca păpușarii să aibă liceul și s-au aplicat penalizări.

R. T.: De la cine ați  deprins tainele meseriei?

A.S.: De la colegii mei din Bacău, generația de aur. NU a existat spectacol sau repetiție la care eu să nu fi fost în sală. Mi se spunea:”meseria asta se  fură”. Și, se pare că am fost un hoț desăvârșit. Am fost ajutată și încurajată de toți colegii mei. Am urmat cursuri de perfecționare la Brașov , eram tineri din toate teatrele. Am fost în grupa Didinei Davidescu, care la final, spre surprinderea mea a spus că a remarcat doi tineri, o fată (care eram eu) și un băiat (regretatul Doru Gombos. Am mai avut profesori pe Ileana Berlogea, Victor Ernest Mașek, Sanda Diaconescu, Janos Peter, Kovács Ildikó.

E.S.: În situația mea, ceea ce urma să devin mi se părea imposibil. Crispată, neajutată de nimeni a trebuit să urmăresc fiecare actor ca să-mi dau seama de la cine pot învăța. Cea mai talentată actriță era Fany Rozeanu, iar la actori, Corneliu Dobrescu. Ei parcă se născuseră cu păpușa în mână. La răutățile și ironiile legate de stângăcia mea, cu voința mea draconică mi-am dat seama că trebuie să lupt, să-mi consolidez existența în teatru. Am ajuns să-mi “confecționez”o conduit și un profesionalism ce m-au făcut imbatabilă. Am suporta cu umilințe, jigniri, răutăți cu stoicism, încât spre pensionare, la prima mea răbufnire care l-a uimit pe director, i-am spus că am oboist să fiu cuminte. Eram în vârful piramidei valorice, apreciată de regizori, critici și, chiar de unii colegi, lucru care se întâmplă destul de rar. Cel care mi-a dat cu adevărat încredere în mine a fost Mircea Radu Rătescu,”tatăl”Teatrului Licurici, un personaj de o complexitate rar întîlnită. Mai tîrziu, am fost la cursuri la București, am fost atestată și ca instructor. O paranteză: cum nimic nu este întâmplător în viață, prima mea atestare de talent a fost la 9 ani pentru rolul uni pitic din Albă ca zăpada, jucat la o serbare, cu o pijama și un coif de hârtie pe scena clădirii ce în 1956 aea să devină  teatrul în care mi-am câștigat existența.

R. T.: Cum vedeți relația actor-regizor?

A.S.: Amândoi sunt creatori deci, trebuie să existe o relație de respect reciproc, prietenie și multă încredere.

E.S.: Relația actor-regizor este o relație de colaborare. Ambii au statutul de creatori. Nu doar regizorul este creator și actorul executant. În decursul activității am intervenit de multe ori cu idei care au servit spectacolul, atunci când orgoliul regizorului nu era prea mare și accepta.

R. T.: Care sunt etapele din realizarea unui spectacol care vă plac cel mai mult?

A.S.: În primul rând, citirea la masă când descoperi personajul, îți găsești vocea. Apoi, când vezi schițele scenografului.Când “sâcâi” atelierele pentru a vedea păpușa. Și, ultima care e cea mai important, reacția sălii.

E.S.: Preocupată de a-mi desăvârși măiestria în arta păpușăriei, cu orgoliul perfecționistului, m-au interest toate etapele creării unui spectacol. Dar, in special,construcția păpușii. Întotdeauna, mi-a fost teamă de păpușa ce urma s-o mânuiesc, teamă de a nu fi la nivelul exigențelor mele. Am urmărit pas cu pas construcția păpușii, uneori intervenind chiar la modificarea ei pentru a avea o mobilitate perfectă.

R. T.: Ați visat vreodată la un rol?

A.S.: Nu!

E.S.: Niciodată nu am pus miză pe un rol. Am acceptat orice propunere artistic. Nu trebia să-mi doresc un rol. În decursul celor 34 de ani am devenit as în înlocuiri și am avut prilejul să joc în roluri la care nici nu am visat.

R. T.: Care au fost spectacolele pe care le-ați iubit cel mai mult?

A.S.: Le-am iubit pe toate, pentru că rolurile au fost copiii mei, eu neavând copii. Am să numesc totuși câteva: Fram, ursul polar, Eu, tu, el și un elefănțel, Rățoiul albastru, Ariciul albastru, Dănilă Prepeleac, Făt Fumos din lacrimă, Scufița Roșie.

E.S.:  Spectacolele dragi mie au fost: Kaima, jucat în direct, pe viu și la televiziune, apoi Dănilă Prepeleac, în care l-am jucat pe dracul prostovan Sărsăilă care a fost sarea și pierul spectacolului. Cenușăreasa, rolul mașterei, Harap Alb- Spânul, pentru care am primit și un premiu la Festivalul Ion Creangă, Aventurile lui Lagardère, rolul Passepoile.

R. T.: Talent, muncă sau/și șansă?

A.S.: Toate la un loc.

E.S.:  La mine a primat șansa, dar în munca unui actor toate sunt importante.

R. T.: Mai credeți în povești?

A.S.: Daaa!

E.S.:  Mi-am scris o parte din memorii, cu titlul Coșmarul îndulcit de vise. Întotdeauna visele și poveștile îndulcesc amarul vieții. Niciodată nu am renunțat la ele. Fără povești, copiii ar fi niște adulți prematuri.

