Actori în scenografia propriei vieți

 Despre Miruna și Radu Boruzescu nu se poate vorbi separat. Chiar dacă viața i-a despărțit, istoria îi va considera unul dintre cele mai interesante, cunoscute și longevive cupluri de scenografi români. Au lucrat în tandem decoruri (Radu) și costume (Miruna) la un număr mare de spectacole de teatru, operă, filme, atât în Romania, cât și în străinătate (în special în Franța, unde s-au stabilit după 1973, dar și în alte țări din Europa, SUA, Australia). Lista regizorilor de teatru și film  cu care au colaborat este lungă, printre ei aflându-se: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig,  Andrei Șerban, Radu Penciulescu, Iulian Mihu, Dan Pița, Mircea Veroiu, Sergiu Nicolaescu, etc. Departamentul de cercetare al UNATC a avut inițiativa de a realiza o monografie artistică dedicată celor doi, având ca principal țel recuperarea și valorificarea creației artistice a soților Boruzescu. Rezultatul? Albumul: Mirabor. Radu și Miruna Boruzescu-o monografie artistică, concepută de Radu Boruzescu, Iulia Gherghescu, Anca Ioniță.

Punctul de pornire a fost bogata arhivă personală a lui Radu Boruzescu care a strâns mărturii a peste 5 decenii de activitate și care, cu generozitatea unui mare artist a pus-o la dispoziția cercetătorilor UNATC.  O muncă migăloasă care a presupus și găsirea altor surse de informare, pe lângă cele oferite (fotografii, schițe de décor și costume, machete, cronici), cum ar fi: interviuri, articole, materiale video, etc. Au urmat ore și ore, zile și săptămâni de organizare, aranjare, clasificare a materialelor, de noi interviuri cu colaboratori ai soților Boruzescu. Astfel, a apărut una dintre cele mai ample și bogate, documentate monografii dedicată unor creatori români.

Albumul “include imagini spectaculoase din arhive personale, din ateliere și din spectacolele lor cult, fragmente din interviuri cu colaboratori și prieteni ai cuplului Boruzescu (celebrul regizor Robert Carsen, Helmut Stürmer, Alison Walker sau Sue Lecash), texte personale semnate de Radu B. despre procesul creativ, despre gânduri, renunțări, relații profesionale, descoperiri, influențe artistice, curaj, revolte și reziliență, evoluție, despre școală și provocările vieții – tot ce definește cu adevărat scenografia, dincolo de ce vedem pe scenă.  Toate acestea sunt puse în valoare de un design grafic realizat de Dan Hayon, artist vizual și fotograf remarcabil, dar și prieten apropiat al cuplului Boruzescu încă din perioada studenției.”.  ne anunță Iulia Gherghescu.

 

Cartea este structurată în două capitole mari. Primul capitol, intitulat “Începuturi”, este o confesiune, un remember semnat de însuși Radu Boruzescu. “Am să încerc să scormonesc începuturile noastre”. Trei au fost evenimentele care l-au determinat pe viitorul scenograf să se îndrepte spre teatru: redeschiderea Teatrului Dramatic din Galați, venirea echipei care filma Valurile Dunării și care a readus la viață orașul și pregătirea pentru admiterea la Arte Plastice cu  pictoriță Dorothea (Lola) Schmierer Roth. Apoi, vorbește despre anii de școală, despre întâlnirea și căsătoria cu Miruna, despre începuturile lor artistice, despre filmele făcute( figurație sau roluri principale). Deschid o paranteză personală. Oare, își poate imagina cineva un alt Felix decât cel interpretat de Radu Boruzescu? Doi ochi mari albaștri ca seninul cerului, o față angelică, mișcări ce dovedeau o mare timiditate. “Am primit rolul, deși nu aveam nicio veleitate de actor. Probabil că regizorului i s-a părut că neîndemânarea și lipsa noțiunilor de actorie sunt foarte potrivite pentru caracterul personajului meu”. Este trecută în revistă mare parte din viața profesională și personală, sunt amintite spectacole, filme, enumerați regizorii, profesorii de la Academia de artă care le-au marcat cariera celor doi.

Capitolul al doilea se deschide cu un eseu semnat de Iulia Gherghescu despre stilul și estetica cuplului Boruzescu. “Pentru acești artiști, scenografia nu se rezumă la o simplă activitate profesională, ci este o trăire profundă și o experiență personal în sine”. Sunt amintite spectacole antologice din Romania sau de pe mapamond, este definit stilul celor doi, în zona experimentelor cu diferite materiale și tehnici noi de realizare a decorurilor și costumelor, “tratarea suprafețelor și materialelor, realizarea de colaje și texturi; în zona inovațiilor scenice ( utilizarea mecanismlor scenice, decoruri gonflabile, efecte optice și video proiecții, măști, accesorii) sau în zona elementelor recurente (structuri de tip caruselul, de tip tribună, oglinzi și ecrane) care au fost reinterpretate și reconstruite după nevoile spectacolului”

Anca Ioniță continuă cu un articol despre „Mecanismul ca mizanscenă”, făcând referire la relația regizor -scenograf, unde începe misiunea unuia și unde se termină. “Soluțiile scenografice propuse de Boruzescu pornesc întotdeauna de la o viziune cu potențial de a se materializa fizic într-un dispozitiv scenic, cum îl numește scenograful, n jurul căruia se articuleaza întreaga realitate a piesei”. Soluțiile pot fi visate, dar trebuie și realizate. Tot, Anca Ioniță scrie despre „Filmul și video ca expresie scenică”, oferind o amplă panoramă a creației soților Boruzescu, prin încercarea lor de a crea lumi ireale, materializate scenic. “Sisteme optice inventate de Radu Boruzescu pentru scenă combinau tehnici de proiecție cu cele mai  noi materiale de pe piață, la acel moment.  Din perspectiva istorică a scenografiei, spectacolele la care au lucrat în perioada 1970-1990 “sunt considerate azi puncte de referință în utilizarea proiecților de film și video în spațiul spectacular”.

Amplul capitol dedicat soluțiilor scenografice continuă cu o analiză făcută de Iulia Gherghescu despre “Materiale noi și invenția scenografică”, punând accent pe realizările experimentale, pe potențialul expresiv al unor materiale noi, pe folosirea unor suprafețe transparente. Aceiași autoare scrie “Despre costum” în creaația Mirunei Boruzescu. Aceasta avea o anumită filozofie a însemnătății costumului în economia unui spectacol, a înțeles perfect relația intima dintre actor și costum. “Unul dintre semnele distinctive ale stilului său este angajamentul față de autenticitatea personajului și imersiunea actorului”. Ea nu făcea costume “corect “, ci intervenea, interpreta, transforma.”Radu și Miruna Boruzescu au reușit să creeze pe scenă compoziții scenografice vii, animate de o expresivitate bogată, ce se contopesc într-un echilibru armonios.” Se continuă cu o prezentare a costumelor de teatru, film, operă, toate  cu descrieri amanunțite.

“Revizitări, reinterpretări și reutilizarea materialelor în décor și costum”, capitol scris de Iulia Gherghescu, prezintă o serie de spectacole de operă și circ, una dintre “obsesiile” lui Radu Boruzescu. Articolul despre “Spectacole-site specific” (Anca Ioniță) abordează problema folosirii de către Radu Boruzescu a unor spații neconvenționale (décor natural, sate, castele, ruine,etc), a legăturii dintre muzică și spațiul spectacular.

Capitolul de final este scris de Radu Boruzescu și poartă titlul “Dincolo de scenă”. Este vorba despre altfel de”spectacole”(prezentări de modă, proiecte Disney).

Materialul ilustrativ, desenele, schițele, fotografiile de arhivă însoțesc textele, fiind mărturii ale unei vieți profesionale și personale de excepție, al unui trai comun început pe băncile facultății și terminat după peste 50 de ani. Albumul este o mare reușită, rezultatul unei munci titanice de echipă, un omagiu adus artei, a evocării unor oameni dedicați, dar și al unei povești de iubire care a învins timpul.

 

Mirabor. Miruna și Rdu Boruzescu. O monografie artistică de Radu Boruzescu, Iulia Gherghescu, Anca Ioniță. București, UN

Leul de la Țăndărică

 Breaking news: un leu a scăpat din jungla africană și a ajuns la… Teatrul Țăndărică. Fiind mic nu e tare fioros și e pus pe șotii.

Cred că nu există copil care să nu fi auzit/ văzut povestea Regelui Leu. În 1994, studiourile Walt Disney au dat lovitura cu povestea puiului de leu, Simba, care  pleacă după moartea tatălui său prin lume și trece prin tot felul de încercări până se decide să se întoarcă acasă și să-și revendice regatul. Filmul, cu încasări de multe sute de milioane de dolari (printre cele mai mari din istoria cinematografului), cu două premii Oscar (unul pentru coloana sonoră), un Golden Globe (și multe altele), cu o muzică lui Elton John, a devenit un clasic. Între timp, a mai apărut o versiune în 2019 și un  muzical de mare succes.

Teatrul Țăndărică a inclus în repertoriul său Regele Leu, într-o versiune semnată regizoral de Andrei și Andreea Grosu, “debutanți” în teatrul de animație. Două lucruri mi-au reținut atenția. Primul este legat de scenariu. Sabrina Iașchevici și Ionuț Vișan au scris un text coerent, plin de umor, pe înțelesul celor mici, fără atât de uzitatele aluzii contemporane pentru părinți sau bunici. Povestea curge lin, vorbindu-ne despre curaj, responsabilitate, cursul firesc al vieții, despre cum trebuie să înfruntăm trecutul, despre importanța familiei, despre prietenie, despre iertare, dar și despre răzbunare. Mesajul principal ar fi acela că fiecare dintre noi avem un loc bine definit pe lume, că ne naștem cu un scop, că orice obstacol apărut în cale poate fi depășit dacă avem curaj. Personajele sunt cele cunoscute: Simba, puiul de leu, aflat în plin proces de maturizare și care “abia așteaptă să fie rege”; Mufasa, tatăl său, prototipul liderului înțelept; Scar, unchiul asasin, avid de putere; Nala, prietena din copilărie a lui Simba, viitoare lui soție; Timon și Pumbaa, un măgar și un porcușor, prieteni de nădejde pe drumul exilului; Rafiki, o maimuță, un fel de sfetnic al lui Simba. Toți sunt protagoniștii unei povești pline de emoție, de simplitate.

Al doilea fapt de remarcat este că spectacolul are în prim plan păpușa, indiferent de felul de mânuire, nefiind folosită doar ca accesoriu sau pretext. Un decor simplu, dar funcțional (practicabile care servesc ca masa de mânuire și sugerează savana africană, drumul pe care îl parcurge Simba, etc.), conceput de Vladimir Turturică, păpuși (construcție Daniel Tonu) de diverse dimensiuni, combinație de marionetă cu fire scurte și gabit, expresive. Se cântă (nu în exces!), Mihai Dobre compunând linii melodice cantabile, cu momente ce se rețin.  Întreaga distribuție (Mona Toncu, Cristina Țane, Simina Constantin, Ioana Chelaru-Popovici, Mihai Dumitrescu, Florin Mititelu- cu o mențiune specială pentru interpretarea celor  două personaje, George Simian) este un tot unitar, fiecare dintre interpreți mânuind, dansând, cântând, jucând cu vădită bucurie.

Regele Leu, pus în scenă de Andrei și Andreea Grosu, este o opțiune repertorială de succes, are o viziune regizorală coerentă, cu un text cursiv și care respectă particularitățile teatrului de animație.

Teatrul de animație Țăndărică- Regele Leu. Regia: Andrei și Andreea Grosu. Dramatizare: Sabrina Iașchevici și Ionuț Vișan. Scenografie: Vladimir Turturică. Construcție păpuși: Daniel Tonu. Muzică originală: Mihai Dobre. Distribuție: Mona Toncu, Cristina Țane, Simina Constantin, Ioana Chelaru-Popovici, Mihai Dumitrescu, Florin Mititelu, George Simi

Long Live Rock’N’Roll!

O superbă duminică de iunie, matineu la Opera Comică pentru Copii. Penultimul spectacol al stagiunii cu School of Rock. Sală plină ochi cu părinți, bunici și copii de vârste mici și mijlocii, chiar și adolescenți. Mulți dintre spectatori, la fel ca și mine, iubitori de rock. Pentru ceilalți, spectacolul poate fi un început de a căuta sau cere informații despre Led Zeppelin, Mick Jagger și The Rolling Stones, Freddy Mercury, Aerosmith, etc, despre ce a însemnat rock-ul pentru istoria muzicii, de a asculta cântece devenite hituri.

