Gâlcevile de la Ploiești și Salieri

Teatrul Toma Caragiu din Ploiești a organizat cea de-a zecea ediție a Festivalului de Teatru Toma Caragiu (2-6 decembrrie 2020), cu sprijinul Primăriei Municipiului Ploiești și al Asociație Viitor Art online, ca multe alte instituții de cultură. În condițiile cu totul speciale impuse de pandemia sanitară, teatrele orgnizatoare de evenimente au decis să continuie tradiția festivalurilor proprii pentru a rămâne în conștiința publicului și pentru ca festivalul să nu dispară. Despre avantajele sau dezavantajele transmiterii online s-a tot discutat și, probabil, că se vor face studii și analize pentru a vedea ce și cât au însemnat ele pentru instituțiile respective. Într-un comunicat de presă se spunea: „Având în vedere contextul actual, ce reclamă noi repoziționări și asumări, am ales să așezăm ediția din acest an a Festivalului sub semnul conceptului de IDENTITATE. Într-un cotidian al schimbării, perspectivele deschise de constanta investigare a ideii de identitate, personală sau colectivă, de gen, socială, națională, etnică sau vizuală, sunt multiple, iar această temă complexă și ofertantă devine, totodată, și necesară”.

Centrul coregrafic independent Linotip este un studio independent de producție și difuzare de spectacole de dans contemporan, înființat în aprilie 2016 de niște “visători cu imaginație”: Arcadie Rusu, Ioana Marchidan, Hermina Stănciulescu și Alexandru Suciu. Spectacolul Ioanei Marchidan Reverse Discourse prezentat în festival este un onewoman show despre corp, despre mișcările lui, uneori haotice, dezgolite, intime, despre ce poate vorbi corpul într-un dialog inversat cu el însuși. “Am folosit corpul ca pe un mediu de conectare vizuală la un dialog absurd. Un dialog corporal expus în replici cu temporalitati distincte, care nu se intersectează aproape niciodată. Un dialog organic care expune perspectivele dominator-supus în multiple ipostaze ce conturează trecutul și prezentul. Un dialog somatic ce animă traumele înmagazinate în memoria noastră colectivă și individuală. Un dialog visceral despre asumarea puterii și exploatarea ei în direcții predominant dictatoriale, manipulatoare”, spune creatoare și interpreta spectacolului. Ioana Marchidan respiră prin toți porii, prin toți mușchii bucuria de a dansa, de a se simți femeie, liberă, independentă, asumată. Un spate gol unde fiecare fibră se încordează și poate spune o poveste. Spectacolul te provoacă pe tine spectator să înțelegi, să descifrezi, să descoperi, să traduci mișcările sigure, unduitoare, nervoase care, aici, devine replici. Provocare pentru spectator, provocare pentru dansator și un mesaj subtil despre feminitate și feminism.

 

Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, Linotip-Centru Independent Coregrafic București, Teatrul „Alexandru Davila” din Pitești, Caro Cultura București, Teatrul de Stat din Constanța, Teatrul „Fani Tardini” Galați, teatrul gazdă au prezentat spectacole diverse ca gen și tematică, ca mijloace de expresie artistică, de la comedie la dramă, la coregrafie, improvizații. Mi-aș fi dorit să le văd pe toate, dar suprapunerea cu alt festival m-a determinat să  fac slalom și să „merg” la trei spectacole pe zi, așa cum făceam în tinerețe. Ce ți-e și cu pandemia asta!

Salieri, spectacolul prezentat de Caro Cultura București (un proiect independent, care își propune să contribuie la reconstrucția culturală a Bucureștiului și să devină o platformă de dialog pentru mediile artistice și industriile creative), a adus în prim plan nu numai povestea lui Antonio Salieri, rivalul lui Mozart, ci și vulcanica forță artistică a lui Marius Bodochi. Marcel Țop, semnatarul scenariului, al regiei, dar și interpret în spectacol, a pornit de la corespondența și viețile celor doi compozitori. Salieri este prezentat, între legendă și adevăr, ca un compozitor controversat, nu lipsit de talent, ce a avut ghinionul să fie contemporan cu Mozart. Se încearcă o reabilitare a lui Salieri, creionând un portret din linii precise, dar clare, și mult mai blânde. Trăim într-o lume în care mediocritatea este la ea acasă și e ridicată la rang de putere, în care sunt demolate, desființate, hulite destine și oameni. La fel ca și pe vremea lui Mozart și Salieri. Marius Bodochi face din Salieri un personaj când puternic, lucid, credibil, când ros de îndoieli, plin de spaime, rătăcitor prin meandrele vieții, înzestrându-l cu o mare forță de expresie, împrumutându-i din sensibilitatea sa, jucând emoția și tragismul personajului cu măsură, fără excese, îl umanizează. Nuanțarea gradată a trăirilor eroului său până la identificarea cu acesta, tonalitățile glasului, când tunătoare, când blânde și ironice fac din Salieri  în versiunea lui Marius Bodochi un personaj de reținut. Este altfel decât știam noi din istorie.  În rolul lui Mozart, rivalul talentat, sigur pe genialitatea sa este Răzvan Oprea care imprimă un ritm dinamic, plin de tinerețe. Soprana Arlinda Morava este versatila Caterina Cavallieri.

 

Al doilea spectacol la care voi face referire este cel prezentat de Teatrul Toma Caragiu, Gâlcevile din Chioggia, adaptare după comedia lui Carlo Goldoni. Considerat “Molière al Italiei”, Carlo Goldoni a scris piesa Gâlcevile din Chioggia în 1762. Este povestea amuzantă și plină de culoare a certurilor între două grupuri de pescari din micul orașel Chioggia, aflat la țărmul Adriaticei, în laguna venețiană. Intrigi amoroase, povești de dragoste trăite cu pasiune și intensitate, cum numai italienii știu, încurcături de tot felul. Regizorul Vlad Trifas, ajutat de scenograful Mihai Androne, de Maria-Alexandra Ivan (costume), a creat un cadru plin de buna dispoziție, dinamism, umor în care ne-am simțit parte a comunității venețiene unde principala preocupare a bărbaților este pescuitul, în timp ce nevestele și fiicele rămase acasă îi așteaptă, croșetând și certându-se toată ziua, bârfind, clevetind. O atmosferă dinamică, în care agitația femeilor se întâlnește cu temperamentul latin clocotitor.  Conform unei legi bine știute, totul de termină cu bine, cu nunți  și cu  „ au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.“ Povestea se derulează într-un decor tipic de sat pescăresc (corabie, lăzi, năvoade, frânghii), personajele au costume care îmbină stilul commediei dell’arte cu cel de curtezană, colorate (femei), simple pentru bărbați. ”Gașca” veselă este formată din actori de la secția de dramă și cea de păpuși și degajă poftă de joc, bună dispoziție. Pasqua Mihaelei Rus are temperament, dezinvoltură, e dominată de dorința de a controla totul.Theodora Sandu creionează un personaj plin de pragmatism, Ioana Farcaș are umor, Olivia Pătrașcu e docilă, nu bârfește mult și are o expresivitate deosebită. Mihaela Mardare (semnatara coregrafiei) este și actriță având un personaj  pe care îl joacă cu dinamism. Bărbații din piesă sunt reprezentați în primul rând de cuplul comic format din actorii Andrei Radu și Bogdan Farcaș (Toffolo și Titta Nane). Primul tratează cu nonșalanță personajul care din cauza unei aventuri nevinovate are parte de toate ironiile rivalului său. Al doilea actor își înzestrează eroul cu tumultul specific latinilor. Alături de ei Alin Teglas, Adrian Ancuța, Paul Niculae, Lucian Orbean, Nelu Neagoe întregesc clanul bărbaților, fiecare dintre ei creionându-și personajele într-o cheie comico-ironică.

Deși scrisă în alte timpuri, piesa lui Goldoni nu și-a piedut farmecul și nici actualitatea, redând cu acuratețe gâlcevile, pasiunile năvalnice, intrigile, umorul unui mediu nealterat, simplu în care totul se sfârșește c

 

Toți pentru teatru!

 

Teatrul Alexandru Davila din Pitești, la conducerea căruia se află de ceva timp actorul Constantin Cotimanis, a organizat în perioada 28 noiembrie-5 decembrie 2020 Festivalul internațional al teatrului de studio, DAFEST, ediția a XXIV-a. Astfel, teatrul piteștean s-a alăturat suratelor sale care nu au lăsat garda jos și nu s-au speriat de pandemia sanitară organizând un eveniment online, gândit atent pentru toate vârstele și categoriile de public. Deviza festivalului Toți pentru teatru!, adică actori, regizori, spectatori “uniți în cuget și simțiri” ca o demonstrație că teatrul nu va dispărea, o declarație de iubire reciprocă.

Festivalul a cuprins spectacole pentru copii și pentru adulți, dezbateri pe teme de interes comun. În afara teatrului gazdă, în programul extrem de dens au fost incluse reprezentații ale multor teatre din țară (Teatrul Merlin din Timișoara, Teatrul dramatic Fani Tardini din Galați, Teatrul Nottara din București, Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, Teatrul Mefisto-București, Teatrul Național Marin Sorescu- Craiova, Teatrul de Artă- București,Teatrul Arlechino – Brașov, Universitatea de arte din Tg. Mureș, Teatrul I.L.Caragiale Satiricus- Chișinău, Reactor de creație și experiment- Cluj Napoca, Teatrul Republican Muzical-Dramatic B.P.Hașdeu- Cahul, Teatrul de Animație Țăndărică,  unteatru-București, Trupa de teatru PROTHA, Teatrul Tudor Vianu –Giurgiu, Teatrul Pygmalion- Viena, Lightwave Theater Company- București, Teatrul Coquette- București, Trupa de teatru AD-HOC, Teatrul Național –Cluj Napoca, Teatru de păpuși Carabuș- Brăila, Developing Art- București, Teatrul Național- București, Teatrul de Artă- Deva, Teatrul George Ciprian – Buzău, Teatrul Național Radu Stanca- Sibiu, Teatrul de păpuși Prichindel- Alba Iulia, Teatrul Municipal Baia Mare, Teatrul de stat din Constanța, o producție independentă). La acestă listă lungă, pe care am înșirat-o cu bună știință pentru a scoate în evidență diversitatea de genuri pe care teatrele respective au propus-o, s-au adăugat o serie de companii străine. Un program extrem de încărcat, cu producții mai vechi sau mai noi, din care am selectat, în principal, spectacolele venite din străinătate pentru că despre cele românești s-a mai scris.

 

Compania Les menteuses din Belgia a prezentat spectacolul Á nos fantômes. O scenă goală, slab luminată, fulgi de zăpadă ce pică din cer, o frânghie ce se leagănă, un om care o urcă, apoi, cade, urcă din nou, un alt om legat cu frânghii începe o acrobație, imitându-l pe primul. Un univers metaforic în care cele 2 actrițe acrobate povestesc despre fantasme, dorințe, iluzii și dezamăgiri, legate de frânghii, suspendate, balansându-se, accentul punându-se pe corp, pe mișcarea lui. Célia Casagrande- Pouchet și Sarah Devaux, actrițe și acrobate, au reușit să ne capteze atenția prin acuratețea și dificultatea mișcărilor.

Spectacolul Olé al Companiei La Crique din Franța este o producție din 2016 și spune povestea unui claun care se întâlnește cu...flamenco. O valiză uitată pe un peron de gară, plină cu accesorii specifice dansului spaniel, îi stârnește curiozitatea claunului singuratic. De aici, începe o călătorie într-un univers plin de farmec, ritm, culoare și mister, o întîlnire între caracterul pasional al dansului care vine din adâncul istoriei și personajul trist care este claunul. Elodie Hatton are dansul în sânge, dar îi dă personajului o mare doză de umor, de melancolie, de poezie.

O altă producție venită din Franța a fost cea prezentată de Compania Underground Sugar și intitulată L’ecume des jours/Spuma zilelor, o adapatre după romanul lui Boris Vian. Spectacolul realizat în 2019, anticipând centenarul nașterii scriitorului francez și subintitulat Reverie virtuală ne întroduce într-o lume suprarealistă, plină de simboluri. Colin, este un tânăr căruia nu-i place să muncească, urăște violența, îi place jazzul. Își creează o lume a lui în care plutește dragostea lui pentru Chloe, la limita dintre iluzie, intuiție, teamă, spaimă. Regizoarea Julie Desmet Weaver și-a conceput spectacolul folosind mijloace multimedia, efecte vizuale, camera lui Colin arătând ca un laborator de cercetare, ca o capsulă a timpului, digitalizarea fiind folosită ca o formă de artă.

 

La magnifica illusione este titlul spectcolului pe care l-a prezentat Teatro dell’ Argine din Italia, regizat de Andrea Paolucci e Giovanni Dispenza. Nonverbal, poetic, împletind mijloacele teatrului de animație, cu videomapping, cu jocul actoricesc și adresându-se unui public adult și infantil, vorbind metaforic despre viață, altruism, mister, despre căutarea sinelui, spectacolul are totuși lungimi și momente care se repetă.

