marți, 10 iunie 2025

Remus Gabor: “(…) în teatrul de animație nu suntem limitați de forma umană”

 


Remus Alexandru Gabor este un nume deja consacrat în lumea teatrului, mai ales în scenografie. Artist plastic la Teatrul Național “Ion Luca Caragiale”, cadru didactic la Universitatea Națională de Arte București- UNArte, dar și la UNATC, curator de expoziții. Teatru, film, design, realizare costume, recuzită, sculptură păpuși, pictură de șevalet, grafică, modelaj, desen artistic și tehnic, și câte și mai câte într-un singur personaj. Un artist complet și complex, care printre atâtea îndatoriri și obligații mi-a răspuns la întrebări într-un timp record. 

Raluca Tulbure: Înainte de a intra în miezul problemei, te-aș ruga să-ți faci un portret. Cine ești, de unde vii, unde ai vrea să ajungi?

Remus Gabor: Dacă ar fi să-mi fac un autoportret a-şi începe prin a spune că sunt un om, un om tare plictisitor cu preocupări prea puțin plictisitoare. Dacă ar fi să mă întrebi în orice moment al zilei, ce fac? Răspunsul ar fi mereu același "uite, lucrez" sau "muncesc" și asta face din mine un om care nu oferă prea multă diversitate și asta cumva vine din felul în care am fost crescut. Vin dintr-un sat din Moldova, de pe lângă Bacău, numit Răcăciuni, sunt primul artist al neamului meu, ceea ce, în sine, sună a un banc promițător. Cât despre unde vreau să ajung, nu știu exact unde e acel loc, dar știu că vreau ca în acel loc munca mea să ajute cât mai multă lume spre a cunoaște și a înțelege cât se poate de mult despre universul ce ne înconjoară. 

R.T.: Ești unul dintre puținii tineri scenografi care te-ai dedicat teatrului de animație, deși lucrezi și în teatrul dramatic, în televiziune, faci filme de scurt -metraj, videoclipuri muzicale, reclame. Care crezi că este puterea teatrul de animație, în zilele noastre?



R.G.: Şi mă bucur că nu sunt singurul tânăr! Încep să văd o preocupare mai mare din partea mai multor oameni în direcția asta. Teatrul de animaţie şi-a păstrat și în zilele noastre aceleași puteri pe care le-a avut dintotdeauna, puterea de a educa un public printr-o formă de energie particulară lui, puterea de a elibera anumite presiuni sociale canalizate prin obiectele animate și, din punctul meu de vedere, mai are și puterea de a elibera creatorul de limitările și constrângerile realității, furnizând un tărâm fertil pentru o creativitate debordantă. 

R.T.: Există o prejudecată cum că teatrul de animație este doar pentru copii. Cum ar trebui combătută, dacă ea mai există?

R.G.: Da! Această prejudecată încă este de actualitate și cred că vine dintr-o lipsă de cunoaștere. Publicul și, din nefericire, și mulți creatori de teatru au uitat de unde vină această "prejudecată". Apropo de puterea educativă a teatrului de animație, ea a fost stipulată de un regim totalitarist ca o formă de a modela percepția copiilor în direcția doctrinelor și ideologiilor comuniste, tocmai prin faptul că obiectul animat -păpușa - este apropiat ca principiu de ideea de jucărie, dar aceste două lucruri sunt diferite fundamental. Dacă ne uităm oriunde în lume și, de ce nu și în istoria noastră, o să putem vedea că teatrul de animaţie este o formă de artă destinată tuturor categoriilor de public. Această prejudecată este o lamă cu două tăișuri, datorită ei avem teatrul de copii și tineret, teatrul de animaţie, teatrul de păpuși subvenţionat de stat, ceea ce în restul lumii este un lucru rar întâlnit. Acum, oare, chiar trebuie combătută această idee? Sau ar fi mai prudent să ne folosim de aspectul educativ și să educăm publicul și în sensul unui teatru de animație pentru toată lumea?  Putem să păstrăm matineele pentru publicul tânăr şi seară să oferim o paletă mai largă pentru publicul adult, dar asta ar presupune că şi conducerea teatrelor de profil să ducă o muncă grea de convingere cu autoritățile și să investească mai mult timp în marketingul acestui gen de teatru. Poate și companiile de teatru independent ar putea să ajute în sensul ăsta, ei beneficiind de mai multă libertate de exprimare. 

R.T.:  Dacă ar fi să caracterizezi starea actuală a teatrului de animație care ar fi principalele puncte?

R.G.: Cu doar o mână plină de excepții, teatrul de animație, din punctul meu de vedere, este într-o stare de limbo {incertitudine stagnantă} Mi se pare că o mare parte din creatori și producători au renunțat la dorința de a fi o forță creativă, jucăm la sigur, ne folosim de titluri consacrate, nu experimentăm prea mult, nu căutăm prea departe, în așa fel încât să nu deranjăm pe nimeni. Plecând de la o premisă de natura "capul plecat sabia nu-l taie", ajungem pe un drum pe care eu îl consider greşit, pentru că această premisă este decontextualizată. Da, "capul plecat, sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede". Eu unul sunt mândru că ceilalți  se referă la mine cu sintagma " băiatul ăla care face păpuși", în viziunea lor folosită în modul, cel mai probabil, peiorativ. Poate am avea parte de altă experiență dacă mai mulți dintre oamenii care operează în domeniu ar fi mai mândri că sunt păpuşari.

R.T.: Când te-ai decis că scenografia este visul tău?

R.G.: În același moment când am decis că voi deveni artist. Sunt un personaj activ care se plictisește repede făcând același lucru de mai multe ori, nu aș fi bun de lucrător în serie, aşa că am ales singura artă în care fiecare etapă este diferită față de cea de dinainte şi fiecare proiect vine cu provocările lui particulare care cel mai probabil nu au cum să se mai repete într-o viață de om. Aș spune mai degrabă că scenografia m-a ales pe mine, cu precădere cea specifică teatrului de animație. Omul potrivit la locul potrivit, sunt norocos din punctul ăsta de vedere.

R.T.: Din ce știu eu, nu există o secție specială dedicată acestei arte la UNATC sau la UNArte. Ar fi necesară o astfel de specializare? Ce ar trebui să știe în plus un student interesat de cum se construiește o păpușă sau un décor pentru aceasta?

