Liliana Gavrilescu: „De povești și basme, magie și visare avem nevoie toată viața”

Liliana Gavrilescu, face parte din prima promoție de păpușari “titrați”. Și de peste 20 de ani este o unul dintre ”țăndărici”. Este toată numai suflet, respiră teatru prin toți porii, este o “voce” la radio, în filme ce imi aduce aminte de Silvia Chicoș.  Am urmărit-o de zeci de ori din spatele scenei și te impresionează modul în care “trăiește” la intensitate maximă fiecare replica, fiecare mișcare a personajului, chiar dacă, uneori, banda “vorbește” pentru ea. A jucat multe roluri, unele sunt amintite mai jos, le-a făcut firesc, cu emoție, cu dăruire, cu talent. Un talent nativ, șlefuit de anii de experiență, de dorința ei de a se autodepăși. Interviul este și pentru mine o posibilitate de a o redescoperi pe Lili și de a depăna amintiri despre multe, multe clipe petrecute împreună.

Raluca Tulbure: Pentru început mi-ar place să descoperim cine este Liliana Gavrilescu?

Liliana Gavrilescu: …..sunt un om obișnuit, cu bune și rele….dar înzestrat cu un dram de „nebunie” sau…cu „acel ceva” ce te definește ca actor …și cu o continuă sete de cunoaștere. Iubesc tot ceea ce fac. Îmi place să joc și să mă joc pe scenă, să lucrez cu studenții, să-i provoc și să mă provoace, să creez roluri și spectacole...

R.T: Știu că ai cochetat cu sportul de performanță, cum ai ajuns la teatru?

L.G: …asta a fost acum o sută de ani….Am făcut o vreme gimnastică ritmică…Dacă stau și mă gândesc, pot spune că nimic nu a fost întâmplător în viața mea: faptul că am absolvit Liceul Pedagogic, că am făcut sport de performanță…. Când eram mică (4-5 ani), mama, care era profesoară de română-rusă, mă urca pe scena pe care se desfășurau serbările școlare și până să înceapă serbarea eu cântam, dansam și recitam în fața părinților…. Aveam un întreg repertoriu: O porumbiță, Gândăcelul…Rolul meu - entertainer….. Să revenim la lucruri serioase. Sportul are un rol important în dezvoltarea fizică, dar și psihică a oricărui individ. Mobilitatea, plastica și expresivitatea corporală, disciplina, rezistența fizică și psihică, spiritul de echipă, cunoașterea principiilor mișcării….tot ce-am învățat m-a ajutat mai târziu în teatru. Mi-am folosit cunoștințele și abilitățile în crearea rolurilor din multe spectacole: Adunarea păsărilor, Jack din Jack și fasolea fermecată, Pedrolino din Dragostea celor trei portocale, Euridice din Orfeu sau cum să te dezbraci de pene de la Teatrul Foarte Mic, Ninetta din Dragostea celor trei portocale de la Teatrul Mic …amintind doar câteva dintre ele. În liceu citeam piese de teatru, vedeam toate spectacolele de teatru ce veneau în Ploiești, mergeam la filarmonică…După terminarea liceului m-am înscris la Școala Populară de Artă, profesor fiindu-mi Lucian Sabados, critic și regizor. Asa am ajuns pe scenă, interpretând roluri de comedie, în fața unui public mai mult sau mai puțin avizat. Timp de patru ani am dat la IATC, la seral. Eșec total! În 1990, s-a înființat secția de păpuși. Am dat și am intrat.

R.T: De la cine ai deprins ABC-ul meseriei?

L.G: Am avut profesori foarte buni în facultate…oameni pe care-i respect și îi iubesc deopotrivă: Cristian Pepino – antropologie și construcții păpuși, cu Brândușa Zaița Silvestru și Cristina Roșiianu am învățat arta mânuirii păpușii, cu Mihai Gruia Sandu, Cătălin Naum și Cornel Todea  actorie, marionete cu Dorina Tănăsescu, mișcare scenică cu Mirela Gorea, balet cu Sandina Pop. Și am lucrat mult pentru examene cu Ioan Brancu, coleg cu mine la Țăndărică. Și de la Ion am învățat multe și încă învăț.

R.T: Care crezi ca este combinația ideală din care este plămădit un artist?

