Liliana Lașoc: Putem spune că este o meserie care se fură pentru că nu există o școală pentru sculptură păpuși

 

La Teatrul Municipal „Bacovia” din Bacău, la secția de animație, lucrează de zeci de ani un cuplu de artiști plastici, Liliana și Eduard Lașoc. Au terminat un liceu de arte plastice, unde s-au și cunoscut, s-au angajat la teatru, au lucrat și lucrează încă în echipă. Au o fișă de creație extrem de bogată, cu titluri variate pentru diverse vârste. Dintre ele spicuim la întâmplare: Aladin, Oblio, Prâslea cel voinic, Serenadă pentru Cervantes, Dumbrava minunată, Vreau să număr stelele, Făt Frumos și vrăjitoarea, etc. Munca lor a fost răsplătită cu premii la festivalurile de tradiție din țară (Galați, Cluj-Napoca, București, Botoșani). Împreună au participat la diferite expoziții de arte decorative sau scenografie . Am realizat un interviu fulger cu doamna Liliana Lașoc, care și-a însușit rolul de purtător de cuvânt al familiei de artiști.

R.T.: Când și cum ați realizat că joaca cu păpuși este drumul pe care vreți să pășiți în viață? A fost dragoste la prima vedere?

L.L.: În timpul liceului de arte plastice am mers la un spectacol la teatrul de păpuși, cu o colegă al cărei unchi era actor păpușar. După spectacol, am mers în spatele scenei am văzut   păpușile, măștile,  costumele, decorurile, parcă erau într-o lume de vis. Și da, a fost dragoste la prima vedere.    În liceu făceam măști din lână, din sfoară, din alte materiale. Am făcut și tapiserii, iar Edi se ocupa de sculptură.      

R:T.: Când porniți să sculptați o păpușă care este primul gând?

L.L.: Că o să dau viață unei schițe care  o să bucure copiii.                         

R.T.: Cât este de greu să fiți asemenea lui Geppetto, să însuflețiți o bucată de lemn, de buret sau de material?

L.L.: Când faci ceva cu drag, nimic nu este greu.                                                   

R.T.: Aveți un material preferat din care să sculptați?

L.L.: Polistirenul , dar și buretele.

 R.T.: Doamnă Liliana,  între măști, tapiserii și sculptură păpuși ce vă place mai mult?

L.L.: Toate îmi plac. Fac parte din mine.  Dar dacă ar fi să aleg,  mai mult și mai mult îmi place  să sculptez păpuși.

R.T.: Cum se împarte munca artistică într-o familie de creatori?

L.L.: Eu fac sculptura în polistiren și burete, iar Edi se ocupă de mecanismele papusilor si de decoruri.                           

R.T.: De ce credeți că se găsesc atât de greu sculptori sau constructori de păpuși?

L.L.: Copiii din ziua de astăzi și absolveții de facultate vor câștiguri imediate și salarii mari sau vor să lucreze numai pe calculator. Nu ca noi care ne-am legat cu sufletul de păpușărie, chiar dacă partea materială era neglijabilă.  Putem spune că este o meserie care se fură pentru că nu există o școală  pentru sculptură păpuși. Trebuie să înveți, să te perfecționezi, să deții secretul unor tehnici diverse.                    

R.T.: În afară de talent, ce credeți că îi trebuie unui artist pentru a desăvârși o păpușă sau o marionetă, un décor sau un mecanism de mânuire?

L.L.: Să pună mult, mult suflet în ceea ce face.  

R.T.: Cât de importante sunt premiile în viața voastră?

L.L.: Ele sunt încununarea muncii și contează pentru suflet.    

R.T.: Dacă ar fi să faceți un bilanț, cam câte spectacole ați realizat, câte păpuși au ieșit din mâinile voastre?

L.L.: Cred ca este vorba de vreo 400 de spectacole și peste  4000de păpuși.                               

R.T.:Un părinte își iubește copiii în egală măsură, dar voi aveți o păpușă preferată?

L.L.: Toate mi-au plăcut, fiecare are sufletul ei. 

 

Dorothy, visătoarea de la malul mării

 

Ultima premieră de la Teatrul pentru copii și tineret ”Căluțul de mare” din Constanța, Dorothy în lumea lui Oz, reprezintă debutul regizoral al actriței Petronela Purima Tănase. Absolventă UNATC, secția Arta actorului mânuitor de păpuși și marionete, cu masterat în actorie la Universitatea Hyperion, cu studii de psihopedagogie, cu experiență la Teatrul Țăndărică și la Teatrul Metropolis, posesoarea unei trupe de teatru, Petronela Purima a avut curajul să-și încerce puterile și în regia de teatru pentru copii. Spun curajul pentru că și-a ales ca titlu un text clasic, des întâlnit în repertoriile teatrelor: Vrăjitorul din Oz. Pornind de la cartea lui Lyman Frank Baum (1856-1919), Petronela Purima Tănase și-a imaginat drumul inițiatic al lui Dorothy alături de jucăriile ei preferate, însoțită de jocurile pe care cu toții le-am jucat cândva. Călătoria pe care o face fetița de șapte ani este o aventură într-o lume în care visele se pot împlini, doar dacă vrem noi. O poveste despre curaj, prietenie, iubire, înțelegere, încredere, toleranță. Omul de tinichea, leul cel fricos, sperietoarea de ciori, personajele întâlnite pe drum în țara lui Oz sunt jucăriile primite de la părinți și legate de amintiri dragi. Fiecare jucărie, ca și Dorothy, visa la ceva și, de ce nu, ca și noi.  Oare nu sălășluiește în fiecare dintre noi o Dorothy? Și mici, și mari, avem dreptul să visăm, să ni se îndeplinească dorințele.

Baum spunea despre Vrăjitorul din Oz că” a fost scrisă doar pentru a-i încânta pe copiii de astăzi. Aspiră să fie un basm modernizat, în care se păstrează uimirea și bucuria, iar durerile de inimă și coșmarurile sunt lăsate pe dinafară”. Poate așa se explică imensa popularitate a cărții, precum și interesul regizorilor de teatru și film pentru micuța Dorothy, cățelul Toto sau  pentru celelalte personaje.

Textul Petronelei Purima este cursiv, are umor, păstrează firul poveștii clasice dar e presărat și cu mici “învățături” de tip didactic: “acasă e cel mai bun loc de pe pământ, o inimă bună poate schimba lumea, dorințele se îndeplinesc și în realitate”, etc., la care se adaugă ghicitori, cântece din copilărie (Melc, melc codobelc, Gărgăriță riță, Mă iubește, nu mă iubește, Pălărie într-un picior, ghici ciupercă ce-i, Împăcare împăcare fără nicio supărare). Altfel, rețeta spectacolului este  extrem de uzitată: muzica (Vlad Crețu) duce spre idea unui musical, de aceea și reacția micuților spectatori de a aplauda instant, scenografia (Vlad Tănase) funcțională, dar un pic prea colorată, proiecții (un glob, cer înstelat), personaje- actori cu măști, păpuși (stoluri de păsări, maimuțele, omida, buburuza, melcul).Vrăjitoarea cea rea are un costum interesant: trei perechi de mâini legate între ele (nu e o soluție nouă, dar de efect), Regele Șobolan- o pelerină pe care sunt cusuți șobolănuți și pe care o poartă cu mândrie.  Coregrafia (Alice Safta) este dinamică, antrenantă. Toto, cățelul preferat, este o păpușă pe mână care nu prea se lasă mânuită, stă cuminte, nu prea interacționează nici cu Dorothy, nici cu alte personaje.  Mi-ai fi plăcut să “aibă viață”, să aibă reacții. Dar, la sfârșitul spectacolului, se transformă într-un cățel adevărat, spre deliciul celor mici. Oglinda este elementul de final, fiecare personaj având propria-i oglindă, magică. Ceva despre light design: sunt unele momente cam prea întunecate, altele prea puternice,

În ceea ce privește distribuția, ea cuprinde o mare parte dintre actorii teatrului. În general, ei s-au achitat de rolurile încredințate (fiecare dintre ei joacă mai multe personaje), se mișcă bine, cântă bine. În rolul lui Dorothy am revăzut-o cu plăcere pe Denisa Iova, cea care a debutat în stagiunea trecută în rolul titular din spectacolul Alice  în țara oglinzilor. Denisa Iova are candoare, sensibilitate, se transpune în pielea unei fetițe jucăușe și bune la suflet și face din Dorothy un personaj credibil. În alte roluri: Clara Ghiuvelechian (Vrăjitoarea cea bună, în unele momente este un pic prea aferată, Mătușa lui Dorothy)), Ion Ciolan (Regele șobolan), Inga Marcu (Vrăjitoarea cea rea), Tiberiu Roșu (Sperietoarea), Andrei Stroescu (Soldățelul), Daniel Minciună (Leuțul), Claudia Brădescu (Regina maimuță înaripată) și Lică Gherghilescu (Vocea vrăjitorului, Unchiul lui Dorothy).

Dorothy în lumea lui Oz e un spectacol la care copiii participă, se bucură, iar apariția unui cățel adevărat, la final, smulge aplauze și strigăte de bucurie. Și mai e ceva: poate nu ar fi rău ca, din când în când, să săm de vorbă cu ai noștri copii și să-i întrebăm la ce visează, să le spunem că stă în puterea noastră ca să transformăm visele în realitate, dacă își doresc foarte mult.

 

 

 

Teatrul pentru copii și tineret „Căluțul de mare”, Constanța- Dorothy în lumea lui Oz, adaptare după romanul lui F.L. Baum. Scenariul și regia artistică: Petronela Purima Tănase. Scenografia: Vlad Tănase. Asistent regie: Lică Gherghilescu. Muzica: Vlad Crețu. Coregrafia: Alice Safta. Distribuția: Clara Ghiuvelechian, Ion Ciolan, Inga Marcu, Tiberiu Roșu, Andrei Stroescu, Daniel Minciună,  Claudia Brădescu, Lică Gherghilescu. Data vizionării: 10 aprilie 2022.

 

 

Alt Sebastian

 

Sunt o mare admiratoare a lui Mihail Sebastian de când mă știu. I-am citit toată opera de mai multe ori, știu pe dinafară replici din Steaua fără nume, Jurnalul lui m-a fascinat. De aceea, am așteptat cu nerăbdare apariția cărții Tatianei Niculescu, Singur. Viața lui Mihail Sebastian. Cartea, apărută la Editura Humanitas, în colecția Memorii. Jurnale. Biografii, vine să întregească o serie de scrieri dedicate unor personalități: Arsenie Boca, Nae Ionescu, Carol al II-lea și Elena Lupescu, Corneliu Zelea Codreanu, Mihai I sau Regina Maria. Biografiile Tatianei Niculescu sunt undeva la granița dintre istorie și literatură, nu sunt romanțate, nici rodul exclusiv al imaginației scriitoarei. “Meseria unui istoric e să analizeze fenomene. Meseria unui scriitor e să povestească vieți de oameni”. Și asta face în cartea dedicată lui Mihail Sebastian: povestește. Autoarea încercă pe bază de documente, atent studiate, să recompună lumea lui Sebastian, să creioneze contextul istoric, social, artistic din jurul autorului Stelei fără nume, dar o face numai pe jumătate, în opinia mea.  Mărturisesc, că am fost dejamăgită de carte, de încercarea de a crea o altă imagine despre autorul Jocului de-a vacanța.

De ce se numește romanul Tatianei Nicolescu Singur? Pentru că, la un moment dat, lumea din jurul lui Sebastian s-a năruit, prietenii i-au întors spatele, pentru că se refugia ades în lecturi sau, poate, pentru că așa cum mărturisea: “N-am încredere decât în omul singur, dar în el am foarte multă încredere“.

Personaj complex, poate unul dintre cele mai complexe din perioada dintre cele două războaie, controversat, contestat, obligat să presteze diverse munci pentru a supraviețui, iubit cu patimă, redescoperit după 1990, mai ales după publicarea Jurnalului, Sebastian s-a născut într-o familie de evrei și a trăit într-una dintre cele mai teribile etape din istoria României. Apărut pe lume înainte de Primul Război Mondial (în 1907, anul răscoalei), a scris înainte de cel de al Doilea Război Mondial, a urmat perioada antisemită când s-a ascuns și a fost părăsit de toată lumea, obligat să folosească mai multe pseudonime și a murit în 1945 (instalarea  primului guvern comunist, condus de Petru Groza).

:” Sarcina – dacă nu vocația – intelectualilor este să opună regimurilor totalitare îndoiala, conștiința, spiritul lor critic. Guvernele autoritare, în schimb, le cer să spună da sau nu, ca să știe cine e de împușcat pe loc și cui i se poate îngădui să trăiască. Ce e de făcut însă cu cei care nu spun nici da, nici nu, nu vor să se alinieze nici la dreapta, nici la stânga? se întreabă retoric Sebastian, dând de înțeles că acestea sunt rostul și rolul intelectualilor și scriitorilor într-o societate. În orice caz, acestea sunt atitudinea și convingerea lui. A nu fi nici de dreapta, nici de stânga nu înseamnă demisia din treburile cetății, ci curajul de a veghea cu conștiința trează în fața deciziilor politice care hotărăsc viața individului și a colectivității. Misiunea cărturarului constă tocmai în curajul de a-și afirma activ modul nepartizan de gândire”. Sunt gândurile unui scriitor care a trecut prin vremuri tulburi și pentru care “viața e simplă”, așa cum i se părea în tinerețe.

Despre viața sa, Sebastian s-a exprimat de sute de ori în articole, cronici, recenzii la cărțile citite, în romanele, în piesele sale, în jurnalul din perioada 1935-1944. Tatiana Niculescu a purces la o documentare atentă, a scotocit arhive, i- a citit toată opera, a colindat biblioteci, arhive, muzee pentru a spune povestea vieții unui scriitor fascinant, foarte iubit, dar și contestat, cu un destin tragic. A reușit să spună totul despre Mihail Sebastian? Evident că nu se poate spune totul despre viața unui om care a spus totul în jurnalul său, în scrierile sale, ci doar se pot lumina/întuneca unele aspecte. Lumini și umbre care pot crea controverse legate și de carte.

Povestea începe cu începutul: familia, (Hechter din Brăila), copilăria cu tradițiile, datinile și sărbătorile evreiești, bucuria cititului de mic copil. Una dintre primele lecturi, Viața albinelor de Maurice Maeterlinck, i-a deschis”setea”pentru citit, alcătuindu-și prima sa bibliotecă.  Elev fiind trăiește ocupația germană la Brăila, plecarea tatălui în război, este “pedepsit” cu ștergerea de pe lista de premianți. Student la drept, colaborează la Cuvântul, face cunoștiință cu Nae Ionescu, de al cărui sprijin s-a bucurat o perioadă, pentru ca apoi, relația să se deterioreze, când Nae Ionescu a devenit antisemit. „De când debutase în paginile Cuvântului, Mihail Sebastian devenise un critic literar redutabil, cu judecăți tranșante și convingătoare asupra literaturii române contemporane, cu evaluări literare articulate cu măiestrie, cu spirit polemic sofisticat, subteran alimentat de o fericită îmbinare de umor evreiesc și rafinată ironie franțuzească”, subliniază în carte autoarea.Este momentul apariției romanului Două mii de ani care a declanșat un scandal imens, fiind desființat de presă ca scriitor, “considerat trădător, vândut, renegat, huligan”.Dar, viața continuă, scrie cronici teatrale “despre calitatea reprezentațiilor și a textului dramatic, despre situația dramaturgiei românești în raport cu evoluția prozei și poeziei, despre precara educație teatrală a publicului și a directorilor de teatru care decid repertoriile, despre măiestria inegalabilă a pieselor lui Caragiale.”

Tatiana Niculescu se oprește asupre relației dintre Sebastian și Leny Caler, actriță cunoscută a anilor ’30 și care nutrea o admirație excesivă, obsesivă pentru scriitor. Iubirea lui Sebastian pentru Leny Caler durează câțiva ani  și cunoaște suișuri și coborâșuri. Prieteniile vechi cu Mireca Eliade , cu Nae Ionescu se strică ușor, tulburările politice continuă, Sebastian publică romanul Accident, în 1940 în care viața lui se regăsește:  “despărțirea de cocheta Leny, jocul lor erotic, geloziile, pasiunea pentru schi, muzică și pictură”, o nouă relație amoroasă (cu Nadia Mărculescu Lacoste).

Mihail Sebastian scria cândva: “Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil. M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții. Nu sunt un partizan: sunt mereu un dizident”.

Cartea Tatianei Nicolescu este un roman documentar, autoarea nu face critică literară, deci nu vom întâlni analize al romanelor sau pieselor lui Sebastian, dovedește apetit pentru scris, dar rămâi cu un gust amar la finalul lecturii. Nici eu nu sunt critic literar sau istoric pentru a analiza mai profund opiniile autoarei, sunt doar un simplu cititor, iubitor de Sebastian.

 

 

Tatiana Niculescu- Singur. Viața lui Mihai Sebastian. Editura Humanitas, București, 2022, 240 pg.

 

 

 

Mihaela Ștempel: “Teatrul de păpuși este viața mea și nu pot renunța la asta”

 

"În opinia mea, bazat fiind pe forța argumentelor ce țin de o evidentă și autentică valoare artistică, Mihaela Ștempel este un exemplu de vocație, inteligența scenică, versatilitate creativă,  atribute care se asociaza cu o forță a caracterului demnă de tot respectul", mărturisea actorul Marius Rogojinschi, manager al Teatrului “Vasilache” din Botoșani. Mihaela Stempel este genul de actor versatil, generos, dăruit cu trup și suflet scenei și care “cară” în spate multe roluri: Alba ca Zăpada, Cenușăreasa, Lizuca, Tanti Mița, Baghera, Sfânta Duminica.  A jucat în Dăruiți copiilor îngeri (regia Marius Rogojinschi), Fata babei și fata mosneagului (regia Valentin Dobrescu), O poveste posibilă (regia Valentin Dobrescu), a fost asistent de regie la spectacolul O zi din viaţa lui Robinson Crusoe, Micul Muc (ultima premieră a regizorului Marius Rogojinschi), Rățușca cea urâtă (regia Valentin Dobrescu). Dialogul nostru a avut loc la câteva zile după ce a hotărât să iasă la pensie.

 

Raluca Tulbure: Dragă Mihaela, anul acesta, faci 50 de ani de teatru pe aceiași scenă și mi-ai spus că vei ieși la pensie. Aș vrea să ne strecurăm pe după cortină și să te rog să-mi povestești ce sentimente te încearcă?

Mihaela Ștempel: Fac 40 de ani pe cartea de muncă și încă 10 ca actor amator. Simt că se încheie un mare capitol din viața mea, sunt tristă, dar și recunoscătoare lui Dumnezeu pentru toate realizările mele pe plan profesional. Mă simt împlinită pentru că atâția ani am bucurat generații de copii, care mă salută acum pe stradă, ținându-și de mână …copiii.Ce sentimente mă încearcă? E greu de spus. Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că nu voi mai merge la teatru, la repetiții, spectacole, că nu îmi voi mai întâlni colegii în fiecare zi. Eu voi pleca la copiii mei, în Italia și o voi lua de la capăt. Ei lucrează cu copii în grădiniță, așa că nu-mi voi abandona  pasiunea. Voi face spectacole cu copii sau pentru copii, asta știu să fac. Sunt doar planuri de viitor, nimic concret, doar că teatrul de păpuși este viața mea și nu pot renunța la asta.

 

R.T.: Te-a tentat vreodată să joci altundeva, la București, de exemplu.

M.Ș.: Când eram foare tânără, într-o premieră a doamnei Natalia Dănăilă, Dumnezeu să o odihnească, mi s-a rupt gabitul păpușii (pentru necunoscători, gâtul).Pur și simplu,  s-a desprins capul de gât. Am reușit să salvez momentul, doar că mi s-a părut o catastrofă și am plâns până la sfârșitul spectacolului. La final, doamna Lulușa a venit să felicite trupa pentru succesul premierei și văzându-mă plângând a zis:”eu nu am mai văzut actori plângând pentru un așa accident. Nici nu am observat că a căzut capul păpușii. Nu vrei să vii la teatrul de păpuși din Iași? Acum se construiește și eu vreau o trupa bună”. Am refuzat politicos. Aveam deja familie în Botoșani, dar mai mult de atât, pentru mine Teatrul Vasilache era a doua mea casă. Nu puteam să-l părăsesc. 

 

R.T.: Dacă ar fi să-ți faci un portret, ce ai spune despre tine?

M.Ș.: Sunt un om ambițios. Ador necunoscutul. În teatru mi-a plăcut “să fur”. Să fur din mânuirea colegilor mei mai experimentați, a regizorilor cu care am lucrat. Ești actor, așadar, nu stă nimeni să-ți explice, fă așa, spune așa. Dacă ești interesat de meserie, furi și înveți. Cred că e singurul furt nepedepsit de lege. Să furi meseria, așa poți deveni mai bun în ceea ce faci. Asta le spun și colegilor mai tineri. În rest, ca om, îmi iubesc copii, nepoții, le duc dorul, dar știi cum se spune” mai bine le duci dorul, decât să le duci grija”. Mi-am făcut planuri pentru viitor, doar că “dacă vrei să îl faci pe Dumnezeu să râdă, îți faci planuri”. Sunt mulțumită cu toate întâmplările din viața mea, bune și rele. Am învățat din toate să mă consider un om împlinit și profesional și familial.

R.T.: Cum a început povestea ta cu teatrul? Visai din copilărie să fii actriță?

M.Ș.: Povestea mea în teatru se numește Gabriela Nistorică  și “berbecul din mine”, asta sunt ca zodie. Când eram în clasa a doua, a venit o doamnă blondă, frumoasă ca o zână, așa am văzut-o eu atunci. A întrebat cine vrea să joace într-un spectacol de păpuși. Am ridicat mâna, că așa fac berbecii, se duc peste tot cu capul înainte și așa am ajuns în trupa de teatru a doamnei Gabriela Nistorică. Am luat nenumărate premii la festivalurile de atunci. Și, de la 8 ani țin mâna ridicată la Teatrul de Păpuși “Vasilache”. Mai erau și spectacole pe care le făceam acasă, cu cortina din cearșafuri, cu păpușile pe care le aveam sau le construiam, iar când mama venea de la muncă trebuia mai întâi să ia parte la spectacolele noastre. Aveam 3 frați, deci destui actori pentru un spectacol. Am avut teatrul în mine. Am moștenit de la mama talentul de a cânta, de a dansa. Pe ea o moștenesc la teatru și la citit. 

 

R.T.: Cum a fost copilăria ta?

M.Ș.: Foarte frumoasă. Cu bunicii care aveau o căsuța în Botoșani, cu grădină, pomi, un nuc imens, găini și toate orătăniile pe lângă casă. Aveam scrânciob, dulceață de cireșe negre pe dulap și o pilotă din pene sub care dormeam după amiaza. Mi-e dor de acea pilotă și de bunici. Bunicul era neamț, bunica ucraineancă. Bunica stâlcea cuvintele românești, dar avea câteva vorbe pe care nu le-am uitat. Fratelui meu îi spunea “făptule, dă-te jos din copac, mânca-te-ar norocul să te mănânce”. Mai folosesc și eu câteodată replica asta” mânca-te-ar norocul “.

 

R.T.: Din cei 50 de ani de teatru, dacă ar trebui să alegi niște momente importante, care ar fi acelea?

M.Ș.: Întâlnirea cu Gabriela Nistorică, care mi-a schimbat cursul vieții, făcându-mă să mă îndrept spre lumea aceasta minunată, a teatrului de păpuși. Întâlnirile cu Valentin Dobrescu, Liviu Steciuc, Ana Vlădescu, Natalia Dănăilă, Mimi Mierluț, regizori de la care am avut de învățat păpușărie.Un alt moment- întâlnirea cu Marius Rogojinschi care m-a introdus în lumea teatrului dramatic. De la el am învățat mișcare scenică, interpretare, “el a fost cel care mi-a completat studiile” legate de actorie, si, bineînțeles, Ion Sapdaru. De la ei doi am învățat teatrul dramatic, eu care eram actriță mântuitoare de păpuși, făceam voci de zână, vrăjitoare, bunicută, etc. Iar  cu  spectacolul Oameni și copii, în regia lui Marius Rogojinschi, am avut cea mai mare satisfacție a vieții mele profesionale. Am câștigat, la Lugano, în Elveția, premiu întâi, cu un juriu format exclusiv din adolescenți, concurând alături de teatre arhicunoscute din Germania, Italia, Spania. 

 

R.T.: Dintre multele roluri jucate, aleatoriu, ce ai alege ca cele mai dragi?

M.Ș.: Îți dai seama că sunt 40 de ani de teatru profesionist. E greu dar, clar, aș aleg: Lenocika din Oameni și copii, Apolodor din Jurnalul lui Apolodor, regia lui Marius Rogojinschi, Albă ca zăpada din Albă ca zăpada, regia lui Valentin Dobrescu, Iedul cel mic din Capra cu trei iezi, regia lui Mihai Donțu, Purcelușul cel mic din Cei trei purceluși, regia lui Valentin Dobrescu, Baba din Peștișorul de Aur, regia lui Marius Rogojinschi.

 

R.T.: Cum ai reușit să creezi un echilibru între viața artistică și cea personală? E greu, e ușor?

M.Ș.: A fost greu. Eu am făcut copii de foarte tânără. Diferența dintre fiica mea, Oana si băiatul meu, Alexandru, este de 2 ani. Când trebuia să plec la teatru la 10, lăsam o sticlă de lapte pentru băiat, care avea 6 luni și fiica mea, care avea 2 ani și 6 luni rămânea cu el pentru o oră, până se întorcea soțul meu de la muncă. Când erau deplasări de săptămâni, fiica mea mergea cu mine și băiatul rămânea la o mătușă. Soțul meu mergea să-l vadă, să se joace cu el. Când a crescut mai măricel l-am luat și pe el in deplasări. A fost greu, foarte greu, încât m-am despărțit de soțul meu. Și ne-am descurcat bine noi trei, mulțumesc lui Dumnezeu. Acum, ei sunt amândoi la Milano, au familiile lor și eu am 3 nepoți. Mi-am depus cererea pentru eliberarea documentelor pentru pensionare. Nu mi-a fost ușor! Dar faptul că voi pleca lângă copii și nepoți mă întărește și mă ajută să trec peste aceste momente de regret, de melancolie.

 

R.T.: Dacă ar fi să dai o definiție teatrului care ar fi aceea?

M.Ș.: Pentru mine, ca actor, teatrul a fost mereu locul în care mă reinventam, în care dispăreau grijile, gândurile negre, dispărea viața de afară. Dacă ești o persoană dedicată teatrului, așa am fost eu, nu contează dacă ești bolnav, că e miezul nopții, dacă trebuie să joci JOCI! Teatrul înseamnă dedicație, iubire eternă pentru public, pentru rolul pe care îl joci în acel moment. Nu contează că ai probleme acasă, le lasi la intrarea în teatru. Asta înseamnă să fii actor, să fii dedicat meseriei, să îți iubești meseria. 

 

R.T.: Care sunt “ingredientele” din care este plămădit un artist?

M.Ș.: Talent, dragoste de oameni, muncă, dedicatie, curaj, un strop de nebunie. Și, în cazul nostru, al actorilor păpușari, o imensă iubire pentru copii.  Dacă nu iubești copiii nu poți face meseria asta. Zâmbetul, râsetul unui copil, privirea lui uimită, toate te fac pe tine ca actor să-ți spui “N-am trăit degeaba”.

 

R.T.: Cât e talent, cât e muncă, cât e șansă este în meseria ta?

M.Ș.: Poți să ai talent, dar dacă nu-l fructifici, dacă nu muncești să-l pui în valoare, talentul moare.

 

R.T.: Ce sfat le-ai da mai tinerilor tăi colegi?

M.Ș.: Să se bucure că lucrează într-un teatru cunoscut, apreciat, cu spectacole premiate. Să încerce să funcționeze bine împreună, să facă o echipă . Să fure! Orice cuvânt al regizorilor este un mod de a-și îmbunătăți cunoștințele vizavi de teatru. Să învețe să asculte sfaturile colegilor mai în vârstă, care au o experiență în teatru . Știu că toți sunt zmei- zmeilor pentru că au terminat o facultate și știu tot. Nu e chiar așa. Doar de ei depinde să fie buni, să primească roluri cu care să câștige premii sau, pur și simplu, să fie apreciați în spectacole. Să se dedice meseriei de actor.

 

R.T.: Ai făcut vreodată un calcul să vezi câte roluri ai jucat, câte spectacole?

M.Ș.: 49 de spectacole și roluri, sigur mai multe, căci am avut și câte  două-trei  roluri într-un spectacol .Dar cine le mai numără? Pe toate le-am făcut cu drag pentru copii și pentru teatru  și pentru mine.

 

R.T: Ce fel de actriţă eşti? Una care ascultă orbeşte de regizor sau una care are idei în care crede?

M.Ș.: Eu ascult cu multă atenție indicațiile regizorilor . Dar, într-un mod elegant, sincer, nu știu cum fac, dar introduc în indicațiile regizorale ideile mele, fără să-l fac să creadă că el n-a gândit bine. Dar, o spun din nou, nu știu cum fac. Ideile mele sunt acceptate și gata. E vorba de experiență. Am lucrat cu mulți regizori și nu s-a supărat niciunul că mi-am făcut rolul altfel decât l-au conceput ei.

 

R.T.: Dacă ai avea posibilitatea de a lua viaţa de la capăt, ai face altceva sau tot teatru?

M.Ș.: Niciodată! Nu mă văd făcând altă meserie. Am fost contabilă la o “Asociație de locatari “. Am fost contabilă la firma condusă de soțul meu. În timpul liber. În rest, am fost actor mânuitor la Teatrul Vasilache. Și dacă viața mea ar începe mâine, voi fi actor, asta este ceea ce simt că trebuie să fac. Ți-am spus. Voi pleca la copiii mei, dar voi încerca să fac tot teatru . Teatrul este un microb pe care dacă îl ai în tine, nu vei putea scăpa veșnic. Teatrul de păpuși va rămâne cea mai mare bucurie și împlinirea a vieții mele, desigur în afară de copiii mei . Dar ei sunt minunile vieții mele și m-au susținut mereu. 

 

R.T.: Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îţi place cel mai mult?

M.Ș.: Tu știi cum e. Întâi se citește textul, se face interpretare, etc. Pentru mine cea mai importantă etapă e întâlnirea cu păpușa . După ce o văd, îmi fac și vocea și interpretarea. Trebuie doar să o văd, să o simt în mâna mea.

 

R.T.: De ce spectacole crezi că are nevoie copilul de azi?

 

M.Ș.: E foarte greu să te pliez pe modul în care copilul vede spectacolul. Cu atâtea desene animate, cu laptopuri și toată tehnologia asta, cu care eu nu sunt deloc prietenă, recunosc, a vedea un spectacol cu păpuși îl scoate din starea de robot și îl duce într-o lume reală, plină de ”păpuși, de actori”. De aceea, trebuie ca noi să le prezentăm spectacole cu poveștile copilăriei. Să-i scoatem dintre împușcături și bătăliile pe jocurile din calculator. Măcar pentru o oră. Și sunt părinți care vin la teatru, săptămânal, tocmai pentru ai scoate din zona de internet.

 

R:T.: Marionete sau păpuși?

M.Ș.: Clar, păpuși. Am lucrat și cu marionete, am învățat să mânuiesc o marionetă. Am fost Cenușăreasa în spectacolul lui Liviu Steciuc. Marioneta e o păpușă pe care voi, la Țăndărică sau la teatrul din Arad, le-ați făcut celebre. Mi-a plăcut să lucrez cu marionete și m-am descurcat, dar păpușile sunt iubitele mele. La paravan, pe masă, tip Bunraku sunt preferatele mele.

 

R.T.: Ai regrete?

M.Ș.: Am un singur regret legat de Teatrul “Vasilache” . Vroiam să regizez Vrăjitorul din Oz.  Aveam scenariul, doar că nu am avut curajul să-l prezint managerului. A rămas un vis neîmplinit. Cine știe, îl voi face, poate, la Milano cu copiii mei.

R.T.: Și o ultima întrebare: dacă ai deţine puteri magice care ar fi primul lucru pe care l-ai face?

M.Ș.: Aceasta este cea mai grea întrebare. Primul lucru pe care l-aș face acum, ar fi să merg lângă copiii și nepoții mei. Sunt mulțumită și foarte mândră că am fost actor mânuitor la Teatrul “Vasilache”, premiul pe care l-am primit cu puțin timp în urmă “Aplauzele de platină “au încununat cariera mea. Și l-am primit, online, de la domnul Matei Vișniec. Ce-ți poți dori mai mult ca actor? O mare onoare, neașteptată. Așadar, puteri magice, care doar în teatru există… aș pleca lângă copiii și nepoții mei. Aici mi-am încheiat treburile. 

 

 

 

Teatru asumat

 

Platforma de Teatru Politic a organizat o nouă stagiune digitală care a durat 18 zile și a prezentat șase dintre cele mai de succes spectacole ale sale, în regim gratuit. În comunicatul de presă se spunea că: “avem nevoie de un teatru asumat politic – un teatru care documentează și investighează vremurile tulburi-vremurile grele pe care le traversăm și care ne oferă noi optici asupra lumii în care trăim”. Fiecare spectacol a fost transmis trei zile non- stop, online. Unele dintre ele le-am vizionat în cadrul evenimentelor de anul trecut, dar concentrate într-o stagiune digitală au avut altă vizibilitate.

Un proiect ambițios finanțat prin Granturile SEE 2014-2021în cadrul Programului RO-CULTURA. “Granturile SEE reprezintă contribuția Islandei, Principatului Liechtenstein și Regatului Norvegiei la reducerea disparităților economice și sociale în Spațiul Economic European și la consolidarea relațiilor bilaterale cu cele 15 state beneficiare din estul și sudul Europei și statele baltice. Aceste mecanisme de finanțare sunt stabilite în baza Acordului privind Spațiul Economic European, ce reunește statele membre UE și Islanda, Liechtenstein și Norvegia ca parteneri egali pe piața internă. În total, cele trei state au contribuit cu €3,3 miliarde între 1994 și 2014 și €1,55 miliarde pentru perioada de finanțare 2014-2021”. Programul RO- CULTURA este susținut de Ministerul Culturii și are ca obiectiv principal consolidarea dezvoltării economice și sociale prin cooperare culturală, antreprenoriat cultural și managementul patrimoniului cultural. Aceste date nu mi se par lipsite de importanță pentru că putem avea o imaginea mai completă a acestui proiect.

Toate spectacolele prezentate în cadrul acestui eveniment au la bază istorii adevărate, textele pornesc de la fapte reale de viață, dezbat diverse problematici (sărăcie, descriminare socială și sexuală, acces redus la educație și cultură, maternitate timpurie, etc).

Primul spectacol vizionat, SubPământ este rezultatul unei cercetări mai vechi realizată de Mihaela Michailov (text) și David Schwartz (regie). Teatru documentar care își propune să reconstituie istoria unei comunități “în agonie” după 1989: mine închise, somaj, lupta pentru supraviețuire, migrație, etc. Spectacolul prezintă povești de viață adevărate prin mărturiile unor minieri, soții de minieri, lideri de sindicat, pesionari, copii,  toți trăitori într-o Valea Jiului devenită a Plângerii. Există speranță?

Cei patru actori: Katia Pascariu, Alice Monica Marinescu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban, joacă mai multe roluri, creionează portrete veridice, “trăiesc” fiecare poveste cu intensitate, încercând să sensibilizeze publicul. Decorul lui Adrian Criste este simplu, funcțional, iar Bobo Burlăcianu a compus o muzică potrivită, actorii înterpretând și cântece, folosind diferite intrumente improvizate.

Spectacolul ’90 este o rememorare dureroasă a zilelor din decembrie 89. “O să putem să ne plimbăm prin străinătate, o să avem mâncare, ciocolată d-aia bună din Germania. A fugit, nenorocitul!”, se spune în prima întâmplare. Amintirile personale sau istorii de familie adunate într-un text coerent, emoționant, dar și cu accente critice. Cinci povești de familie care ilustrează transformarea societății românești. David Schwartz a scris textul și a semnat și regia unui spectacol care se adresează tinerilor. Cei care am cunoscut ambele perioade, dinainte și după, am retrăit “cu ochii deschiși” alături de actorii: Alexandru Fiftea, Katia Pascariu, Alice Monica Marinescu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban. Fiecare dintre ei cântă, dansează și “țes”cu iscusință poveștile, într-un cadru scenografic deloc complicat (Irina Gâdiuță).

 The Protocols, este un spectacol de artă activă queer și este realizat de O2G în parteneriat cu Veioza Arte.  Este vorba de o formă de teatru comunitar care se face împreună cu o comunitate pentru aceea comunitate sau despre problemele acelei comunități (minoritate sexuală). Bogdan Georgescu, dramaturg și regizor, autor de proiecte de artă activă și teatru comunitar, premiat pentru unele dintre creațiile sale (ROGVAIV, România! Te pup) și-a propus prin The Protocols să abordeze și teme tabu, dar într-o formă inedită. Timp de o oră și ceva prin fața noastră se perindă un șir lung de discuții pe Messenger, purtate, târziu în noapte, între două personaje (performeri: Paula Dunker, Raj Alexandru Udrea). Ele apar filmate, din când în când, pentru a puncta discuția. Greu de urmărit, static, limbajul m-a deranjat.  Ar putea avea un anume impact pe moment, dar nu pe termen lung. Nu pot spune că am văzut un spectacol de teatru  în advăratul sens al cuvântului.

Spectacolul Capete înfierbântate,  realizat în 2020, pe un text de Mihaela Michailov și David Schwartz, este extrem de actual. Ne este prezentată starea sistemului de sănătate din România, relația public-privat. Se vorbește despre lipsa de fonduri, despre ce a însemnat lupta împotriva  virusului SAR-CoV 2, despre precaritatea sistemului sanitar, despre privatizarea , despre reducerea fondurilor destinate spitalelor, despre corupție, despre o clasă politică care promite , dar nu face nimic. Textul este bine scris, coerent, plin de ironie când mai fină, când mai groasă și dovedește că faptele prezentate sunt relatate în urma unei documentări serioase și aprofundate. Ne putem regăsi în fiecare personaj, situațiile descrise sunt ale noastre, trăite de noi și, acum, detașați un pic, putem chiar să ne și amuzăm, să ne emoționăm. Decorul (Irina Gadiuță) este minimalist (stative, lăzi pe roți din care se scot costumele, accesoriile), o regie discrete (David Schwartz), o coregrafie amuzantă, parodie la cea classică (Mihai Mihalcea). Muzica compusă și interpretată live de Maria Sgârcitu și Teodora Retegan este antrenantă, cantabilă. Cei doi actori, Alexandru Potocean și Oana Radu, fac un tur de forță, jucând mai multe personaje, cu mult amplomb.

Spectacolul Matern este realizat numai de femei, mame sau ne-mame pe baza experiențelor și impresiilor personale. Ce impact are o sarcină asupra trupului dar și al psihicului unei femei, ce implicații presupune la nivel medical, social, familial, psihic sunt întrebări firești, unele considerate tabu.  "De când am devenit mamă învăț să iubesc, de când am devenit mama am aflat cum e să te simți cel mai singur om de pe planetă, de când am devenit mama bărbații mi se par și mai proști, de când am devenit mama văd în copilul meu toți copiii din lume, (…) de când am devenit mamă simt că am o responsabilitate atât de mare că nu mai am voie să mor” și replicile continuă cu constatările celor două personaje. Sunt stări trăite, experiențe de tot felul de la aflarea veștii, la evoluția sarcinii, la naștere, la alăptare. Textul scris de Alice Monica Marinescu este curajos, dacă vreți, pentru că ne spune că nu e chiar “magie” sau “instinct matern înnăscut” cum se crede, ci poate fi, spaimă, durere, frică, depresie, grijă cu cât costă un copil, etc. Fără patetism, dar cu destulă ironie discuția este sinceră, sensibilă, plină de tandrețe.

În spectacol se îmbină storytelling-ul cu experiența personală, voci din off, coregrafie (semnată de Carmen Coțofană), cântece cu tâlc, dinamice (compuse tot de tandemul Maria Sgârcitu și Teodora Retegan), două actrițe, Alice Monica Marinescu și Oana Radu, care creează momente demne de reținut.

Despre spectacolul Lucrător universal care a încheiat stagiunea digitală de teatru politic, ediția 2022, am scris pe larg anul trecut.

Nu sunt un suporter înfocat al acestui gen de teatru, care la noi încă își caută drumul, dar poate fi util pentru tânăra generație care se poate recunoaște în problematica pusă în discuție, poate învăța, poate găsi răspunsuri la întrebări.