R. T.: Ce diferență este între copilul care ați fost și cel de azi?

A.S.: Atunci aveam inocența vârstei, acum am multă experiență.

E.S.:  Copilul care am fost este și acum, dar încorsetat într-un ambalaj de pergament șifonat la cei 83 de ani. Profesia nostră te faci să nu știi să îmbătrânești.

R. T.: Păpuși sau marionete?

A.S.: Și,și!

E.S.:  Păpușa pe mână, bibabo și wayang au fost cele cu care am avut contact de la început. Cu marioneta doar sporadicîn unele spectacole, când regizorul vedea necesitatea ei și atunci într-o construcție foarte simplă.

R. T.: Dacă ați fi regizor care ar fi spectacolele pe care le-ați pune în primul rând?

A.S.: Prostia omenească, Dănilă Prepeleac, Scufița Roșie, Albă ca zăpada, Făt frumos din lacrimă, Povestea porcului, Aladin și lampa fermecată.

E.S.:  Dacă aș fi regizor aș monta spectacole cu acțiune, dar fără violență, basme nu parodiate, feerii care să încânte ochiul și sufletul cu scenografii simple, sugestive care să pună în evidență păpușa, personajul actor și să nu-l facă greu de distins pe scenă.

R. T.: Ce reprezintă teatrul pentru Dvs.?

A.S.: Aer, soare și viață.

E.S.:  Pentru mine, teatrul este însăși viața. M-am contopit cu el ca Ana lui Manole, dăruindu-i și pruncul, care azi  e un actor de teatru dramatic, talentat  regizor, manager al Teatrului pentru copii și tineret Vasilache din Botoșani.

R. T.: Ce sfaturi ați da unui păpușar începător?

A.S.: Să fie modest, atent la tot ce se întâmplă în scenă, să-și ajute colegii, să se joace cu păpușa înainte de a-i afla mișcările, să vadă cât mai multe spectacole. Modestia este apanajul omului deștept.

E.S.:  Să mergă mai întâi la teatru și să asite la cât mai multe repetiții atât din sală cât și din culise. Este o profesie care cere efort, răbdare, chiar și sacrificii, în afară de talent și dragoste.

R. T.: Fiind și femei vreau să vă întreb dacă există o rețetă pentru o viața profesională și personală perfectă?

A.S.: Dacă există, eu nu am găsit-o!

E.S.:  Viață personală și profesională perfecte pentru un actor nu există, mai ales ca femeie. Cu program de muncă nenormat, cu deplasări, turnee,zile libere în funcție de disponibilitățile grădinițelor sau școlilor, ba o epidemie de gripă, viața de familie e dată peste cap.

R. T.: Ați sacrificat ceva din viața dvs. pentru meserie?

A.S.: Da! Meseria a fost pe primul loc. Nu a contat că sunt cu infecții dentare, răceală, chiar și cu pneumonie! Am jucat și la sediu și în deplasări. Nu numai din cauza meseriei (dar a contribuit și ea!) am pierdut un soț, pe al doilea mi l-a luat...alta, pe al treilea... Dumnezeu.

E.S.:  Am sacrificat cel mai prețios rol: cel de mamă. Dar, copilul a fost și este rațiunea mea de a exista. Este ceea ce eu nu am putut realiza.

R. T.: Există ceva care lipsește teatrului de animație astăzi? Ce credeți că s-ar putea face pentru a-i “îmbunătăți” imaginea?

A.S.: Lipsesc specialiștii în profesiile cheie de la scenă: sonorizatori, electricieni,butafori, constructori păpuși. Am văzut păpuși frumoase, dar care nu se putea mânui. Cred că este și o criză de dramaturgi pentru teatrele de păpuși.

E.S.:  Teatrului de animației îi lipsesc sediile adecvate, tehnica performantă de sunet, lumini și efecte vizuale, multi media precum și resursa umană calificată pentru specialitățile profesionale ce au caracter de unicitate (tehnicieni scenă, sunet, lumini, constructori de păpuși, croitori, pictori scenografi, etc). Ar mai trebui un manager specializat în managementul artistic și antreprenorial cultural. Apoi, servicii calificate și specializate de marketing.

R. T.: Mai are teatrul puterea de a educa? Sau are doar o funcție de petrecere a timpului liber?

A.S.: Da! Chiar dacă în trecut avea obligația de a face educație, acum poți să faci și una și alta, cu inteligență.

E.S.:  Azi, petrecerea timpului liber se face mai mult în mall-uri. Teatrul are misiunea de a educa, dar nu știu dacă are și puterea, când concurența cu internetul e atât de mare. El acaparează până și pe cei mai mici, ceea ce îiface mai violenți,mai insensibili.

R. T.: Dacă ați putea să o luați de la capăt ați face tot teatru?

A.S.: Mi-ar plăcea să fac revistă, dar nu pot tradă păpușa.

E.S.:  Cu siguranță că aș face tot teatru.

R. T.: Presupunând că ați avea o baghetă magică ce ați face cu ea?

A.S.: Aș cere baghetei să dea sănătate tuturor copiilor, să nu mai fie săraci, să fie iubiți de părinți așa cum am fost eu și sora mea.

E.S.:  Dacă aș avea “pe bune ”o baghetă magică, mi-ar fi frică de ce m-ar tenta să fac cu ea. Așa că mă abțin, dorind doar un edificiu minunat teatrului care m-a ajutat să exist.

A consemnat Raluca Tulbure