R.G.: O secție de scenografie axată cu precădere pe specificul teatrului de animație nu avem și nici nu cred că e cazul să avem una. Principiile generale ale scenografiei sunt valabile în toate formele ei. Un scenograf care se hiper-specializează pe o arie nu are cum să fie un scenograf bun. În sine, această profesie necesită un practician flexibil, versatil, adaptabil. Da, teatrul de animaţie are anumite particularități, dar nimic din ce nu poate să-și asume un scenograf dedicat. Din câte îmi este cunoscut mie, atât la UNArte cât și la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, dacă un student își dorește să aprofundeze specificul scenografiei teatrului de animaţie există profesori care au experiență în domeniu și pot să îi îndrume. 

R.T.: Să faci scenografie la un spectacol de animație e mai greu decât pentru un spectacol dramatic?

R.G.: E un pic mai greu din anumite puncte de vedere, e mai ușor din altele. Nivelul de cunoștințe tehnice ar fi odată. Scenograful, în teatrul de animaţie, trebuie să gândească câte un sistem nou de mânuire pentru fiecare idee năstruşnică pe care o creează, și asta necesită niște abilități tehnice foarte bine structurate, o cunoaștere aprofundată a proprietăților materialelor de construcție. În același timp, trebuie să jongleze și concepte de regie, pentru că tot din construcția obiectelor animate derivă și asta.  Din concepție se gândește ce posibilități de mişcare poate să aibă respectivul obiect, la ce gen de plasticitate vizuală poate să ajungă în mişcare acea păpușă, marionetă sau cine mai știe ce altă formă de obiect animat. În schimb, e mai ușor pe partea creativă, fiindcă în teatrul de animație nu suntem limitați de forma umană și asta vine cu o eliberare substanțială.

R.T.: Folosirea tehnologiilor de ultimă generație poate ajuta la dezvoltarea teatrului, în general și al teatrului de animație în special?

R.G.: O, da! Activitatea mea preferată ca scenograf e să-mi fac documentarea pe noi tehnologii și materiale și cum pot fi ele folosite într-un demers scenografic. Un exemplu pentru mine ar fi imprimarea 3D. A devenit accesibilă pentru oricine, atât ca preț, cât și ca informații despre, care pot fi găsite foarte ușor, cu un ecosistem complex de programe atât pentru partea de proiectare virtuală a fișierelor pentru printare, cât și interfețe ușor de înțeles pentru oricine când vine vorba de printarea propriu-zisă. Nu mai spun de varietatea impresionantă de materiale disponibile pentru această tehnologie. Se deschide un orizont nou de experiment și testat concepte care, în ritmul la care se produc spectacole în zilele noastre, a devenit un soi de lux de care mă bucur pe deplin și am văzut că și alții ca mine.

R.T.: Fiind implicat în procesul educațional ca lector la UNArte, te-aș întreba care sunt metodele prin care încerci să-i atragi pe studenți spre teatrul de animație?

R. G.: În calitate de lector la UNArte, nu pot să zic că aplic altă metodă decât cea a exemplului propriu. Cadrul didactic universitar are o influența destul de mare asupra studentului, mai ales într-o universitate vocaţională. Dacă m-aș apuca să le manipulez percepția în direcția teatrului de animație, sunt absolut convins că aş avea success, dar nu mi se pare corect față de student. Da, dacă văd că un student are o paletă de abilități care s-ar potrivi perfect pe scenografia spectacolului de animație, îi voi recomanda asta, precum la fel de bine îi voi recomanda scenografia de film unuia care are tot ce îi trebuie pentru asta. În restul timpului, expun tuturor studenților ce are scenografia de oferit, le arăt exemple din munca proprie fără vreo jenă și, dacă se întâmplă ca unul dintre ei să își dorească mai mult, le stau la dispoziție cu mare drag.

R.T.: Cine ți-a fost mentor?

R. G.: Am avut mai mulți oameni care m-au format, dar pe domnul Cristian Pepino, fără dar și poate, l-am considerat mentorul care mi-a consolidat identitatea artistică. Până la el nici nu știam de existența acestei forme de teatru și, cu o generozitate imposibilă, mi-a oferit oportunitatea să “fur” tot ce am putut de la dânsul. Pentru asta o să îi fiu profund recunoscător cât o să trăiesc.

R.T.: Ai și un atelier de scenografie, COVEN Ground, pe care l-ai întemeiat cu colega ta de generație, Raluca Aionițoaie. Bănuiesc că nu e ușor să faci slalom printre multiplele tale obligații, cum gestionezi, totuși, timpul?

R.G.: Prost. Nu sunt un exemplu bun din punctul ăsta de vedere. Un om echilibrat și cât de cât normal are o viață profesională pe care o petrecere muncind și una personală în care își face timp pentru cine știe ce activități de recreere, pentru familie, prieteni, pentru odihnă în general. Momentan, eu sunt foarte departe de o viață personală normală și tot excedentul de timp "câștigat " în felul ăsta îl vărs în muncă, ceea ce nu este sănătos, știu. Cred că toate acestea apar, deseori, din cauza incapacității mele de a spune nu. Nu recomand cu căldură genul ăsta de comportament, dar, în schimb, munca mea mă împlinește profund și cunosc cât de importantă e pentru public și puterea de schimbare pe care o are, aşa că acele puține ore de odihnă pe care mi le permit sunt suficiente pentru a-mi menţine fluxul creator. 

R.T.: Nu mă pot abține să nu-ți pun și ție întrebarea devenită un fel de clișeu pentru invitații mei.  Dacă ai avea o baghetă magică, ce ai face cu ea?

R.G.: Sincer? A-şi lungi zilele cu încă vreo 6 ore cam așa și mi-aş mai adăuga câteva brațe... vreo 4!


joi, 29 mai 2025

Uriașul și raza de soare

 

Trupa Arcadia a Teatrului “Regina Maria” din  Oradea a prezentat într-un interval scurt de timp două premiere: Uriașul egoist după Oscar Wilde și O rază de soare de Al.T. Popescu. Două titluri pentru publicuri țintă diferite, cu tematici diferite, scrise în epoci diferite.. O adaptare de Daniela Șilindean după textul lui Oscar Wilde s-a jucat la Teatrul Lucefărul din Iași, în regia lui Radu Nica, iar  Raza de soare a fost un titlu extrem de des întâlnit și sub alte titluri, pe afișele teatrelor de copii, înainte de 1989.

Să le luăm pe rând. Uriașul egoist a apărut în 1888 și face parte din volumul Prințul fericit și alte povestiri, scris de Oscar Wilde (1854-1900), poet și dramaturg irlandez. Ca și celelalte povestiri pentru copii (Prințul fericit, Mireasa de sticlă, Fantoma din Canterville, Pescarul și sufletul lui), Uriașul egoist degajă multă emoție, și abordează, într-o manieră poetică teme, precum generozitatea, prietenia, transformarea personală.  Eroul principal este un uriaș care, după ce le interzice copiilor să se joace în grădina sa, devine tot mai singur și mai nefericit. După un timp, se decide să le permită copiilor să se joace din nou, iar grădina revine la viață. Iubirea, generozitatea, altruismul pot schimba viețile noastre în bine. Singurătatea, egoismul ne duc la nefericire, la alienare. Copiii din poveste simbolizează puritatea și bucuria de a trăi, speranța. Sunt “lecțiile” predate de Oscar Wilde,  pe care le dezvoltă și spectacolul de la Oradea, regizat de Ciprian Huțanu.

În ultimul an, Ciprian Huțanu a fost atras de titluri din literatură clasică internațională (Micul Prinț la Teatrul pentru copii și tineret “Căluțul de mare”, Don Quijotte la Teatrul Arlechino, Brașov, Majordomul al Compania Synchret și al  Universității ce Arte George Enescu”, Iași), iar Oscar Wilde i-a oferit o nouă posibilitate de a se apropia de un text cu semnificații profund umane, cu trimiteri simbolice (grădina Uriașului poate fi o metaforă pentru Grădinile Raiului, băiețelul pe care îl ajută să urce în copac ne poate duce cu gândul la un înger coborât pe pământ). Spectacolul este cu păpuși la masă semnate de scenograful Costache Gavril Șirițeanu.  Uriașul este o păpușă Bunraku, foarte expresivă, cu detalii de expresie bine conturate, iar celelalte păpuși sunt cu gabit.  Decorul  Oanei Cernea este dominat de un copac cu flori, care apar și dispar, și o casă în fundal.  Nu mai vorbim de muzica lui Cari Tibor, care, ca deobicei, este potrivită și accentuează și completează acțiunea. Actorii din distribuție (Florian Silaghi, Igor Lungu, Teodor Alexandru Chrefelean, Alexandru Pop, Armanca Serac, Consuela Egyed)  joacă, pe rând, mai multe personaje care sunt bine conturate și mânuite.

A doua premieră are la bază un text semnat de Al. T. Popescu, cunoscut scriitor pentru copii, extrem de jucat înainte de revoluție. Magazinul cu jucării, O rază de soare, Ariciul albastru, Strop de Rouă brotăcelul, Omulețul de puf, Leopardul de argint sunt doar câteva din titlurile mai cunoscute. O rază de soare este un text sensibil care vorbește despre felul în care iubirea poate transforma caractere, poate aduce un strop de fericire, chiar și în momente dificile. Un alt mesaj este acela că speranța, nu numai că moare ultima, dar aduce cu ea și un optimism dătător de viață. Înarmați” cu speranță, cu optimism, ajutați de cei dragi, putem învinge orice obstacol, putem găsi lumina de la capătul tunelului. Spectacolul regizat de Toma Hogea vorbește cu delicatețe despre empatie, despre solidaritate, dar și despre "tema prieteniei secondată de tema sacrificiului" și a fost gândit ca un omagiu adus regretatei regizoare Maria Mierluț, ani de zile membră a trupei orădene.

Într-un pod mare, rece, plin de tot felul de lucruri vechi și desperechiate (pendulă fără ceas, lăzi, cutii diverse, pian, gramofon, patefon, servantă, o umbrelă, măsuță, ceas deșteptător) întâlnesc o balerină de porțelan cu un picior rupt și un șoricel cenușiu. Scenografa Oana Cernea a dat o mare atenție amănuntelor, iar personajele sunt fie marionete, fie păpuși cu gabit. Din joacă-n joacă se leagă o prietenie solidă, sinceră. Pentru a o înveseli pe Piff, Muf roade o bucată de fereastră pentru a lăsa o rază de soare să intre în pod. Apoi, găsește o soluție pentru a o ajuta pe micuța balerină să își poată îndeplini visul de a dansa. Textul este completat de cântecele vesele, ritmate (muzica Cari Tibor, versuri Toma Hogea). Apariția unui motan întrerupe dansul recunoștiinței, iar finalul… finalul nu îl voi desconspira, dar poate fi ușor de ghicit. Prietenia e polenul de pe floare" ni se spune pe note și cu toții, cu mic cu mare, ieșim fredonând referenul. Cei trei actori (Florian Silaghi, Consuela Egyed și Igor Lungu), fac și desfac acțiunea, dau viață unor personaje simpatice, transmițând mesajul poetic al unei poveștii simple și tandre.


Două premiere, doi regizori, două texte, două viziuni la Oradea, unde trupa mică-mică, din cadrul Teatrului Regina Maria” face spectacole diversificate. din punct de vedere al mânuirii.

 

vineri, 28 martie 2025

Laurențiu Budău: “… această profesie este o lecție nesfârșită de umilință și dăruire”

  

Nu s-a visat actor din fragedă pruncie, dar a devenit actor păpușar. Apoi, a făcut un pas către regie și, de aici până la a scrie piese de teatru nu a fost decât un al doilea pas. Poate nu în ordinea asta. Să stai de vorbă cu Laurențiu Budău, chiar și de la distanță, a fost extrem de plăcut. Plin de umor, pus pe șagă, s-a antrenat în jocul întrebare-răspuns, descoperind astfel, o persoană îndrăgostită iremediabil de meseria sa.




Raluca Tulbure: Ești actor al Teatrului Municipal Bacovia”, secția animație, de peste 34 de ani, regizor, dramaturg.  Te-aș ruga să-mi spui care este povestea ta de dragoste cu teatrul.                                                                                                  

Laurențiu Budău: O, asta e o nebunie totală și nu seamănă deloc cu cele consacrate ale majorității actorilor care, încă de la vârste fragede, dădeau pe spate rudele și cunoscuții cu talentul care le ieșea prin pamperși și făceau să lăcrimeze vitele sterpe de pe islazul comunal. Nu, nimic din toate aceste prevestiri aureolate. Adevărul e că, până la terminarea liceului, n-am recitat decât o singură poezea (și aia în clasa întâi, la Serbarea Abecedarului, de fapt, o strofă despre litera F) cu care m-am făcut total de râs-plâns. În rest, nu-mi plăcea teatrul de nicio culoare, iar când era vorba despre teatrul de televiziune părăseam iute incinta, că, pe atunci, nu exista posibilitatea să schimbi canalele ca acum, că nu funcționa decât un singur post și un singur ”actor principal”. Teatrul radiofonic îl mai înghițeam eu cumva-cumva printre noduri, dar n-aș avea curajul să afirm că mă dădeam tocmai în bărci după el. Printr-a șasea am început să bâjbâi că ”atunci când voi fi mare” o să mă fac actor, musai de cinema, iar printr-a șaptea am completat formula cu ”actor de cinema și regizor”. Nu știu de unde veneau nazurile astea teribile în necoapta căpățâna mea de plod, căci în familia noastră nu fuseseră pân-atunci decât mândri răzeși, țărani cooperatori obedienți ce prășeau și culegeau porumbul, fasolea și varza, și simpli muncitori care băteau toată ziulica cu voioșie cuie strâmbe în scânduri drepte ori dădeau sictiriți cu bidineaua în răspărul hectarelor de tablă ruginită. Chiar și cartierul din orașul dunărean în care locuiam era unul rău famat și nu prea dispus jindului după astfel de cariere meteorice care depășeau bunul-simț. Mai toți colegii mei din clasă voiau să se facă vânzători de alimentară sau de aprozar, iar aiurelile mele despre luminosul viitor îi amuzau teribil, de altfel ca și pe bieții profesori. Cert este că-mi intrase în tărtăcuță că musai ăsta o să-mi fie destinul și vrând-nevrând o să-și facă instantaneu mendrele cu existența mea, ca și cum ar fi o lovitură zdravănă de rangă în cap care te rezolvă total, așa că n-am depus nici măcar cel mai mic efort ca să pun, cât de cât, câte o cărămidă la împlinirea acestui măreț deziderat. Cu aceeași inconștiență crasă am plecat la București în ”86, la terminarea liceului, să dau examen de admitere la IATC, cu toate că nu mă pregătisem cu absolut nimic, nici măcar cu teribilul dosar de înscriere care în componența sa era un examen, de multe ori, insurmontabil... În sinea mea eram ferm convins că membrii comisiei de admitere, doar văzându-mi aureola de care mă credeam etern înconjurat, îmi vor fi adresat nesfârșite ploconeli și poftiri rugăcioase ca să mă declar deja primul admis la secția de actorie. Noroc că, atunci când am intrat în curtea institutului cu pricina și am văzut puzderia de mii de concurenți fițoși veniți să se înscrie, mi-a căzut subit pâcla de pe ochi și am făcut cale întoarsă acasă, cu coada între picioare. M-am angajat resemnat pe unul dintre șantierele patriei, urmând să continui tradiția muncitorească a familiei și să mă joc toată viața cu electricitatea în trei faze. În curând, am plecat în armată la o unitate de tunuri antitanc. M-am căsătorit, am ajuns tătic, mi-am schimbat locul de muncă, de data asta la o hidrocentrală aflată în construcție în Vrancea. Am crezut că mă lecuisem total, dar nu, chinurile mele de glorie eternă nu se sfârșiseră încă...

R.T.: Cum ai ajuns student la Institutul de stat al artelor din Chișinău, secția teatru de păpuși?

L.B.: După faza cu hidrocentrala, la începutul anului 1990, am găsit un anunț în ziarul local al Bacăului despre un post de electrician-scenă vacant la Teatrul de Animație alias Teatrul Licurici. Pe atunci nu știam, dar era doar un anunț pus la hoha de directorul de atunci al teatrului, cu rol de sperietoare pentru iluministul instituției, care o luase razna și nu mai răspundea la comenzi. Ar mai fi nevoie de încă zece pagini ca să povestesc cum am reușit să fiu angajat, dar rezum. Cert e că vara acelui an m-a prins cu acte în regulă la teatrul de păpuși, cu toate că timp de aproape doi ani, în afara faptului că am schimbat două becuri arse și un întrerupător defect, activitatea mea în domeniul tehnic era ca și inexistentă. În schimb, speriat de o iminentă concediere, m-am implicat voluntar în tot ceea ce însemna scena, începând cu măturatul și spălatul acesteia (vă jur, e o întreagă știință), montarea cabinetului negru și decorului, mici înlocuiri în spectacolele existente, mici activități de secretariat-literar, precum și ajutoare la mânuire. Urmăream cu nesaț toate spectacolele aflate în repertoriu, dar mai ales pe maeștri păpușilor la paravan (Corneliu Dobrescu, Coca Solomon, Jorj Munteanu), pentru că, pe atunci, păpușile de tip wayang și cele bi-ba-bo erau în gloria lor maximă. Cert este că pe lângă toate aceste activități, timp de un an, cu toate că nu eram încadrat ca actor-mânuitor pe schemă, am jucat și în trei premiere roluri destul de substanțiale...În 1991, a apărut pe neașteptate, la Bacău, Victor Ștefaniuc, care căuta tineri dispuși să studieze în Republica Moldova tainele păpușeriei. Motivația lui era una foarte simplă, tristă și emoționantă. Scopul urmărit era acela ca, în contact zilnic cu studenții români, studenții păpușari basarabeni să-și îmbunătățească și să-și perfecționeze exprimarea în limba română. Lucru care s-a și întâmplat pe parcursul celor patru ani de studii petrecuți acolo. De la Bacău, am plecat să susținem examenele de admitere la Institutul de Arte de la Chișinău, doi băieți și două fete, iar de la Constanța, un băiat. Inițial grupa era compusă din 20 de studenți, 15 basarabeni și 5 români, dar datorită faptului că primii doi ani de studii erau eliminatorii, am rămas în final, la absolvire, doar 12. După umila mea știință, a fost un experiment notabil care și-a atins ținta, fiind prima și ultima dată când un grup de tineri din România (1991-1995) au studiat la respectiva instituție.

R.T.: Care au fost regulile de bază pe care ți le-ai însușit de la profesorii tăi, Victor Ștefaniuc și Veniamin Apostol, personalități artistice cunoscute dincolo de Prut?

L.B.: Victor Ștefaniuc – ”Teatrul de păpuși nu este o joacă, este o știință multiplicată de creativitate. În teatrul de păpuși trebuie să guverneze PĂPUȘA.” Veniamin Apostol – ”Regia de teatru este drumul parcurs din punctul A în punctul B.”

R.T.: Actor și regizor. Cum se împacă cele două activități? Încerci să fii regizor când joci? Când regizezi te gândești și la postura de actor?

L.B.: Bună întrebare. Orice actor este, vrând-nevrând, regizorul propriului rol, dacă mai este și regizorul spectacolului în care și joacă, asta e cu totul altă poveste. Nimeni din lumea asta n-a reușit, în spectacolele regizate în care este și interpret, să se detașeze total. Deh, nu putem să fim cu toții Sergiu Nicolaescu... Ha-ha! Acum sunt actor, acum sunt regizor. E o întreagă rupere de creier care are ceva în comun cu paradoxul măgarului lui Buridan, fiind soră bună cu schizofrenia. Personal, nu recomand această situație deși, fortuit de împrejurări, am experimentat-o de nenumărate ori.

R.T.: Bănuiesc că ai fost de mai multe ori in situația de dramaturg, actor și regizor? Dacă memoria nu mă înșală, eu am văzut  Serenadă pentru Cervantes, pentru adulți și, la copii ceva, dar pe moment nu-mi amintesc.

L.B.: Țin să amintesc și de spectacolul Ivan Turbincă, care în 2003 a luat premiul I la Festivalul recitalurilor păpușărești de la Botoșani și care s-a bucurat în Teatrul azi de o frumoasă cronică din partea ta. Dar "revenons à nos moutons", când te afli în cele trei situații, lucrurile se complică și mai mult și problema trebuie gestionată cu multă prudență. Din toată afacerea, iese cel mai mult în câștig dramaturgul și asta nu cred că e un lucru rău, deoarece scriitura are cele mai multe șanse să reziste probei nemiloase a timpului.

R.T.: Cum este să joci pentru copii? Ai nevoie de calități în plus? Ce le-ai spune tinerilor care vor să fie păpușari?

L.B.: Am văzut o sumedenie de actori de dramă atât de stresați când trebuiau să joace în spectacolele pentru copii, multora dintre ei părându-le înjositor acest lucru... În orice caz, nu trebuie subestimată puterea de înțelegere a vârstelor mici. Abordarea spectatorilor trebuie făcută cu delicatețe, evitându-se pe cât posibil expunerea unor aspecte extreme ale vieții. Nu trebuie abuzat nici de puterea de rezistență a copiilor, find preferate spectacolele care să dureze cât o oră de curs. Marea majoritate a tinerilor din ziua de azi se fac păpușari de nevoie, fiind respinși de actoria de dramă și caută să se folosească de toate tertipurile posibile pentru a ajunge acolo unde jinduiesc cu adevărat. Dacă totuși există tineri care, de bunăvoie și în cunoștință de cauză, vor să devină păpușari, țin să le amintesc că această profesie nu este despre faimă, vizibilitate sau bani ci o lecție nesfârșită de umilință și dăruire.

R.T.: Ai lucrat în multe teatre din țară, (de stat sau independente), ai și o pagină de Facebook, intitulată Ordinul păpușarilor, cum ai caracteriza starea actuală a teatrului de animație?

L.B.: În mod organic, teatrul de animație din România, ca și cel de pretutindeni, are suișurile și decăderile sale. Unele erau teatrele de top acum 30 de ani în urmă și altele sunt acum. S-a volatilizat arta marionetei. Dispar clădirile în care au funcționat teatrele de păpuși, iar trupele sunt îngrămădite cu forcepsul în teatrele dramatice. Coabitarea este, în majoritatea cazurilor, dureroasă și conflictuală. Regizorii credibili îi poți număra pe degetele de la o mână, cu scenografii stăm ceva mai bine, în schimb există o criză majoră a făuritorilor de păpuși. Ce poate face un violonist fără vioară? Să explice muzica?! La capitolul texte originale pentru teatrul de păpuși, procentul se apropie de zero. Ne place să montăm la nesfârșit Scufița Roșie și Capra cu trei iezi, uitând că mai există sute de mii de povești cu mult mai interesante. Ne dispar maeștrii și sunt înlocuiți cu ”ceva de genu”... Facem o droaie de festivaluri în care iar apărem cu iapa sură și zicem că e cal pur-sânge arab.

R.T.: Ai și o bogată activitate de dramaturg:60 de piese originale atât pentru teatrele de copii, cât și pentru cele dramatice, publicate în volume colective, reviste literare. De ce crezi că literatura dramatică pentru copii este ocolită de scriitori?

L.B.: Dacă aș fi fost pus să aleg cine să devin, Shakespeare sau Carlo Collodi, aș fi preferat să fiu cel din urmă. Ca să fii recunoscut în dramaturgie, ai nevoie de talent, ca să fii recunoscut în literatura adresată copiilor, e nevoie de ceva geniu. Și o spun cu mâna pe inimă. Să scrii pentru copii e foarte dificil, de asta nu se aruncă prea mulți, pentru că nu prea reușesc să o scoată la capăt.

R.T.: Dacă ai avea o baghetă magică ce ai face cu ea?

L.B.: Aș clădi cel mai modern teatru de păpuși din lume, în Bacău, dar sunt profund conștient că, în această viață, lucrurile minunate se fac prin oameni și pentru oameni. Trebuie să existe doar voință.

R.T.: Exită o întrebare pe care nu ți-am pus-o dar ai avea un răspuns de dat, dacă ți-aș adresa-o?

L.B.: Mi-am amintit de o celebră replică a unei necelebre contabile de teatru. ”Ce liniște ar fi în teatru, dacă n-ar exista actorii.” Chiar așa! Eu cred că există destin și te lovește ca o lovitură zdravănă de rangă drept în moalele capului, când te aștepți cel mai puțin, și trebuie să-l urmezi exact ca un păstrăv care înoată contra curentului. Nu am ales, ci am fost ales. Mie așa mi s-a întâmplat. Încă aud voci: Constantin Pușcuță, Grigore Rusu, Veniamin Apostol, Victor Ștefaniuc, Calistrat Costin. Să intri în teatru pe post de tehnician–scenă și peste patru ani să câștigi concursul de regizor artistic al instituției este ceva, nu? Să mai spună cineva că nu trebuie să credem în semne. (Râde mucalit)


marți, 25 martie 2025

Centenar NIna Cassian

 


 

Teatrul Național Radiofonic pentru Copii a sărbătorit centenarul nașterii scriitoarei Nina Cassian (1924-2014) cu premiera piesei Nică fără frică. In afară de poezie, memorialistică, dramatizări, traduceri, compoziții muzicale, pictură, Nina Cassian s-a făcut remarcată și prin scrieri pentru copii, dintre care amintesc câteva:  Prințul Miorlau, Botgros, cățel fricos, Chipuri hazlii pentru copii, Aventurile lui Trompișor, Uite-l este…uite-l nu este, etc. Scrisă în 1950, piesa Nică fără frică, ca și Ninigra și Aligru, a fost montată în multe teatre pentru copii pentru frumusețea și limpezimea scriiturii, pentru poezia, sensibilitatea și melodicitatea  cu care poeta s-a apropiat de lumea celor mici.

Nică fără frică este un basm în versuri, care are structura tradiționala a basmului, simplă, cu răsturnări de situații previzibile, dar spectaculoase, realizate prin forța cuvântului, vorbind despre curaj și inocență. Nina Cassian s-a jucat cu cuvintele, cu rimele, textul curgând lin, ca o apă curgătoare. Nică ne învață cum să ne învingem fricile, să fim îndrăzneți, curajoși, optimiști, oferindu-ne “soluții” despre cum trebuie trăită copilăria.

Diana Maria Mihailopol ne-a propus o versiune alertă, care scoate în evidență virtuțile textului, cu siguranță fiind atrasă de povestea în sine. Aventurile  lui Nică – fuga din Ţara lui Namilă-mpărat, întâlnirea cu poporul de boabe şi hârciogul, întâmplările din Oceanul lui Caracatiţă-mpărat şi cele din Ţara Barbă-Coţilor – se construiesc din scene dinamice, Nică fără frică a reprezentat un act de curaj pentru Nina Cassian, un fel de fugă de cenzura vremii (desi, o perioadă a fost o preferată a regimului communist), iar identitatea personajului principal nu însemna un nume inspirat din folclor, sau mai târziu din suita de nume proprii întâlnită în poeziile patriotice, ci începutul silabelor din numele și prenumele poetei, unite, ca două bucăți de inimi amorțite și apoi alăturate. Există și în Nică fără frică o serie de trimiteri la diferite tipologii reprezentative din istorie și din peisajele sociale ale vremurilor. În varianta pe care am construit-o eu, am apelat la metafore sonore, la muzici care au însemnat schimbarea unor mentalități în diferite perioade. A ieșit un basm hippie, nu atât pentru copii mari, ci mai ales pentru copiii mari de la 50 de ani în sus. Copiii și adolescenții de astăzi vor descoperi o evoluție a timpului prin filtrul simbolului și al greutății cuvântului în poezie, spunea regizoarea.

Spectacolul radiofonic începe cu o înregistrare din Fonoteca de Aur a poeziei Din copilărie. O parte dintr-o pasăre, citită de Nina Cassian. Intrăm încet-încet în lumea lui Nică, ghidați de timbrul inconfundabil al Rodicăi Mandache. Distribuția alcătuită de Diana Maria Mihailopol este numeroasă, formată din actori cunoscuți, din diverse generații); împreună crează o atmosferă plină de emoție. O coloană sonoră adecvată, un colaj de diverse stiluri muzicale, semnată de regizorul musical Andrei Miricescu și regizorul tehnic Mirela Georgescu,  a completat reușita unei lecturi savuroase a unui text “clasic” al literaturii pentru cei mici.

Înregistrarea mi-a adus aminte de cartea Ninei Cassian, cu  ilustrațiile lui Perahim, care a stat pe noptiera mea, ani și ani, apoi de o altă înregistrare, cea din 1964, de montarea de la Teatrul Țăndărică din anii 70 și,  ascultând versiunea nouă, am redevenit pentru o clipă, copilul care stătea cu urechea lipită de “cutia cu sunete”.

Teatrul Național Radiofonic pentru copii- Nică fără frică de Nina Cassian. Adaptarea radiofonică și regia artistică: Diana Maria Mihailopol. Regia de montaj: Florin Bădic. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Andrei Miricescu. Regia tehnică: inginer Mirela Georgescu. Redactor şi coordonator de proiect: Irina Soare. Distribuția: Ana Bianca Popescu, Rodica Mandache, Artur Vișan, Marius Manole, Marian Râlea, Catinca Radu, Ioan Batinaș, Paul Chiribuță, Mihai Gruia Sandu, Cezar Antal, Ana Maria Bălescu, Cristina Constantinescu, Eric Deliu, Alin Aronovici, Sabrina Iașchevici, Violeta Berbiuc, Radu Dumitrache. Data premierei: 7 -8 decembrie 2024.

 

 

Un pariu câștigat

 


 

Compania de Teatru Synchret împreună cu Universitatea ce Arte George Enescu” din Iași și-au unit forțele pentru realizarea unui proiect extrem de ambițios și de curajos, dar în același timp riscant, propus de regizorul și profesorul  Ciprian Huțanu: Majordomul. Scenariul are la bază romanul Rămășițele zilei al lui Kazuo Ishiguro- romancier, nuvelist, scenarist britanic, de origine japoneză, laureat al Premiul Nobel pentru literatură (2017), care a devenit celebru și datorită filmului cu același nume, regizat  de James Ivory, în 1993, având în rolurile principale pe Anthony Hopkins și Emma Thompson. Spectacolul este un proiect de cercetare care să servească nu doar ca o etapă superioară în creația noastră, ci și ca un ghid pentru studenți. Este esențial ca studenții să ne observe în activitate, chiar când suntem cadre didactice”, declara Ciprian Huțanu, referindu-se la faptul că distribuția este formată din profesori de la Facultatea de teatru. 

Obișnuit cu provocările, Ciprian Huțanu a gândit pentru teatrul de păpuși multe texte clasice, iar romanul lui Ishiguro a reprezentat o mare provocare, nu numai datorită complexității problematicii dar și al „luptei” cu filmul.  Povestea majordomului Stevens care și-a dedicat și sacrificat întreaga viață lucrând pentru lordul Darlington, stăpânul unul vast domeniu, l-a atras pe regizor prin complexitatea și profunzimea poveștii, prin oportunitatea de a face un scurt portret al societății britanice din perioada interbelică, cu schimbări semnificative, privind evoluția clasei de mijloc și declinul aristocrației.  Scenariul atinge o mare parte din problematica romanului, cum ar fi: loialitatea, simțul datoriei, regretul de a nu-și fi trăit viața, problema propriei identități, iubirea, lipsa de comunicare, trecerea timpului, nostalgia după vremurile apuse.  

