Liviu Berehoi
este unul dintre păpușarii cei mai ‘internaționali’ai noștri. După ani buni
petrecuți pe scena Tearului Țăndărică, unde a întruchipat zeci de personaje
care de care mai atractive și ofertante, mai ales la ‘secția’marionete, unde a
debutat și ca regizor, destinul, experiența, talentul i-au oferit o șansă care s-a numit Teatrul
Marionnette de Genève. Povestea unui păpușar spusă, nu la gura sobei, ci usor,
pe calculator.
Raluca Tulbure: Când și cum
ți-ai dat seama ca teatrul este ceea ce-ți dorești? Care sunt primele amintiri pe care le ai legate de teatru?
Liviu Berehoi: Am crescut în culisele scenei. Părinții
mei erau artiști! Mă fascina, înainte de toate, metamorfoza ce se petrecea dincolo
de ușa cabinelor, transformarea care te pregătește pentru spectacol. Pe la 5 ani cântam arii celebre în spectacole
ocazionale susținute de copiii salariaților Operetei. La 7 ani am semnat primul
contract ca "profesionist" la Teatrul Tăndărică pentru spectacolul
"A fugit un tren" de Gianni Rodari iar la 10 ani am fost înlocuit. Nu mai intram în personaj,
fizic...Am revenit după 12 ani! Purtam "microbul" teatrului.
R.T: Ești
de acord cu termenul generic de teatru de animație sau îl preferi pe cel clasic
de teatru de păpuși și marionete?
L.B: Am încercat să înțeleg logica schimbării și
vreau să cred că am reușit. Generic, binomul teatru – animație, însumează
activitățile specifice celor doi termeni. Subiectiv vorbind, prefer binomul
"Centru de animație". Pentru
public însa, mai ales, publicul infantil, "Teatrul de păpuși" spune
mult mai multe.
R.T: Între
marionete și păpuși de orice fel de tip, ce preferi?
L.B: Îmi plac toate tipurile de păpuși și marionete iar în
spectacolele la care am colaborat n-au
lipsit provocările. Dar măiestria, ca să nu zic perfecțiunea, se câștigă în
timp iar viața e prea scurta... Am mers pe "firul" marionetei!
R.T: Ce
diferență este între copilul care ai fost și cel de azi?
L.B: De înălțime...
R.T: Deci, pot traduce că ai rămas cu un suflet de copil! Ești un actor
“international”, ai plecat la un moment dat din România pentru a juca in
străinătate, la Geneva. Cât a contat experiența ta de la Țăndărică?
L.B: Acel "la un moment dat" s-a
petrecut dupa 1989 când porțile s-au deschis și puteam în sfârșit călători
liber. Mi-am luat, la propriu, marionetele la spinare și am străbătut lumea.
Acolo am întâlnit alte și alte marionete. Am fost cum se spune "în locul
potrivit la momentul potrivit"! Dar asta nu s-ar fi petrecut fără muncă, competiție,
confirmare și reconfirmare, emoții... Experiența Țăndărică a fost temelia și eșafodajul
carierei mele internaționale.
R.T: Ce
diferențe sunt între un păpușar român și unul elvețian, să zicem?
L.B: Păpușarul elvețian nu există deoarece nu există școli
specifice. Există
actori care din dorința de a-și îmbogăți mijloacele de exprimare, și deci
șansele unui contract, participă la diverse stagii propuse de unele companii de
teatru. Teatrele profesioniste de păpuși care dispun de subvenții, săli si, mai
ales, de posibilitatea de a invita școli și grădinițe în timpul programului
școlar au ca angajați permanenți directorul, secretara, administratorul,
tehnicianul. Actorii lucrează pe contract din prima zi de repetiții până în ultima
zi de spectacole. Depinde
doar de ei perspectiva unui alt contract. Competiția e acerbă! Există și companii
de teatru cu 1, 2, 3 păpușari care fac de toate și, în general, fără
posibilitatea financiară de a angaja alți colaboratori. Păpușarul român are șansa
studiilor superioare si un numar mare de
teatre de păpuși profesioniste unde se poate angaja.
R.T: Ce calități trebuie să aibă un actor
mânuitor față de un actor de dramatic?
L.B: La Geneva am condus de-a lungul timpului stagii de
"Arta mânuirii marionetei". Multe erau adresate exclusiv actorilor
profesioniști. Cu câteva
frumoase excepții, nu tehnica era ceea ce le lipsea, ci capacitatea de a se
investi în altceva decât în propria persoana, încrederea că se pot exprima și
altfel decât cu expresia feței și atitudinii corporale. Le-aș numi calități
altruiste.
R.T: Interesantă
observație! De la cine ai deprins ABC-ul meseriei?
L.B: In mod direct: Zola - marionete si Brândușa
Silvestru – păpuși. Indirect: Generatia de aur a Tetrului de papusi si marionete
Țăndărică, alături de care am ucenicit ani buni. Începând cu geniul Margaretei
Niculescu, continuând cu talentul regizorilor artistici Ștefan Lenkisch și
Irina Niculescu, precum și al scenografilor de excepție Ella Conovici și Mioara
Buescu .
R.T: Ai cochetat
și cu regia. În pielea cărui “personaj” te simți mai confortabil: cel de actor
sau cel de director de scenă?
L:B: Ca actor, confortabil nu am reușit să mă simt nici după două sute de
reprezentații... iar cu regia am "cochetat" din doua motive. Mai întâi,
să-mi pun în scenă propriile idei, mai apoi, să înțeleg din postura lui ce vrea
un regizor de la mine pentru a încerca să anticipez dorințele acestuia.
Confortul e opusul neliniștii artistice.
R.T: Ce fel de actor ești? Unul care ascultă
regizorul sau unul care intervine, se revoltă? Dar ca regizor ești un
“dictator” sau un „tolerant”?
L.B: Relația interpret - regizor sau invers, nu este una conflictuală, de care
pe care, dar nici de supunere oarbă și ,deci pasivă. Ascult regizorul pentru că
el este cel care aduce ideea și dirijează tot ceea ce există mobil sau imobil
pe scenă. El poartă resposabilitatea întregului. Ca actor, în căutarea
personajului, încerc să descopăr mai întâi posibilitățile "native"
ale obiectului numit marionetă, limitele și calitățile ei, improvizând,
schimbând, jucându-mă. Uneori, chiar cu riscul de a enerva regizorul. Iar ca regizor sunt așa cum aș dori să fie el
cu mine.
R.T: Atunci când te apuci de un spectacol care
este etapa care îți place cel mai mult?
L.B: Etapa căutărilor și a marilor descoperiri, când totul e deschis, liber ți
posibil!
R.T: E greu, e ușor să lucrezi pentru copii?
L.B: Pe vremea cand eram prospat tătic, mă revoltau prețurile, uneori chiar mai
scumpe, pentru o fustiță de 20 cm, comparativ cu o ditamai fustă "adultă"
de 100 cm. Mă gândeam, desigur, doar la cantitatea materialului. Nu luam în
calcul manopera și mai ales valoarea lucrării. Mult mai târziu, în calitate de
bunic, am pus în scenă primul meu spectacol pentru "bebe", adică
pentru copii de la 1 la 3 ani. Am înțeles că nu există nici cea mai mică
diferență la nivelul exigențelor.
R.T: Ce fel de povești îi trebuie copilului de azi: cele clasice, adaptate sau
cu subiecte din viața de zi cu zi?
L.B: În
România există înă teatrele de repertoriu. Ideal ar fi ca acest repertoriu să
fie cît mai variat.
R.T: Tu mai crezi în povești?
L.B: Viața însăși e o poveste. Și cred în ea cu
tot dinadinsu.
R.T: Într-un top 5 care ar fi spectacolele tale pe care
le-ai nominaliza?
L.B: Conferintă
despre o posibilă istorie a teatrului de animație,Vasilache și Marioara,
Gulliver în țara piticilor(Teatrul Țăndărică), Le petit chaperon rouge (Scufita
roșie), Grand Père (Théâtre des
marionnettes de Genève)
R.T: Ai avut idoli sau modele?
L.B: Idoli, nu. Modele, da: Zola - marionetistul
și Horațiu Mălăele - actorul
R.T: Care
crezi că ar trebui să fie condiția actorului în zilele noastre?
L.B: Independența! Fără libertate, nu există
mișcare! Fără risc, nu există câștig!
R.T: Teatrul
pentru copii mai are oare funcția de educație și modelare a viitorului
spectator de teatru?
L.B: Orice organ care își pierde funcția,
moare...
R.T: Care
crezi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes?
L.B: Răspunsurile corecte la cât mai multe
întrebări. De ce fac spectacolul? Cui se adresează spectacolul? Cu cine și cu
ce fac spectacolul?
R.T: Dacă
ar fi să alegi un moment din turneele pe care le-ai făcut ce ai alege? Au și
ele farmecul lor.
L.B: Prima descindere la Paris. Anul de grație
1979... Mă plimbam pe străzi cu satisfacția visului împlinit și cu o plăcută
senzație de libertate.
R.T: După
atâția ani de carieră care ar fi sfaturile lui Liviu Berehoi către ”fiii” săi,
începători într-ale meseriei?
L.B: Să creadă că un obiect inert poate prinde viață
prin mâinile lor, cu dăruire, talent și pasiune. La unul din exercițiile de mânuire am pus pe
două fire un ciocan de tâmplărie. Ce a urmat a fost spectacol... Păpușa este un instrument. Virtuozitatea,
pentru a fi atinsă și menținută, cere efort. Dar mai ales perseverență!
R.T:E nevoie de talent, de șansă, de muncă sau de
ce în meseria asta?
L.B:Dacă munca depinde
de noi, cu talentul ne naștem iar șansa ne-o dă Dumnezeu!
R.T: Dacă ai avea posibilitatea de a lua viața de
la capăt ai merge pe același drum sau ai apuca-o în altă direcție?
L.B: Mai mult ca sigur, pe același drum, dar în altă direcție. Întreaga viață am
căutat locuri noi. Altfel, poate că aș fi fost și astăzi în Teatrul Tăndărică...
R.T: Care crezi că este rolul premiilor în viața
unui actor-regizor? Te întreb asta pentru că ultimul premiu pe care l-ai luat a
fost cel acordat de UNITER.
L.B: Nu am fost un răsfățat al premiilor. Poate a fost mai bine pentru mine, pentru că altfel mi s-ar fi urcat la cap. Cele primite m-au bucurat
și onorat. Dar mai ales mi-au jalonat parcursul, confirmând că sunt pe drumul
bun. Premiul special pentru teatrul de marionete acordat de UNITER este încoronarea
carierei mele artistice.
O carieră frumoasă care continuă, la fel ca și povestea
pe care am încercat să o spun ajutată de un ‚vrăjitor’nu din Oz, ci de pe aici, de pe la noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu