Teatul este o oglndă a vieții din clipa în care se deschide cortina și până când ea se închide la loc

Lilli Krauss Kalmár, veterana Teatrului pentru copii și tineret GONG din Sibiu, are o carieră plină care cuprinde peste 131 de roluri ca actirță mânuitoare și peste 40 de spectacole pe care le-a regizat. Dăruire în mișcare și în glas, participare totală, putere de a conferi atribute umane, sensibilitate, fior dramatic și poetic persoanjelor pe care le-a interpretat sunt calitatăți cu care s-a făcut remarcată. Dintre rolurile sale importante: Die Abenteuer Pinocchio (Aventurile lui Pinocchio), Max und Moritz (Max șI Moritz), Das Mäuschen und die Puppe (Șoricelul și păpușa), Die Ballade (Balada vremii care trece), etc.

Raluca Tulbure: Sunt impresionată că stau de vorbă cu una dintre cele mai venerabile păpușărese din România. Sunteți, dragă doamnă Lilli Krauss Kalmár, alături  de soții Horia și Didina Davidescu și de doamna Margareta Niculescu, singurii din breaslă, din câte știu eu, care au depășit granița celor 9o de ani. Sunteți activă, colegii de la Sibiu mi-au spus că nu lipsiți de la niciun eveniment al teatrului GONG. Aveți o rețetă  a tinereții?

Lilli Krauss Kalmár: Cred că cea mai bună metodă este optimismul, bucuria și dragostea în tot ceea ce fac și cum să-i ajut pe acei colegi care îmi cer sfatul.

R.T.: Sunteți născută la Budapesta. Cum ați ajuns tocmai la Sibiu?

L.K.K.: Tata a fost detașat cu armata la Budapesta. După război, s-a căsătorit, m-am născut eu și, după câțiva ani, părinții mei s-au întors la Sibiu, orașul de baștină al tatălui meu.

R.T.: Cum era teatrul pe vremea când ați pășit în el?

L.K.K.: În Sibiu am absolvit liceul theoretic, mai târziu am urmat cursuri la Școala Populară de Artă, secția Drama, specialitatea Actorie.

R.T. : Ce v-a atras la păpuși?

L.K.K.: Ce m-a atras la păpuși? Poate faptul că, deja în casa părintească m-am familiarizat cu el. Mama s-a simțit atrasă de teatru și dramaturgie, scriind piese de teatru de păpuși, iar tata sculpta capul păpușilor si croia costume.

R.T.: Știu că sunteți cea care ați pus piatra de temelie a secției germane a teatrului din Sibiu? Cum au fost începuturile?

L.K.K.: Teatrul sibian de păpuși a fost creat în 1947 de Hedwig Szaunig, Ilse Klepner și Hedda Göckel. În anul 1949 acestă trupă a fost atașată Teatrului de Stat, având de la început o secție germană și una română. Un grup mic ce pe parcurs s-a mărit cu noi păpuari, cu Trude Weinrich, Lia Andree, etc. Spectacolele se jucau atât în limba germană cât și în română. În 1956, Teatrul Licurici( așa se numea pe atunci Teatrul de păpuși, n.a.) a căpatat mai multă autonomie. Director era Ion Hîndoreanu. Fiecarei secții i s-au alocat 8 posturi. Hedwig Szaunig a devenit regizoarea și șefa secției germane. Ei sunt cei care au pus temelia de piatrăa secției german, iar după aceea s-au retras (s-au pensionat). Directorul m-a desemnat să fac eu regia spectacolelor. M-am străduit să mențin nivelul artistic al producțiilor.

R.T.: Care au fost persoanele de care vă amintiți și cărora ați vrea să le mulțumiți?

L.K.K.: Cum am amintit deja, Trude Weinrich și Lia Andree erau acele actrițe cu experiență și de la ele am reușit sa asimilez în mod artistic arta păpușărească. Lor le pot mulțumi pentru evoluția mea în artă.

R.T.: Cu siguranță că există diferențe între generațiile de copii de la începuturile carierei Dvs. și cele de acuma. S-au schimbat vremurile, tehnica modernă își pune amprenta pe viața noastră, credeți că mai au nevoie noile generații de basme, de povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene?

L.K.K.: Interesantă și actuală întrebare. Eu sunt de felul meu o optimist.La spectacolele duminicale, copiii vin cu mama, tata, bunici. Sala este arhiplin, iar adulții se amuză copios de bucuria și distracția celor mici. Cred că basmele, atât cele clasice cât și cele modern nu trebuie abandonate. Succesul unui spectacol depinde de felul de prezentare, regizat atractiv, cu păpuși și décor atrăgător, de cțt de fidel sunt animate păpușile, cțt de expreive sunt interpretările, cum este aleasă muzica de fond sau cântecele, dansurile. Totul depnde de inventivitatea regizorului. De curând am regizat un spectacol. Am dramatizat o poveste de Oscar Wilde Prințul fericit. Spectacolul a impresionat o spectatoare într-atât, incât la sfârșit a plecat cu lacrimi în ochi. Da, se poate și așa ceva! Regizorul trebuie să evite ca scenograful să creeze figuri de clovni exaggerate sau caricature grosolane.

R.T. : Ați început ca mânuitoare și apoi ați trecut la regie. Cum a fost trecerea?