Personajul majordomului este o  păpușă bunraku, singura din spectacol,  cu tije și gabit, mânuită de trei actori (Raluca Bujoreanu-Huțanu, Anca Ciofu, Giuseppe Torboli).  Te lași captivat de poveste, dar este interesant să le urmărești mișcările precise, calculate matematic, elegante, concentrarea, coordonarea perfectă, atenția distributivă, mimica (fața este pudrată în alb), machiajul, transferul de la o stare la alta, de la mânuitor la păpușă. Interpreții sunt costumați ca și personajele (frac, mănuși albe sau negre, papion) pentru ca identificarea să fie perfectă. În opinia mea, performerul spectacolului este Mihai Cornea, cel care asigură vocile majordomului, a lordului Darlington și a lui Miss Kenton (servitoarea de care era îndrăgostit Stevens), dar și unele efecte sonore. Plasat într-o parte a scenei, îți dă impresia că ești într-un studio de teatru radiofonic. Este o simbioză perfectă între el și actorii mânuitori. Schimbări de voce, de registru într-un ritm alert și în fracțiuni de secundă, modulația vocii împletită cu mixarea concomitentă a coloanei sonore (adecvată epocii respective) sunt doar câteva din reușitele “personajului” propus de Mihai Cornea.

Decorul este conceput de Tomos Tünde, foarte solicitată în ultimul timp de către teatrele de păpuși. Este un decor foarte british, elegant, elaborat la amănunt. „Am încercat să surprindem specificul epocii prin elementele de decor, creând o atmosferă care reflectă stilul de viață al vremii”, a declarat Tomos Tünde .O masă rotativă care face trecerea dintr-o cameră în alta, care dinamizează un pic acțiunea, cu mobilier din lemn mahon (uși, masă de ceai, balansoar, etajeră), gramofon, o fereastră vitraliu, un radio (se aud, din când în când, fragmente din discursurile Regelui George, tatăl Reginei Elisabeta a II-a), un bonsai, ghivece cu flori, candelabru, serviciu de ceai(cum ar fi putut să lipsească!).

Pariul pe care regizorul Ciprian Huțanu l-a făcut cu el însuși când a pornit la lucru este pe deplin câștigat.

Compania de teatru Synchret ,Universitatea ce Arte George Enescu, Iași- Majordomul,  scenariu după romanul Rămășițele zilei de Kazuo Ishiguro. Regia: Ciprian Huțanu, Scenografie: Tomos Tünde. Asistent scenografie: Vladimir Boca. Costume: Jeni Stănilă. Sculptură: Cosmin Iațeșen. Sound design: Mihai Cornea. Consultant artistic: Ioana Petcu. Distribuția: Raluca Bujoreanu-Huțanu, Anca Ciofu, Giuseppe Torboli, Mihai Cornea. Data premierei: 30 septembrie 2024.

 

 

vineri, 31 ianuarie 2025

o altă interpretare a unui clasic

 

În ultimele luni am văzut câteva versiuni cu Micul Prinț, atât în București, cât și în provincie, la teatre dramatice, la păpuși, la teatre pentru copii și tineret. Cea mai citită carte din toate timpurile, tradusă în 361 de limbi, inclusiv în Braille, fiind după Biblie, a doua cea mai tradusă carte din lume, va deveni, în curând,  cel mai jucat titlu în România. Pentru “oameni mari”, cum este subintitulat un spectacol, pentru copii de 4 sau 7 ani, la București, la Constanța, la Botoșani, (se mai anunțau încă 2 premiere, până la sfârșitul anului 2024), adaptări mai mult sau mai puțin fidele cu cartea lui Antoine de Saint-Exupéry (1900-1944), “avalanșa” de lecturi se datorează faptului că este o operă profund filosofică și abstractă, poetică în același timp, mereu de actualitate, tocmai datorită multiplelor niveluri de înțelegere. Micul Prinț este o poveste fermecătoare, spusă într-un limbaj simplu, despre valorile umane, responsabilitate și legătura dintre oameni, între lumea adultă și cea a celor mici, despre spirit de aventură, copilărie, singurătate si prietenie, despre ce pierdem sau regăsim în viață, despre frumos, despre faptul că numai lucrurile simple au valoare. O poveste plină de simboluri, de învățăminte, de metafore. Probabil, “că ce contează cu adevărat nu putem înțelege decât cu inima” se spune în carte, deci să pornim cu inima și cu mintea și să călătorim printre astre cu Teatrul pentru copii și tineret “Vasilache” din Botoșani. Aici, Sorina Băleanu, tânără absolventă a Facultății de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a montat o adaptare a Micului Prinț cât se poate de fidelă, fără multe interpretări personale.Trebuie spus din capul locului că nu este un spectacol cu păpuși, regizoarea îmbinând jocul actoricesc cu proiecțiile video și cu o scenografie cât se poate de inspirată.

Despre premiera sa de la Botoșani, regizoarea Sorina Băleanu spunea: Spectacolul Micul Prinţ este călătoria fiecăruia prin „univers”, în căutarea unor suflete, a unor prieteni care simt şi gândesc la fel ca noi. O călătorie în trecut pentru regăsirea copilului din noi şi pentru şansa de a ne aminti că „toţi adulţii au fost şi ei cândva copii”, dar au uitat asta, aşa că acum se comportă ciudat. Iar pentru copii este foarte obositor să le tot explice adulţilor cum funcţionează viaţa

Deci, decolăm în liniște, la bordul unui avion de linie și ajungem datorită unei defecțiuni …în deșertul Sahara, ținutul sterp și pustiu unde Aviatorul se întâlnește cu Micul Prinț, căzut pe Planeta Pământ de pe planeta lui.  Și așa, începe călătoria noastră alături de eroul principal, de pilot, de celelalte personaje (Floarea, Regele, Omul de afaceri, Lampagiul, Vulpea). Dar, șarpele, o să mă întrebați? Vă las să descoperiți singuri.

Scenografia lui Gelu Rîșca este simplă, funcțională (în centrul scenei se află o rotativă, care simbolizează planeta), fiecare cadru este decupat exact, video mapping-ul și un ecleraj minuțios gândit creează o atmosfera de visare, de liniște și se completează reciproc. Costumele personajelor sunt viu colorate, cu linii clasice, cu detalii. Coregrafia Victoriei Bucun (care a asigurat și efectele sonore) însoțește acțiunea, o potențează. Nimic nu este exagerat, epatanant, ci simplu, conceptualizat pe alocuri, sugerat, în așa fel, încât să le lase copiilor posibilitatea de a-și pune imaginația la lucru.

În rolul Micului Prinț, Adelina Cojocariu este când copilăroasă, când serioasă, exprimă cu emoție și candoare inocența dar și maturitatea omului mare, dozează tristețe cu bucuria. Aviatorul lui Cosmin Tănasă  mi-ar fi plăcut să degaje ceva mai multă emoție, să impresioneze. Lor li se adaugă: Oana Asofiei, Andrei Iurescu, Andrei Bordianu, Renata Voloșcu, Pavel Petraşi, Marius Rusu.

          Spectacolul Sorinei Băleanu este curat, simplu, păstrează spiritul cărții și, poate fi o subtilă invitație la lectură pentru a descoperi și alte lecții, taine, citate pe care cu vârsta le vom înțelege și percepe mai profund.

 

 

Teatrul pentru copii și tineret “Vasilache”, Botoșani- Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry. Adaptare și regie: Sorina Băleanu. Asistent regie: Florin Iftode. Scenografie, video mapping, ecleraj: Gelu Rîșca. Coregrafie și efecte sonore: Victoria Bucun. Distribuția: Adelina Cojocariu, Cosmin Tănasă, Oana Asofiei, Andrei Iurescu, Andrei Bordianu, Renata Voloșcu, Pavel Petraşi, Marius Rusu. Data vizionării: 9 septembrie 2024.

 

 

 

Mini festival la Dunăre

 

 


 

 

Festivalul internațional, organizat de Teatrul de păpuși Cărăbuș din Brăila, a ajuns la cea de a zecea ediție. Conceput pentru a se desfășura outdoor, în două locații foarte populare ( Parcul Monument și Grădina publică), ediția jubiliară a reunit la start trupe din România (Teatrul pentru copii și tineret Vasilache, Botoșani, Teatrul „Anton Pann” , Rm. Vâlcea, Teatrul ”Alexandru Davila”, Pitești, secția animație, Teatrul Arlechino, Brașov, Atelierul Național, Iași) și din Republica Moldova (Teatrul Guguță, Teatrul Licurici, Teatrul Piciul Julien, Teatrul „Ion Creangă”, toate din Chișinău și Teatrul Republican Muzical Dramatic „B.P.Hașdeu” din Cahul). Teatrul gazdă s-a axat pe ateliere de mânuire, de improvizație și mișcare pe ritmuri muzicale, de desene.

Într-o ordine aleatorie voi face referire la câteva spectacole. Teatrul pentru copii și tineret „Vasilache”, Botoșani, a prezentat Vasilache și Mărioara , regizat de Ion Sapdaru care aduce la lumină “cea mai vestită poveste despre cel mai vestit cuplu românesc”. Celebrul Vasilache, “nașul” teatrului botoșănean, revine după mulți, mulți ani pe scenă, într-o formulă nouă. Și nu vine singur! Îl însoțesc (în ordinea de pe tricou): Păcală, Vardistul, Țiganul și ursul său, Talpa Iadului Moartea, Mărioara. Apar, pe rând, în sunete de tobe, “păpuși, păpuși lumești” cu lumea lor de povești. Sfada dintre cei doi soți, plină de haz, de bastonade, se împletește cu aventurile celorlalte personaje. Cei doi fac front comun când cineva vrea să-i despartă. De fapt, ei se iubesc.  Păpușile, “trase în țeapă”(postamentul pe care sunt agățate aduce cu țepele din lemn) nu joacă, ca la teatrul de bâlci, ci sunt spectatori (ca la teatru!)  la acțiunile actorilor mânuitori.. Altfel, ele sunt extrem de expressive, cu detaliile sunt atent lucrate (scenografia îi aparține lui Gelu Rîșca). Formula propusă de regizor (care a scris și textul) nu e una tradițională, are haz, antren (muzica: Toma Râșca), dar și unele momente ușor hazardate (scena cu Moartea, transformată într-o femeie fatală).  Actorii: Adelina Cojocariu, Ioana Buta, Pavel Petrași, Cosmin Tanasă s-au antrenat în joaca propusă de Ion Sapdaru, un omagiu “adus celor care au creat această mișcare, a teatrului de bâlci, predecesorilor noștri”.

Teatrul “Alexandru Davila” din Pitești a adus în festival spectacolul Albă ca zăpada și cei șapte pitici, regizat de Gabriel Apostol. Scenariul scris de Cristina și Florin Dumitru păstrează cadrul clasic al poveștii Fraților Grimm. Urmărind spectacolul iți dai seama că mesajele gândite de cei doi scriitori germani despre curaj, bunătate, dreptate, credință, loialitate, puterea iubirii sunt perfect valabile și în zilele noastre. Ca în orice poveste, binele învinge răul. Scenografia (Cristina Ciucu) este destul de simplă (panouri colorate), cei 7 pitici sunt marionete cu fire scurte, au trăsături distincte, sunt simpatici. În rest, m-a deranjat falsitatea, pe alocuri, unor replici (dialogul de final dintre Prinț și Albă ca Zăpada) și modul sec de rostire a lor.

Un arici mofturici, spectacol al Teatrului Arlechino din Brașov, are la bază un scenariu scris de Florența Vătafu care asigură și regia alături de Manuela Zaharie.  Aflăm povestea ariciului Pogonici, mofturos și nemulțumit de țepii lui, de care ar vrea să scape. Pus în fața unor încercări, Pogonici își dă seama că, de fapt, țepii sunt foarte importanți. Ca o morală, am putea trage concluzia că trebuie să ne acceptăm așa cum suntem, sa fim împăcați cu noi înșine. Tomos Tünde a conceput un décor simplu, funcțional, care se pretează unor spații indoor sau outdoor, păpușile sunt de mici dimensiuni, mânuirea este la masă.

Teatrul pentru copii Piciul Julien din Chișinău a prezentat Unde iernează racii?, un spectacol simplu, interactiv, colorat, muzical, cu păpuși mânuite la paravan, măști de animale și care se pretează perfect pentru a fi jucat în aer liber.  Nu vreau să divulg locul unde pot ierna racii, dar copii pot învăța despre prietenie, despre cum poți face fapte bune. La Brăila, teatrul din Chișinău s-a prezentat ca un teatru de familie: familia Ambrosi.  Actorii (Ion, Diana, Iulius Ambrosi ) mânuiesc, cântă și dansează spre bucuria celor mici. La sunet, o altă membră a familiei, Maria-Ilinca.

Festivalul pentru copii de la Brăila nu este unul de anvergură, dar a ajuns la cea de a zecea ediție, dovedindu-și utilitatea, punând accent pe distracție, pe participarea activă a micilor spectatori, pe “joaca” în aer liber, la doi pași de Dunăre.