Liliana Gavrilescu, face parte din prima promoție de păpușari “titrați”. Și de peste 20 de ani este o unul dintre
”țăndărici”. Este toată numai suflet, respiră teatru prin toți porii, este o
“voce” la radio, în filme ce imi aduce aminte de Silvia Chicoș. Am urmărit-o de
zeci de ori din spatele scenei și te impresionează modul în care “trăiește” la
intensitate maximă fiecare replica, fiecare mișcare a personajului, chiar dacă,
uneori, banda “vorbește” pentru ea. A jucat multe roluri, unele sunt amintite
mai jos, le-a făcut firesc, cu emoție, cu dăruire, cu talent. Un talent nativ,
șlefuit de anii de experiență, de dorința ei de a se autodepăși. Interviul este
și pentru mine o posibilitate de a o redescoperi pe Lili și de a depăna
amintiri despre multe, multe clipe petrecute împreună.
Raluca Tulbure: Pentru început mi-ar place să
descoperim cine este Liliana Gavrilescu?
Liliana Gavrilescu: …..sunt un om
obișnuit, cu bune și rele….dar înzestrat cu un dram de „nebunie” sau…cu „acel
ceva” ce te definește ca actor …și cu o continuă sete de cunoaștere. Iubesc tot
ceea ce fac. Îmi place să joc și să mă joc pe scenă, să lucrez cu studenții,
să-i provoc și să mă provoace, să creez roluri și spectacole...
R.T: Știu că ai cochetat cu sportul de performanță, cum ai
ajuns la teatru?
L.G: …asta a fost acum o sută de ani….Am făcut o vreme
gimnastică ritmică…Dacă stau și mă gândesc, pot spune că nimic nu a fost
întâmplător în viața mea: faptul că am absolvit Liceul Pedagogic, că am făcut
sport de performanță…. Când eram mică (4-5 ani), mama, care era profesoară de
română-rusă, mă urca pe scena pe care se desfășurau serbările școlare și până
să înceapă serbarea eu cântam, dansam și recitam în fața părinților…. Aveam un
întreg repertoriu: O porumbiță, Gândăcelul…Rolul meu - entertainer….. Să
revenim la lucruri serioase. Sportul are un rol important în dezvoltarea
fizică, dar și psihică a oricărui individ. Mobilitatea, plastica și expresivitatea
corporală, disciplina, rezistența fizică și psihică, spiritul de echipă,
cunoașterea principiilor mișcării….tot ce-am învățat m-a ajutat mai târziu în
teatru. Mi-am folosit cunoștințele și abilitățile în crearea rolurilor din multe
spectacole: Adunarea păsărilor, Jack
din Jack și fasolea fermecată, Pedrolino
din Dragostea celor trei portocale, Euridice
din Orfeu sau cum să te dezbraci de pene
de la Teatrul Foarte Mic, Ninetta din Dragostea
celor trei portocale de la Teatrul Mic …amintind doar câteva dintre ele. În
liceu citeam piese de teatru, vedeam toate spectacolele de teatru ce veneau în
Ploiești, mergeam la filarmonică…După terminarea liceului m-am înscris la
Școala Populară de Artă, profesor fiindu-mi Lucian Sabados, critic și regizor.
Asa am ajuns pe scenă, interpretând roluri de comedie, în fața unui public mai
mult sau mai puțin avizat. Timp de patru ani am dat la IATC, la seral. Eșec
total! În 1990, s-a înființat secția de păpuși. Am dat și am intrat.
R.T: De la
cine ai deprins ABC-ul meseriei?
L.G: Am
avut profesori foarte buni în facultate…oameni pe care-i respect și îi iubesc
deopotrivă: Cristian Pepino – antropologie și construcții păpuși, cu Brândușa
Zaița Silvestru și Cristina Roșiianu am învățat arta mânuirii păpușii, cu Mihai
Gruia Sandu, Cătălin Naum și Cornel Todea
actorie, marionete cu Dorina Tănăsescu, mișcare scenică cu Mirela Gorea,
balet cu Sandina Pop. Și am lucrat mult pentru examene cu Ioan Brancu, coleg cu
mine la Țăndărică. Și de la Ion am învățat multe și încă învăț.
R.T: Care crezi ca
este combinația ideală din care este plămădit un artist?
L.G: Ideală,
bine zis! Ar fi: talent, generozitate, iubire, dăruire, putere de sacrificiu,
multă muncă, exigență cu propria-ți persoană pentru a răspunde exigenței
publicului, creativitate, dorință de autodepășire și cunoaștere….Cam multe
ingrediente pentru un creator. Dar dacă le ai, publicul vibrează, simte alături
de tine.