L.K.K.:Mult înainte de a mă angaja la Teatrul de păpuși, am  jucat în echipe de teatru de amatory și am avut din tinerețe o atracție pentru teatru. Când m-am angaajt la teatru am avut oameni de  la care am descifrat alfabetul meseriei. Apoi, când doamna Szauig s-a pensionat pe caz de boală, am fost rugată să fac regie. Am urmat niște cursuri de specialitate de drama și actorie.

R.T. : Ce v-a atras mai mult? Actoria, regia?

L.K.K.: Tot ce este legat de teatru mă atrage. Cu trecerea anilor, m-am ocupat numai de regie, am scris cărți de specialitate și piese de teatru în limbile germană și română.

R.T. :Care ar fi principiile pe care le-ați insufla celor tineri, doritori să facă meseria de actor mânuitor de păpuși și marionete?

L.K.K.: Am predat cursuri și la Școala Populară de artă, la Liceul Pedagogic. Mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu tineri. Și lor le-au plăcut cursurile mele de teatru. În decursul anilor, am constatat că unul dintre principiile mele de baza este acela de a încuraja pe cel care își dorește cu ardoare să facă teatru, să-i demonstrezi unde și de ce greșește fără a-l jigni.

R.T. : Ce credeți că îi trebuie unui tânăr actor talent, muncă, sudoare?

L.K.K.: Dacă un tânăr  vrea să facă teatru și vrea să devină actor trebuie să aibă talent. Dacă pe parcurs își va da seama că nu e talentat singur va renunța.

R.T. : Din lungul drum al unui spectacol către public, care este etapa care vă place cel mai mult?

L.K.K.: Etapa finală dinaintea premierei este cea mai importantă. Apoi, emoțiile pe care le ai așteptând reacțiile publicului.

R.T. : Cînd lucrați la un spectacol,ce primeaza calitatea Dvs. de regizor sau faptul că sunteți la baza actor mânuitor?

L.K.K.: Când creez un spectacol primează calitatea, realizarea lui  artistică. Eu controlez din acestă postură și creația actoricească, urmărind din sală desfășurarea spectacolului.

R.T. : Ce fel de regizor sunteți? Care impune sau care dispune?

L.KK.: Pentru mine fiecare actor are o personalitate specială. Dacă el realizează bine rolul, îl las să se exprime.

R.T. : Când porniți la lucru la ce vă gândiți  mai întâi la public sau la ce?

L.K.K.: Mă gândesc, în primul rând,  la ce vreau să transmit micilor spectatori, ce învățătură ar putea să aibă, ce efect educative la care ar putea să mediteze, ajungând acasă.

R.T.: Există o relație ideală în teatrul de păpuși? Cu scenograful, cu compozitorul, cu actorul, cu atelierele?

L.K.K.: Dacă există relații ideale în teatrul de păpuși? De obicei, există! E important ca regizorul și scenograful să găsească împreună o soluție adecvată. Regizorul trebuie să distribuie actorilor rolurile care le sunt potrivite. Împreună cu compozitorul trebuie să găsească muzica nimerită pentru diferitele scene. Și, nu trebuie uitată importanța atelierelor în care se creează actorii principali, păpușile!

R.T. : Păpuși,marionete, animație cu obiecte, animație digitală, animație 3D ce preferați?

L.K.K.: Eu prefer păpușile Wayang, deoarece construcția lor oferă mai multe posibilități creative de mânuire.

R.T.: Mai poate fi teatrul un mijloc de educație într-o eră dominată de calculator? Cu ce arme crezi că am putea lupta pentru a ieși învingători din lupta cu „balaurul” digital, care nu e chiar atât de rău?

L.K.K.: În ceeace privește educația, nu cred că un calculator ar fi cel mai potrivit mijloc. În teatrul de păpuși spectatorii pot să vorbească cu “actorii” păpuși. Este un alt mod de a comunica, este o artă interactivă.

R.T. : Care sunt rolurile care v-au rămas cele mai dragi?

L.K.K.: Toate rolurile pe care le-am jucat în lunga mea carieră mi-au rămas dragi, dar primul meu rol cu o păpușă pasăre mi-a rămas în suflet.

R.T. : Dar dintre spectacolele regizate?

L.K.K.: Pe toate le-am iubit, dar cel mai mult mi-a rămas în minte O fetiță caută un cântec, unde pentru rolul lui Nucu am primit și un premiu.

R.T.: Cât de importante sunt aplauzele, premiile în cariera unui actor sau regizor?

L.K.K.: Aplauzele și premiile sunt bucuria, satisfacția strădaniilor și confirmarea realizării unui spectacol reușit.

R.T. : Aveți regrete, nostalgii?

L.K.K.: Regrete nu, doar nostalgia că nu mai pot continua să pun în scenă piese noi din cauza pensionării mele.

R.T: Dacă ar fi să dați o definiție a teatrului, care ar fi aceea?

L.K.K.: Teatrul este o artă care trebuie să anime creatorul de spectacole să folosească cele mai moderne modalități artistice.

R.T.: Ultima întrebare este una pe care o pun tuturor celor cu care stau de vorbă. Dacă ați avea puteri magice, ce magie ați face?

L.K.K.: Teatrul să vrăjească spectatorii în ața fel încât să-I determine să urmeze învățăturile pe car să le aplce în viața de zi cu zi. Teatul este o oglndă a vieții din clipa în care se deschide cortina și până când ea se închide la loc.

Raluca Tulbure