Spectacolul muzical al Teatrului Mykola Kulish din Ucraina, Theatre Vocals a a dus multă culoare și voie buna. Este un colaj din cele mai bune spectacole ale teatrului care poartă numele celui mai mare dramaturg ucrainean al secolului al XX-lea, Mykola Kulish (1892-1937). O cavalcadă de cântece, unele superbe, cântate cu pasiune de niște voci , foarte bune, costume colorate, dans, o scenografie frumoasă, lumini, ce mai!, un spectacol de revistă care poate stârni nostalgii.

Deși am spus la început că voi face referire la reprezentațiile străine, voi trece în revistă și 2 spectacole autohtone. De ce? Pentru că unul dintre ele este al Teatrului Cărăbuș din Brăila despre care nu s-a prea scris în ultimul timp, iar al doilea este al Teatrului Municipal din Baia Mare, amândouă fiind mai noi.

Cântecul privighetorii este o dramatizare după un basm de Hans Christian Andersen, realizată de Toma Hogea, cel care semnează și regia. Meritoriu este faptul că Teatrul Cărăbuș și-a înscris în repertoriu un titlul foarte puțin folosit, o poveste inedită care își are sorgintea în China străveche și care are un farmec aparte. Nu voi dezvălui întreaga poveste, dar mirajul lumii asiatice, parfumul ei, particularitățile ei au fost exploatate în spectacol cu măsură, cu bun gust. Decorul este funcțional și costumele au caracteristici specifice, sunt colorate, cu detalii ( scenografia este semnată de Mihai Pastramagiu), muzica lui Cári Tibor este, ca deobicei, foarte frumoasă, cu sonorități chinezești, proiecțiile nu sunt sufocante ca în alte spectacole (realizate de Sebastian Țineghe), dar... Există și un dar! Stridența în interpretare. Unii actori își țipă replicile, deși sala este goală. Unele momente sunt mai mult strigate decât jucate (Iulian Gheorghe, în rolul împăratului și, pe alocuri, Ioana Popescu în Dai-Nai). Unele replici ale dragonului (mânuit de Aurora Popescu și Ionuț Codârlă) nu se înțeleg și mi-ar fi plăcut o mișcare mai lucrată a personajului. Sonorizarea este o altă problemă, muzica spărgea timpanul sau acoperea replicile actorilor. Unele lucruri se pot îmbunătăți atunci când spectacolul va intra în circuit, se va juca.

Burqa și basma este titlul cu care a venit în festival Teatrul Municipal din Baia Mare/ Asociația Culturală Atelier 92. După o idee de Radu Dinulescu (care a contribuit și la selecția spectacolelor din festival), regizat de Raul Hotcaș și Wadji Gagui și este “dedicat cercetării inovatoare în domeniul coregrafiei, scenografiei, artei digitale și scrierii dramatice. Proiectul Burqa și basma este un exemplu de colaborare între artiști individuali și operatori culturali din Africa de Nord și Europa Centrală și de Est”. Teatru dans, arte vizuale, tehnică cinematografică 3D stereoscopică se îmbină pentru a ilustra o temă de actualitate, valabilă la scară mondială: violența asupra femeii. Violență care nu ține seama de religie, de tradiții, de cultură sau educație.Violența care face victime nevinovate sau vinovate doar pentru că sunt...femei. Spectacolul s-a constituit ca o provocare imensă pentru actorii Carmen Bulancea, Denisa Blag, Camelia Blidar Strat, Raul Hotcaș, Iulian Bulancea, cărora li s-a cerut să apese pe resortul fizic, de mișcare decât pe cel artistic.

Dafest a fost un festival plurivalent care a demonstrat că atunci când există voință și putere de muncă se poate trece orice obstacol, chiar și un virus. “Nu se poate trăi fără teatru” spune un personaj din Pescărușul lui Cehov cu care și-a început și Constantin Cotimanis mesajul de final. „Atât de adevărată și actuală. Nu se poate trăi, oameni buni, fără visare, fără frumos, fără speranță, fără teatru. În vremuri grele cel mai bun leac este iubirea.” Iubirea de oameni, de teatru.

Teatrul dependent de public

Teatrul Avangardia, un teatru privat, independent, aflat în dependență totală față de un public care nu este unul elitist, cum s-ar putea crede, ci unul larg, a lansat conceptul de microteatru la începutul pandemiei sanitare de anul trecut pentru a putea supraviețui, pentru a-și lărgi numărul de posibili viitori spectatori anunțând un repertoriu online bazat pe piese scurte de 15-20 de minute. O formulă convenabilă pentru cei care nu au timp sau chef să vadă un spectacol, o „pilulă” concentrată ce poate fi înghițită rapid.  Astfel, până la ora scrierii acestui articol au fost prezentate: Ele, Bărbatul de la masa de alături, Una mică, Iubire la distanță, Pe întuneric și  L-am ucis pe Paco! La ultima voi face referire în cele ce urmează. Joaquim Bundó, autorul piesei este ilustrator, desenator grafic, regizor de scurt și lung metraje. A scris o serie de piese scurte, microteatru, echivalentul scurt metrajului din film.

L-am ucis pe Paco! ne prezintă o situație absurdă și greu verosimilă: trei prietene se întâlnesc ca să mai bârfească la o cafea. Până aici nimic senzațional. Dar, din vorbă-n vorbă, se ajunge la mărturisiri de fapte groaznice, care nu aduc nici relaxarea, buna dispoziție sau zâmbetele cerute de întâlnirea săptămânală: una dintre ele s-a încurcat cu soții celorlalte două, alta și-a ucis soțul recent și l-a făcut chiftele cu pui servite turiștilor în restaurantul proprietate (asta pentru că el își dorea să călătorască!), cea de a treia și-a omorât partenerul ceva mai demult. Și astea mărturisite la o simplă cafea! Fără stres, fără regrete sau mustrări de conștiință. Pur și simplu! Sunt hotărâte să nu spună nimic pentru că prietenul, nu-i așa, la nevoie se cunoaște. Viața va continua ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Umor negru, final deschis, trei actrițe (Victoria Cociaș, Medeea Marinescu, Ștefana Samfira) și regizorul consacrat al Teatrului Avangarde, Ricard Reguant ne-au oferit o „rețetă” care deși nu vindecă „boala” de teatru ne ajută să aplicăm un tratament alternativ.

 

Teatrul Avangardia- L-am ucis pe Paco! De Joaquim Bundó. Regia: Ricard Reguant.Distribuția: Victoria Cociaș, Medeea Marinescu, Ștefana Samfira.Data vizionării: 1 d

 

Păpuși, dans, muzică

Îmi amintesc foarte exact de o carte din copilărie, de formatul unui pașaport, cu o copertă verde, bogat ilustrată, scrisă cu litere destul de mari și care avea un titlu pe care îl pronunțam mereu greșit. Ea se numea Mateiaș gâscarul, dar eu îi spuneam „Mateiaș gâscanul”. O poveste pe care nu cred că mulți copii o știu și nici părinții nu sunt convinsă că au auzit de ea. O poveste care nu a inspirat mulți regizori de teatru pentru copii s-o pună în scenă, poate și pentru că ea face parte din patrimoniul cultural maghiar. Teatrul radiofonic o are în repertoriu, Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe a pus-o, cu ceva timp în urmă. Un basm popular pe care scriitorul Mihály Fazekas (1766-1828) l-a transformat într-un poem epic în care eroul principal este primul din literatura maghiară care reușește să iasă victorios în lupta cu inegalitățile sociale. Scriitorul maghiar fiind cunoscut pentru viziunile sale liberale, luptând împotriva violenței, a nedreptăților sociale. Povestea, pe scurt, îl prezintă pe Mateiaș care vrea să vândă la târg gâscanul din bătătură din cauza sărăciei. Intră în conflict cu oamenii celui mai bogat om din sat, boierul Döbrögi. Mai departe... scrie-n carte.

Teatrul Țăndărică și-a înscris în repertoriu povestea lui Mihály Fazekas, într-o variantă coregrafico-muzicală, inedită, semnată de Baczó Tünde. Mateiaș Gâscarul a fost unul dintre proiectele câștigătoare ale platformei SALT. Ce este SALT? Un concurs de proiecte dedicat artiștilor emergenți din domeniul teatrului de animație și vizual (actori, păpușari, coregrafi, regizori, scenografi,ventriloci, mimi, scenariști, artiști plastici) susținuți de Teatrul Țăndărică în realizarea și producția de la idee la spectacol. Până acuma s-au materializat următoarele proiectele câștigătoare: Regele moare, în regia Elisei Păuna, Apolodor, în regia Silviei Roman,workshopul performativ Micul Prinț, coordonat de Mona Toncu și Raluca Rădulescu, precum și proiectul propus de Baczó Tünde.

Coregrafă la bază, Baczó Tünde a mai regizat, în diverse teatre din țară, spectacole care apelează mai mult la mișcare decât la cuvinte. Este originală, nu lasă nicio o idee la voia întâmplării și îi plac provocările. Pentru că spectacolul de la Țăndărică a fost o provocare. A trebuit să gândească nu numai coregrafic, ci și păpușărește. Pentru că trăim timpurile pe care le trăim, pentru că luptăm nu numai cu corupția, cu sărăcia, cu indolența, cu nedreptatea, cu inechitatea socială (la fel ca pe vremea lui Mihály Fazekas), dar și cu pandemia sanitară, cu „uite vaccinul, nu-i vaccinul”, autoarea a adus corecții clasicei povești pentru a fi mai la îndemâna copiilor, dar și a părinților. Corecțiile nu deranjează, nu încărcă povestea, dar eu aș fi simțit nevoia unor replici în plus față de cele existente. Păpușile, capetele uriașe  create de Marian Sandu, sunt absolut minunate, expresive, bine gândite. Gâscanul este chiar simpatic și are un sistem interesant, pentru a-i da și grație. E dotat cu o roată în loc de picioare, ceea ce îi dă o mai mare mobilitate, aripile au amplitudine datorită unui sistem de tije, iar Ioan Brancu îl „conduce” bine. La fel de mult mi-a plăcut și soluția găsită pentru boier, capul de dimensiuni mari fiind un mijloc de caracterizare perfect, la fel și pentru oamenii lui, fiecare având capete supradimensionate diferite. Scena de la târg este rezolvată cu umor în pași de dans și cântece inspirate. Regizoarea nu a simțit nevoia să folosească proiecții, un alt fapt care m-a bucurat. Apariția boierului și a „bodigarzilor” în ritm cadențat pentru a rechiziționa animalele, cântecele cu versuri simpatice au  efect. Mai puțin reușită, cam lungă, mi s-a părut scena cu constructorii. Spre final, revenim în actualitate, cu breaking news: descoperirea unui elixir al sănătății de către un medic german, răpit pentru ca să-l trateze pe boier de “buba”. Subliniez încă o dată, actualizările nu deranjează pentru că nu sunt ostentative, ci fin sugerate.

Fiind vorba de un spectacol coregrafic muzical, actorii au fost provocați. Muzica lui Cári Tibor, unul dintre cei mai prolifici și mai inspirați creatori de muzică de scenă este modernă, cantabilă, potrivită fiecărui personaj, iar versurile scrise Geanina Jinaru-Doboș sunt simpatice, rimează, ritmează, îmbină  vorbe de duh populare. Florin Mititelu în rolul lui Mateiaș are umor, se mișcă bine, cântă la fel și se vede că se simte bine în pielea personajului. Alături de el, Ioan Brancu, George Simian, Mona Toncu, Daniela Ruxandra Mihai, Cristina Țane, Ștefan Craiu întregesc distribuția bine aleasă de către regizoare.

Unii ar putea să mă acuze de sentimentalism sau de „favorizarea inculpaților”, ținând, poate cont, de relația de lungă durată avută cu Teatrul Țăndărică, dar Mateiaș gâscarul este un spectacol de văzut, curat, fără artificii, cu păpuși și, cum orice poveste are și niște învățăminte, aflăm că trebuie să nu ne lăsăm umiliți, intimidați în fața puternicilor zilei.

 

Teatrul de animație Țăndărică-Mateiaș gâscarul. Adaptare scenică de Baczó Tünde după poemul narativ Mateias gâscarul de Fazekas Mihály. Concept, regie și coregrafie: Baczó Tünde. Scenografia: Marian Sandu. Muzica:Cári Tibor. Asistent de scenografie: Andrada Chiriac.Text cântece: Geanina Jinaru-Doboș. Distribuție: Florin Mititelu, George Simian, Ioan Brancu, Cristina Țane, Daniela Ruxandra Mihai, Mona Toncu, Ștefan Craiu. Data vizionării: 28 decembrie 2020.