R.T: Atunci
când te apuci de un spectacol care este etapa care îţi place cel mai mult?.
L.G: Când lucrez la o piesă, sunt ca
un copil căruia i-ai dat o jucărie nouă. Mă bucură întregul proces. Discuțiile
cu regizorul despre conceptul spectacolului și analiza pe text a rolului,
schițele scenografului, construcția păpușilor la ateliere, lucrul la scenă,
premiera….Chiar și a o suta reprezentație….Privesc fiecare reprezentație ca și
cum ar fi „pentru prima dată”.
R.T: Ce
crezi că-i trebuie unui păpuşar în plus față de un actor de teatru dramatic?
L.G: Un
păpușar nu poate fi un bun păpușar dacă nu este un bun actor. În teatrul de
animație, în crearea rolului trebuie să ai reprezentarea mentală a personajului
pentru a te putea identifica cu acesta și apoi a-l interpreta. În spectacolul
de animație personajul este obiectul animat. Și arta constă în a anima obiectul
astfel încât acesta să pară că are propria viață. În asta constă arta
păpușarului: animarea obiectelor neînsuflețite folosind tehnici de mânuire în
funcție de sistemul de construcție al obiectului (păpușii) și arta actorului.
R.T: Cum
este să lucrezi pentru copii? Greu,
ușor?
L.G: E ca o
joacă „de-a Micul Prinț”. Îndiferent de „rolul” pe care îl ai într-un spectacol
(actor sau regizor), trebuie să privești totul prin ochii unui copil. Este un
exercițiu de imaginație pe care-l faci cu propria ta persoană. Te proiectezi în
trecut. Tu cel de acum. Experiențele trecute, amintirile le poți aduce în
prezent. Copiii sunt sinceri. Tu trebuie să fii la fel. Ca să te accepte, să te
creadă, să te considere „unul de-al lor”,
nu trebuie să minți, nu trebuie să-i minți. E greu? E ușor?....pentru
tine, cel de acum…..
R.T: Ai avut
idoli sau modele?
L.G: Mama.
Îi datorez totul: omul care am devenit.
R.T: Dintre
spectacolele în care ai jucat, pe care le ai la suflet? Cu ce regizori ai
colaborat și ți-au marcat existența?
R.T: Fiecare
rol este o creație. Mă bucur de fiecare. Orice rol e o nouă provocare, o nouă
experiență…fiecare rol e un alt „eu”, într-o altă etapă a vieții…mă reprezintă.
Sunt foarte multe spectacole în care am jucat în peste douăzeci de ani de
teatru: Adunarea păsărilor, Pasărea albastră, Dragostea celor trei portocale, Pinocchio,
Candid ,regia Cristian Pepino, Micul Prinț ,regia Bogdan Drăgulescu, Capra cu trei iezi, regia Gabriel
Apostol, Max și Moritz, regia Radu
Dinulescu, Jack și fasolea fermecată,
Tom Degețel, regia Daniel Stanciu, Cenușăreasa, regia Silviu Purcărete.
R.T: A
existat un moment în viața ta în care ai vrut să renunți? Nu e ușor să
supraviețuiești ca artist păpușar în Romania, de aceea te întreb.
L.G: La
teatru, nu. Nu pot renunța. Cel puțin deocamdată. Mă bucură și mă împlinește
ceea ce fac. Într-adevăr, nu e ușor să supraviețuiești ca artist păpușar în
România. Dar am considerat că e bine să mă perfecționez tot timpul, să mă
dezvolt personal. De douăzeci de ani predau arta mânuirii păpușii la UNATC București
și din 2007 predau cursul de Commedia dell’ Arte la Departamentul de Păpuși și
Marionete, am fost șapte ani co-realizator la Radio Itsy Bitsy alături de Dora
Dumitrescu (și ea actriță la Teatrul Țăndărică), fac dublaje de desene animate,
susțin workshop-uri de arta mânuirii păpușii și Commedia dell’ Arte când sunt
solicitată, cochetez cu regia…. mă implic în programe de implementare a
teatrului de animație…Pot face multe lucruri.
R.T: Există
o competiție reală în teatru?
L.G: Da,
sigur că există. Dacă nu ar exista competiție, n-ar mai fi evoluție, progres.
În fiecare cred că ar fi bine să existe spirit competitiv. La Țăndărică e
competiție. Și Țăndărică are o echipă de actori foarte bună. Fiind o muncă de
echipă, trebuie să fii bun ca să ai spectacole de excepție…..Și spectacolele de
la Teatrul Țăndărică sunt reprezentative pentru teatrul de animație românesc.
R.T: Dacă
ar fi să mulţumeşti cuiva către cine s-ar îndrepta mulţumirile tale?
L.G: Sunt
mulți cei care au crezut în mine, m-au susținut și m-au ajutat: famila mea,
profesorii din facultate, Michaela Tonitza Iordache, colegii mei actori din
teatru și „oamenii din umbră”, cum le spun eu. Pentru că știu că sunt mulți
care mi-au urmărit activitatea profesională.
R.T: E
nevoie de talent, de șansă, de muncă, de sudoare sau de ce în meseria asta?
L.G: Am
vorbit de „aluatul” din care e plămădit actorul. Dar am uitat să mai menționez
ceva: e nevoie de multă bucurie și de necesitatea perfecționării continue.
R.T: Dacă ai
avea posibilitatea de a lua viața de la capăt ai merge pe același drum sau ai
apuca-o în altă direcție?
L.G: Aș face
aceleași lucruri. Simt că pentru asta sunt făcută. Îmi place să lucrez cu
oamenii, să-i formez, să le împărtășesc din ceea ce știu…
R.T: Ești
și cadru didactic la UNATC. Ce cauți la studenții tăi? Ce sfaturi le dai?
L.G: În
primul rând caut să-i cunosc, să ne cunoaștem reciproc. Lucrul la clasă se face
individual. Lucrez cu fiecare în parte. Conștientizez posibilitățile, aptitudinile,
limitele fiecăruia pentru a-i îndruma. Și apoi ridic ștacheta, din ce în ce mai
sus, provocându-le creativitatea în
dorința de a-si depăși limitele. Îmi privesc studenții ca pe viitori parteneri
de scenă și cerințele, sarcinile devin din ce în ce mai solicitante. Exigențele
cresc de la individ la individ, de la an la an. Dar, le amintesc să nu uite că
e o facultate vocațională. Trebuie să-ți dorești mult, să muncești și mai mult,
dar să și vrei. Să fii înzestrat cu acele calități ce te definesc ca actor. Să
ai har. Charismă. Rețete nu există.
R.T: Atunci
când teatrul îți dă totul, dacă iți dă, viața ta personală poate trece pe
planul doi? E corect să o sacrifici ?
L.G: Nu,
viața personală nu trece pe planul doi. Coexistă, simbiotic, cu cea
profesională. Sunt ca miejii dintr-o nucă. Dar sacrificiu există…. Totul e să
ai putere de sacrificiu… Fără sacrificiu nu există evoluție. Fiecare lucru se
întâmplă în viață atunci când trebuie să se întâmple. Fiecare întâlnire dintre
oameni se petrece dintr-o anumită cauză, cu un anumit scop.Totul e să
conștientizezi momentul, să-l accepți. Să te accepți pe tine, așa cum ești în
acel moment. Și să te bucuri de moment. Cu frumusețe, cu recunoștință și
umilință.
R.T: Ai
regrete?
L.G: Aș
cânta și Edith Piaf „Je ne regrette rien” și aș spune și că da, am regrete.
R.T:Care
crezi că trebuie să fie relația dintre actor și regizor?
L.G: Una
foarte bună. Este o muncă de creație. Sunt foarte atentă la tot ce se întâmplă
pe scenă, la indicații…Ascult cu mare atenție….Îmi place să lucrez cu regizori
care te lasă să creezi pe scenă, îți dau libertate…
R.T: Este mai
greu de jucat un rol în care limbajul nonverbal predomină faţă de un rol cu
text mult? Ma gândesc la Candid la Adunarea pasărilor, spectacole pentru
adulți.
L.G : Dacă
povestea e clară, situația de joc, relația între personaje e stabilită, nu e
greu. Te folosești de un altfel de limbaj teatral : onomatopee, gestică,
mimică, plastică corporală, nu de cuvânt.
R.T: Ce rol
are improvizația într-un asemenea spectacol sau chiar într-unul cu text ?
L.G : Unul
foarte important. Totul pleacă de la improvizație.
R.T:Ai
debutat și în regie, cu un spectacol Bunraku, la Ploiești, orașul tău natal?
L.G: Mă
fascinează tot ce e legat de Japonia. Îmi place teatrul bunraku, cultura și
civilizația japoneză. Piesa a fost un proiect început acum mai mulți ani la
facultate. A devenit examen de licență pentru promoția din 2008. Mihaela Rus,
directoarea secției de păpuși de la Teatrul „Toma Caragiu”, mi-a propus să
montez spectacolul la Ploiești. Și am acceptat. Mihaela, Georgiana Dinescu și
Daniela Mihai au făcut parte din promoția de păpușari 2008. Dragonul a fost examenul lor de licență,
spectacol „de suflet”. La „Ciufulici” am lucrat cu actori deosebit de talentați
(Lucian Orbean, Ana-Maria Orbean, Lizica Sterea, Nelu Neagoe , Paul Niculae,
Alina Medoia), cu Mihai Androne scenografie…Echipa tehnică condusă de regizorul
tehnic Giani Bănică este minunată. Ploieștiul are o echipă deosebită, cu oameni
de mare virtuozitate în mânuirea păpușii, pasionați de ceea ce fac, cu
disciplină de lucru, înzestrați cu dorința de autodepășire. A fost o muncă de
echipă, iar efortul depus pentru realizarea spectacolului Dragonul a fost recompensat cu premii - de interpretare colectivă și premiu pentru
originalitatea scenografiei la festivalurile de la Galați și București și
invitații la festivaluri din străinătate. E un început!
R.T: Ţi-ai
dorit vreodată un text anume, un rol anume?
L.G: Nu, în
mod deosebit. Mă bucur de fiecare rol, de fiecare piesă.
R.T: Ai
călătorit mult, la festivaluri, la stagii de pregătire, în turnee ce amintire
te urmărește și o poți împărtași?
L.G: Am
multe amintiri frumoase din turnee, de la festivaluri. Îmi place să călătoresc.
Amintirile sunt legate de atmosfera de turneu, de oameni…În turnee parcă suntem
alți oameni, deschiși, râdem mult, ne simțim bine împreună, nu avem nicio
grijă. Mergem împreună peste tot, vorbim banalități, cântăm, ne tachinăm… ne
bucurăm să fim împreună.
R.T: De ce
crezi că are nevoie copilul zilelor noastre? Mai trebuie să creadă el în basme
sau trebuie să ne orientăm spre viata de zi cu zi?
L.G: De
povești și basme, magie și visare avem nevoie toată viața. Fiecare perioadă de
vârstă e influențată de „povești”. Se schimbă doar autorii: în copilărie citim
Frații Grimm, Creangă sau Tolkien, mai târziu îl descoperim pe Verne,
Constantin Chiriță sau Karl May, ca apoi să ne delectăm cu Nichita Stănescu, Noica
sau Eliade. Orice vârstă am avea, ne place să visăm. Din aceste povești pentru
oameni mici și oameni mari învățăm despre bine și rău, despre istorie, cultură
și civilizație, despre valori morale sau cum putem valorifica ce cunoaștem.
R.T: Mai poate fi teatrul un mijloc
de educație într-o eră dominată de calculator? Cu ce arme crezi că am putea
lupta pentru a ieși învingători din lupta cu „balaurul” digital, care nu e chiar atât
de rău? Te întreb pentru că știu că lucrezi la un proiect pentru introducerea
teatrului programa școlară.
L.G: Teatrul este și va fi un mijloc
de educație. Programul la care lucrez este o inițiativă foarte bună. Copiii
care vor alege cursul de teatru de păpuși vor învăța foarte multe
lucruri : ce este un scenariu, cum se scrie un scenariu de teatru sau cum
se face o adaptare a unui text pentru teatru de păpuși, vor învăța să
confecționeze și să anime o siluetă sau o păpușă din obiecte, vor învăța despre
scenografia specifică teatrului de animație, despre materiale, lumini, muzică,
vor crea un moment cu păpușile confecționate de ei. Vor pătrunde într-un
univers magic, într-o lume ce poate
constitui o oportunitate pentru mai târziu.
R.T: Dacă ai
deţine bagheta magică care ar fi primul lucru pe care l-ai face?
L.G: Cu
bagheta magică m-aș întoarce în timp, în copilărie….la bunici, alături de
părinți, de sora mea, de verișori și mătuși. Să fie o după-amiază de vară, să
stăm sub prunii din grădina bunicilor, să miroasă a fân cosit, a foc de lemne și coceni de porumb, să aud
albinele și cosașii și să privesc cerul...
Am lăsat-o să privească cerul și să viseze la următorul
rol, pentru că e greu să trezești “un copil” cu suflet de artist din reverie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu