Remus Alexandru Gabor este un nume deja consacrat în lumea teatrului, mai ales în scenografie. Artist plastic la Teatrul Național “Ion Luca Caragiale”, cadru didactic la Universitatea Națională de Arte București- UNArte, dar și la UNATC, curator de expoziții. Teatru, film, design, realizare costume, recuzită, sculptură păpuși, pictură de șevalet, grafică, modelaj, desen artistic și tehnic, și câte și mai câte într-un singur personaj. Un artist complet și complex, care printre atâtea îndatoriri și obligații mi-a răspuns la întrebări într-un timp record.
Raluca Tulbure: Înainte de a intra în miezul problemei, te-aș ruga să-ți faci un portret. Cine ești, de unde vii, unde ai vrea să ajungi?
Remus Gabor: Dacă ar fi să-mi fac un autoportret a-şi începe prin a spune că sunt un om, un om tare plictisitor cu preocupări prea puțin plictisitoare. Dacă ar fi să mă întrebi în orice moment al zilei, ce fac? Răspunsul ar fi mereu același "uite, lucrez" sau "muncesc" și asta face din mine un om care nu oferă prea multă diversitate și asta cumva vine din felul în care am fost crescut. Vin dintr-un sat din Moldova, de pe lângă Bacău, numit Răcăciuni, sunt primul artist al neamului meu, ceea ce, în sine, sună a un banc promițător. Cât despre unde vreau să ajung, nu știu exact unde e acel loc, dar știu că vreau ca în acel loc munca mea să ajute cât mai multă lume spre a cunoaște și a înțelege cât se poate de mult despre universul ce ne înconjoară.
R.T.: Ești unul dintre puținii tineri scenografi care te-ai dedicat teatrului de animație, deși lucrezi și în teatrul dramatic, în televiziune, faci filme de scurt -metraj, videoclipuri muzicale, reclame. Care crezi că este puterea teatrul de animație, în zilele noastre?
R.G.: Şi mă bucur că nu sunt singurul tânăr! Încep să văd o preocupare mai mare din partea mai multor oameni în direcția asta. Teatrul de animaţie şi-a păstrat și în zilele noastre aceleași puteri pe care le-a avut dintotdeauna, puterea de a educa un public printr-o formă de energie particulară lui, puterea de a elibera anumite presiuni sociale canalizate prin obiectele animate și, din punctul meu de vedere, mai are și puterea de a elibera creatorul de limitările și constrângerile realității, furnizând un tărâm fertil pentru o creativitate debordantă.
R.T.: Există o prejudecată cum că teatrul de animație este doar pentru copii. Cum ar trebui combătută, dacă ea mai există?
R.G.: Da! Această prejudecată încă este de actualitate și cred că vine dintr-o lipsă de cunoaștere. Publicul și, din nefericire, și mulți creatori de teatru au uitat de unde vină această "prejudecată". Apropo de puterea educativă a teatrului de animație, ea a fost stipulată de un regim totalitarist ca o formă de a modela percepția copiilor în direcția doctrinelor și ideologiilor comuniste, tocmai prin faptul că obiectul animat -păpușa - este apropiat ca principiu de ideea de jucărie, dar aceste două lucruri sunt diferite fundamental. Dacă ne uităm oriunde în lume și, de ce nu și în istoria noastră, o să putem vedea că teatrul de animaţie este o formă de artă destinată tuturor categoriilor de public. Această prejudecată este o lamă cu două tăișuri, datorită ei avem teatrul de copii și tineret, teatrul de animaţie, teatrul de păpuși subvenţionat de stat, ceea ce în restul lumii este un lucru rar întâlnit. Acum, oare, chiar trebuie combătută această idee? Sau ar fi mai prudent să ne folosim de aspectul educativ și să educăm publicul și în sensul unui teatru de animație pentru toată lumea? Putem să păstrăm matineele pentru publicul tânăr şi seară să oferim o paletă mai largă pentru publicul adult, dar asta ar presupune că şi conducerea teatrelor de profil să ducă o muncă grea de convingere cu autoritățile și să investească mai mult timp în marketingul acestui gen de teatru. Poate și companiile de teatru independent ar putea să ajute în sensul ăsta, ei beneficiind de mai multă libertate de exprimare.