L.G: Ideală, bine zis! Ar fi: talent, generozitate, iubire, dăruire, putere de sacrificiu, multă muncă, exigență cu propria-ți persoană pentru a răspunde exigenței publicului, creativitate, dorință de autodepășire și cunoaștere….Cam multe ingrediente pentru un creator. Dar dacă le ai, publicul vibrează, simte alături de tine.

R.T: Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îţi place cel mai mult?.

L.G: Când lucrez la o piesă, sunt ca un copil căruia i-ai dat o jucărie nouă. Mă bucură întregul proces. Discuțiile cu regizorul despre conceptul spectacolului și analiza pe text a rolului, schițele scenografului, construcția păpușilor la ateliere, lucrul la scenă, premiera….Chiar și a o suta reprezentație….Privesc fiecare reprezentație ca și cum ar fi „pentru prima dată”.

R.T: Ce crezi că-i trebuie unui păpuşar în plus față de un actor de teatru dramatic?

L.G: Un păpușar nu poate fi un bun păpușar dacă nu este un bun actor. În teatrul de animație, în crearea rolului trebuie să ai reprezentarea mentală a personajului pentru a te putea identifica cu acesta și apoi a-l interpreta. În spectacolul de animație personajul este obiectul animat. Și arta constă în a anima obiectul astfel încât acesta să pară că are propria viață. În asta constă arta păpușarului: animarea obiectelor neînsuflețite folosind tehnici de mânuire în funcție de sistemul de construcție al obiectului (păpușii) și arta actorului.

R.T: Cum este  să lucrezi pentru copii? Greu, ușor?

L.G: E ca o joacă „de-a Micul Prinț”. Îndiferent de „rolul” pe care îl ai într-un spectacol (actor sau regizor), trebuie să privești totul prin ochii unui copil. Este un exercițiu de imaginație pe care-l faci cu propria ta persoană. Te proiectezi în trecut. Tu cel de acum. Experiențele trecute, amintirile le poți aduce în prezent. Copiii sunt sinceri. Tu trebuie să fii la fel. Ca să te accepte, să te creadă, să te considere „unul de-al lor”,  nu trebuie să minți, nu trebuie să-i minți. E greu? E ușor?....pentru tine, cel de acum…..

R.T: Ai avut idoli sau modele?

L.G: Mama. Îi datorez totul: omul care am devenit.

R.T: Dintre spectacolele în care ai jucat, pe care le ai la suflet? Cu ce regizori ai colaborat și ți-au marcat existența?

R.T: Fiecare rol este o creație. Mă bucur de fiecare. Orice rol e o nouă provocare, o nouă experiență…fiecare rol e un alt „eu”, într-o altă etapă a vieții…mă reprezintă. Sunt foarte multe spectacole în care am jucat în peste douăzeci de ani de teatru: Adunarea păsărilor, Pasărea albastră, Dragostea celor trei portocale, Pinocchio, Candid ,regia Cristian Pepino, Micul Prinț ,regia Bogdan Drăgulescu, Capra cu trei iezi, regia Gabriel Apostol, Max și Moritz, regia Radu Dinulescu, Jack și fasolea fermecată, Tom Degețel, regia Daniel Stanciu, Cenușăreasa, regia Silviu Purcărete.

R.T: A existat un moment în viața ta în care ai vrut să renunți? Nu e ușor să supraviețuiești ca artist păpușar în Romania, de aceea te întreb.

L.G: La teatru, nu. Nu pot renunța. Cel puțin deocamdată. Mă bucură și mă împlinește ceea ce fac. Într-adevăr, nu e ușor să supraviețuiești ca artist păpușar în România. Dar am considerat că e bine să mă perfecționez tot timpul, să mă dezvolt personal. De douăzeci de ani predau arta mânuirii păpușii la UNATC București și din 2007 predau cursul de Commedia dell’ Arte la Departamentul de Păpuși și Marionete, am fost șapte ani co-realizator la Radio Itsy Bitsy alături de Dora Dumitrescu (și ea actriță la Teatrul Țăndărică), fac dublaje de desene animate, susțin workshop-uri de arta mânuirii păpușii și Commedia dell’ Arte când sunt solicitată, cochetez cu regia…. mă implic în programe de implementare a teatrului de animație…Pot face multe lucruri.

R.T: Există o competiție reală în teatru?

L.G: Da, sigur că există. Dacă nu ar exista competiție, n-ar mai fi evoluție, progres. În fiecare cred că ar fi bine să existe spirit competitiv. La Țăndărică e competiție. Și Țăndărică are o echipă de actori foarte bună. Fiind o muncă de echipă, trebuie să fii bun ca să ai spectacole de excepție…..Și spectacolele de la Teatrul Țăndărică sunt reprezentative pentru teatrul de animație românesc.

R.T: Dacă ar fi să mulţumeşti cuiva către cine s-ar îndrepta mulţumirile tale?

L.G: Sunt mulți cei care au crezut în mine, m-au susținut și m-au ajutat: famila mea, profesorii din facultate, Michaela Tonitza Iordache, colegii mei actori din teatru și „oamenii din umbră”, cum le spun eu. Pentru că știu că sunt mulți care mi-au urmărit activitatea profesională.

R.T: E nevoie de talent, de șansă, de muncă, de sudoare sau de ce în meseria asta?

L.G: Am vorbit de „aluatul” din care e plămădit actorul. Dar am uitat să mai menționez ceva: e nevoie de multă bucurie și de necesitatea perfecționării continue.

R.T: Dacă ai avea posibilitatea de a lua viața de la capăt ai merge pe același drum sau ai apuca-o în altă direcție?

L.G: Aș face aceleași lucruri. Simt că pentru asta sunt făcută. Îmi place să lucrez cu oamenii, să-i formez, să le împărtășesc din ceea ce știu…

R.T: Ești și cadru didactic la UNATC. Ce cauți la studenții tăi? Ce sfaturi le dai?

L.G: În primul rând caut să-i cunosc, să ne cunoaștem reciproc. Lucrul la clasă se face individual. Lucrez cu fiecare în parte. Conștientizez posibilitățile, aptitudinile, limitele fiecăruia pentru a-i îndruma. Și apoi ridic ștacheta, din ce în ce mai sus, provocându-le creativitatea  în dorința de a-si depăși limitele. Îmi privesc studenții ca pe viitori parteneri de scenă și cerințele, sarcinile devin din ce în ce mai solicitante. Exigențele cresc de la individ la individ, de la an la an. Dar, le amintesc să nu uite că e o facultate vocațională. Trebuie să-ți dorești mult, să muncești și mai mult, dar să și vrei. Să fii înzestrat cu acele calități ce te definesc ca actor. Să ai har. Charismă. Rețete nu există.

R.T: Atunci când teatrul îți dă totul, dacă iți dă, viața ta personală poate trece pe planul doi? E corect să o sacrifici ?

L.G: Nu, viața personală nu trece pe planul doi. Coexistă, simbiotic, cu cea profesională. Sunt ca miejii dintr-o nucă. Dar sacrificiu există…. Totul e să ai putere de sacrificiu… Fără sacrificiu nu există evoluție. Fiecare lucru se întâmplă în viață atunci când trebuie să se întâmple. Fiecare întâlnire dintre oameni se petrece dintr-o anumită cauză, cu un anumit scop.Totul e să conștientizezi momentul, să-l accepți. Să te accepți pe tine, așa cum ești în acel moment. Și să te bucuri de moment. Cu frumusețe, cu recunoștință și umilință.

R.T: Ai regrete?

L.G: Aș cânta și Edith Piaf „Je ne regrette rien” și aș spune și că da, am regrete.

R.T:Care crezi că trebuie să fie relația dintre actor și regizor?

L.G: Una foarte bună. Este o muncă de creație. Sunt foarte atentă la tot ce se întâmplă pe scenă, la indicații…Ascult cu mare atenție….Îmi place să lucrez cu regizori care te lasă să creezi pe scenă, îți dau libertate…

R.T: Este mai greu de jucat un rol în care limbajul nonverbal predomină faţă de un rol cu text mult? Ma gândesc la Candid la Adunarea pasărilor, spectacole pentru adulți.

L.G : Dacă povestea e clară, situația de joc, relația între personaje e stabilită, nu e greu. Te folosești de un altfel de limbaj teatral : onomatopee, gestică, mimică, plastică corporală, nu de cuvânt.

R.T: Ce rol are improvizația într-un asemenea spectacol sau chiar într-unul cu text ?

L.G : Unul foarte important. Totul pleacă de la improvizație.

R.T:Ai debutat și în regie, cu un spectacol Bunraku, la Ploiești, orașul tău natal?

L.G: Mă fascinează tot ce e legat de Japonia. Îmi place teatrul bunraku, cultura și civilizația japoneză. Piesa a fost un proiect început acum mai mulți ani la facultate. A devenit examen de licență pentru promoția din 2008. Mihaela Rus, directoarea secției de păpuși de la Teatrul „Toma Caragiu”, mi-a propus să montez spectacolul la Ploiești. Și am acceptat. Mihaela, Georgiana Dinescu și Daniela Mihai au făcut parte din promoția de păpușari 2008. Dragonul a fost examenul lor de licență, spectacol „de suflet”. La „Ciufulici” am lucrat cu actori deosebit de talentați (Lucian Orbean, Ana-Maria Orbean, Lizica Sterea, Nelu Neagoe , Paul Niculae, Alina Medoia), cu Mihai Androne scenografie…Echipa tehnică condusă de regizorul tehnic Giani Bănică este minunată. Ploieștiul are o echipă deosebită, cu oameni de mare virtuozitate în mânuirea păpușii, pasionați de ceea ce fac, cu disciplină de lucru, înzestrați cu dorința de autodepășire. A fost o muncă de echipă, iar efortul depus pentru realizarea spectacolului Dragonul a fost recompensat cu premii -  de interpretare colectivă și premiu pentru originalitatea scenografiei la festivalurile de la Galați și București și invitații la festivaluri din străinătate. E un început!

R.T: Ţi-ai dorit vreodată un text anume, un rol anume?

L.G: Nu, în mod deosebit. Mă bucur de fiecare rol, de fiecare piesă.

R.T: Ai călătorit mult, la festivaluri, la stagii de pregătire, în turnee ce amintire te urmărește și o poți împărtași?

L.G: Am multe amintiri frumoase din turnee, de la festivaluri. Îmi place să călătoresc. Amintirile sunt legate de atmosfera de turneu, de oameni…În turnee parcă suntem alți oameni, deschiși, râdem mult, ne simțim bine împreună, nu avem nicio grijă. Mergem împreună peste tot, vorbim banalități, cântăm, ne tachinăm… ne bucurăm să fim împreună.

R.T: De ce crezi că are nevoie copilul zilelor noastre? Mai trebuie să creadă el în basme sau trebuie să ne orientăm spre viata de zi cu zi?

L.G: De povești și basme, magie și visare avem nevoie toată viața. Fiecare perioadă de vârstă e influențată de „povești”. Se schimbă doar autorii: în copilărie citim Frații Grimm, Creangă sau Tolkien, mai târziu îl descoperim pe Verne, Constantin Chiriță sau Karl May, ca apoi să ne delectăm cu Nichita Stănescu, Noica sau Eliade. Orice vârstă am avea, ne place să visăm. Din aceste povești pentru oameni mici și oameni mari învățăm despre bine și rău, despre istorie, cultură și civilizație, despre valori morale sau cum putem valorifica ce cunoaștem.

R.T: Mai poate fi teatrul un mijloc de educație într-o eră dominată de calculator? Cu ce arme crezi că am putea lupta pentru a ieși învingători din lupta cu „balaurul” digital, care nu e chiar atât de rău? Te întreb pentru că știu că lucrezi la un proiect pentru introducerea teatrului programa școlară.

L.G: Teatrul este și va fi un mijloc de educație. Programul la care lucrez este o inițiativă foarte bună. Copiii care vor alege cursul de teatru de păpuși vor învăța foarte multe lucruri : ce este un scenariu, cum se scrie un scenariu de teatru sau cum se face o adaptare a unui text pentru teatru de păpuși, vor învăța să confecționeze și să anime o siluetă sau o păpușă din obiecte, vor învăța despre scenografia specifică teatrului de animație, despre materiale, lumini, muzică, vor crea un moment cu păpușile confecționate de ei. Vor pătrunde într-un univers magic,  într-o lume ce poate constitui o oportunitate pentru mai târziu.

R.T: Dacă ai deţine bagheta magică care ar fi primul lucru pe care l-ai face?

L.G: Cu bagheta magică m-aș întoarce în timp, în copilărie….la bunici, alături de părinți, de sora mea, de verișori și mătuși. Să fie o după-amiază de vară, să stăm sub prunii din grădina bunicilor, să miroasă a fân cosit,  a foc de lemne și coceni de porumb, să aud albinele și cosașii și să privesc cerul...

Am lăsat-o să privească cerul și să viseze la următorul rol, pentru că e greu să trezești “un copil” cu suflet de artist din reverie.