R.T.: Dacă ar fi să caracterizezi starea actuală a teatrului de animație care ar fi principalele puncte?
R.G.: Cu doar o mână plină de excepții, teatrul de animație, din punctul meu de vedere, este într-o stare de limbo {incertitudine stagnantă} Mi se pare că o mare parte din creatori și producători au renunțat la dorința de a fi o forță creativă, jucăm la sigur, ne folosim de titluri consacrate, nu experimentăm prea mult, nu căutăm prea departe, în așa fel încât să nu deranjăm pe nimeni. Plecând de la o premisă de natura "capul plecat sabia nu-l taie", ajungem pe un drum pe care eu îl consider greşit, pentru că această premisă este decontextualizată. Da, "capul plecat, sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede". Eu unul sunt mândru că ceilalți se referă la mine cu sintagma " băiatul ăla care face păpuși", în viziunea lor folosită în modul, cel mai probabil, peiorativ. Poate am avea parte de altă experiență dacă mai mulți dintre oamenii care operează în domeniu ar fi mai mândri că sunt păpuşari.
R.T.: Când te-ai decis că scenografia este visul tău?
R.G.: În același moment când am decis că voi deveni artist. Sunt un personaj activ care se plictisește repede făcând același lucru de mai multe ori, nu aș fi bun de lucrător în serie, aşa că am ales singura artă în care fiecare etapă este diferită față de cea de dinainte şi fiecare proiect vine cu provocările lui particulare care cel mai probabil nu au cum să se mai repete într-o viață de om. Aș spune mai degrabă că scenografia m-a ales pe mine, cu precădere cea specifică teatrului de animație. Omul potrivit la locul potrivit, sunt norocos din punctul ăsta de vedere.
R.T.: Din ce știu eu, nu există o secție specială dedicată acestei arte la UNATC sau la UNArte. Ar fi necesară o astfel de specializare? Ce ar trebui să știe în plus un student interesat de cum se construiește o păpușă sau un décor pentru aceasta?
R.G.: O secție de scenografie axată cu precădere pe specificul teatrului de animație nu avem și nici nu cred că e cazul să avem una. Principiile generale ale scenografiei sunt valabile în toate formele ei. Un scenograf care se hiper-specializează pe o arie nu are cum să fie un scenograf bun. În sine, această profesie necesită un practician flexibil, versatil, adaptabil. Da, teatrul de animaţie are anumite particularități, dar nimic din ce nu poate să-și asume un scenograf dedicat. Din câte îmi este cunoscut mie, atât la UNArte cât și la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, dacă un student își dorește să aprofundeze specificul scenografiei teatrului de animaţie există profesori care au experiență în domeniu și pot să îi îndrume.
R.T.: Să faci scenografie la un spectacol de animație e mai greu decât pentru un spectacol dramatic?
R.G.: E un pic mai greu din anumite puncte de vedere, e mai ușor din altele. Nivelul de cunoștințe tehnice ar fi odată. Scenograful, în teatrul de animaţie, trebuie să gândească câte un sistem nou de mânuire pentru fiecare idee năstruşnică pe care o creează, și asta necesită niște abilități tehnice foarte bine structurate, o cunoaștere aprofundată a proprietăților materialelor de construcție. În același timp, trebuie să jongleze și concepte de regie, pentru că tot din construcția obiectelor animate derivă și asta. Din concepție se gândește ce posibilități de mişcare poate să aibă respectivul obiect, la ce gen de plasticitate vizuală poate să ajungă în mişcare acea păpușă, marionetă sau cine mai știe ce altă formă de obiect animat. În schimb, e mai ușor pe partea creativă, fiindcă în teatrul de animație nu suntem limitați de forma umană și asta vine cu o eliberare substanțială.
R.T.: Folosirea tehnologiilor de ultimă generație poate ajuta la dezvoltarea teatrului, în general și al teatrului de animație în special?
R.G.: O, da! Activitatea mea preferată ca scenograf e să-mi fac documentarea pe noi tehnologii și materiale și cum pot fi ele folosite într-un demers scenografic. Un exemplu pentru mine ar fi imprimarea 3D. A devenit accesibilă pentru oricine, atât ca preț, cât și ca informații despre, care pot fi găsite foarte ușor, cu un ecosistem complex de programe atât pentru partea de proiectare virtuală a fișierelor pentru printare, cât și interfețe ușor de înțeles pentru oricine când vine vorba de printarea propriu-zisă. Nu mai spun de varietatea impresionantă de materiale disponibile pentru această tehnologie. Se deschide un orizont nou de experiment și testat concepte care, în ritmul la care se produc spectacole în zilele noastre, a devenit un soi de lux de care mă bucur pe deplin și am văzut că și alții ca mine.
R.T.: Fiind implicat în procesul educațional ca lector la UNArte, te-aș întreba care sunt metodele prin care încerci să-i atragi pe studenți spre teatrul de animație?
R. G.: În calitate de lector la UNArte, nu pot să zic că aplic altă metodă decât cea a exemplului propriu. Cadrul didactic universitar are o influența destul de mare asupra studentului, mai ales într-o universitate vocaţională. Dacă m-aș apuca să le manipulez percepția în direcția teatrului de animație, sunt absolut convins că aş avea success, dar nu mi se pare corect față de student. Da, dacă văd că un student are o paletă de abilități care s-ar potrivi perfect pe scenografia spectacolului de animație, îi voi recomanda asta, precum la fel de bine îi voi recomanda scenografia de film unuia care are tot ce îi trebuie pentru asta. În restul timpului, expun tuturor studenților ce are scenografia de oferit, le arăt exemple din munca proprie fără vreo jenă și, dacă se întâmplă ca unul dintre ei să își dorească mai mult, le stau la dispoziție cu mare drag.
R.T.: Cine ți-a fost mentor?
R. G.: Am avut mai mulți oameni care m-au format, dar pe domnul Cristian Pepino, fără dar și poate, l-am considerat mentorul care mi-a consolidat identitatea artistică. Până la el nici nu știam de existența acestei forme de teatru și, cu o generozitate imposibilă, mi-a oferit oportunitatea să “fur” tot ce am putut de la dânsul. Pentru asta o să îi fiu profund recunoscător cât o să trăiesc.
R.T.: Ai și un atelier de scenografie, COVEN Ground, pe care l-ai întemeiat cu colega ta de generație, Raluca Aionițoaie. Bănuiesc că nu e ușor să faci slalom printre multiplele tale obligații, cum gestionezi, totuși, timpul?
R.G.: Prost. Nu sunt un exemplu bun din punctul ăsta de vedere. Un om echilibrat și cât de cât normal are o viață profesională pe care o petrecere muncind și una personală în care își face timp pentru cine știe ce activități de recreere, pentru familie, prieteni, pentru odihnă în general. Momentan, eu sunt foarte departe de o viață personală normală și tot excedentul de timp "câștigat " în felul ăsta îl vărs în muncă, ceea ce nu este sănătos, știu. Cred că toate acestea apar, deseori, din cauza incapacității mele de a spune nu. Nu recomand cu căldură genul ăsta de comportament, dar, în schimb, munca mea mă împlinește profund și cunosc cât de importantă e pentru public și puterea de schimbare pe care o are, aşa că acele puține ore de odihnă pe care mi le permit sunt suficiente pentru a-mi menţine fluxul creator.
R.T.: Nu mă pot abține să nu-ți pun și ție întrebarea devenită un fel de clișeu pentru invitații mei. Dacă ai avea o baghetă magică, ce ai face cu ea?
R.G.: Sincer? A-şi lungi zilele cu încă vreo 6 ore cam așa și mi-aş mai adăuga câteva brațe... vreo 4!