          Mai întâi, a fost filmul. În 2003, regizat de Richard Linklater pe un scenariu original scris de Mike White și cu muzica compusă de Craig Wedren, School of Rock s-a bucurat de succes. Apoi, Andrew Lloyd Webber, celebrul compozitor englez (1948), autor al unor cunoscute și de succes musicaluri, precum Cats, Jesus Christ Superstar, Evita,  a  împrumutat unele linii melodice din film, creând un musical care se vrea un omagiu adus acestui gen muzical și care este o sărbătoare, o călătorie, dar și o lecție despre prietenie, libertate, despre revoltă, despre cum ar trebui, ca părinți, să vorbim deschis cu copiii noștri, să ne facem timp să îi ascultăm, nu doar să ne impunem un punct de vedere. Mai este vorba despre pasiunea pentru rock’n’roll pe care o stârnește unor elevi tocilari,  un cântăreț/chitarist rebel, nimerit la un colegiu foarte strict. Muzica ca pasiune, ca mijloc de educație, ca lecție de viață. “School of Rock este o sărbătoare a forței muzicii, a capacității ei de a ne da putere”, spunea Andrew Lloyd Webber. Printre rânduri, mai vorbim despre frustrarea unui om care se simte marginalizat, dar câștigă pentru că are curajul să abordeze problemele educației altfel decât în mod tradițional, fără rigiditate, fără legi draconice. O școală altfel!

          La Opera Comică pentru Copii, School of Rock este o nouă superproducție, regizată de Emil Pantelimon (același care a semnat și regia spectacolului Matilda, recent premiat de UNITER, la categoria Cel mai bun spectacol pentru teatrul de animație /copii). Trei ore de spectacol, 40 de artiști pe scenă, la care se adaugă formația (chitară, chitară bass, keyboard, percuție) care cântă live, coregrafia Cezarei Blioju), decorurile lui Vladimir Turturică, luminile, proiecțiile, ritmul de joc, volumul mare de muncă, talentul și dedicarea copiilor, energia interpreților adulți, cântecele însoțite de aplauzele publicului, participarea spectatorilor, toate astea adunate duc la un spectacol aproape fără cusur.  

School of Rock este un spectacol lecție despre cum putem elimina filtrele și șabloanele pe care societatea ni le impune zi de zi. Este despre educația de acasă și cea de la școală, despre spargerea unor bariere de comunicare, dar mai ales  despre vocea copilului, care nu se poate face auzită în fața adultului”, a declarat regizorul Emil Pantelimon.    

Scenograful Vladimir Turturică s-a folosit din plin de  dotările scenice (turnanta, care “învârte” decorul, trapa care ”înghite” sau aduce la suprafață camera în care locuiește Dewey, chitaristul rebel). A introdus ca element central o pasarelă pe mijlocul sălii, care permite apropierea dintre interpreți și public, ca la un adevărat concert rock. Luminile sunt, în unele momente, ca un personaj, amintind de concertele marilor trupe rock, eclerajul nu este încărcat excesiv.

Un alt fapt interesant este că dirijorul, Alexandru Ilie, nu este în fosă, ci comunică cu trupa prin intermediul unor ecrane situate în diverse puncte ale sălii. Tot la capitolul realizare regizorală și interpretativă ar trebui amintit momentul de perfectă potrivire între mânuirea instrumentelor de către copii și instrumentiștii din fosă.

În cee ace privește interpretarea, nu pot să nu-i amintesc, în primul rând, pe copiii din distribuție. Au o poftă de joc debordantă, cântă, dansează, spun replicile cu mare ușurință și talent. Se vede că s-a muncit mult, dar implicarea lor este remarcabilă, iar bucuria cu care joacă și se joacă este contagioasă. Optsprezece voci remarcabile (Ina Blaga, Niculiță Amalia, Damian Ștefan Trâmbaciu, Tudor Soare, Gheorghe Victor, Odorog Sara, Redeleanu Ingrid, Gorgan Alexia, Mihăilă Anastasia, Tudor Cărbunaru, Răpișcă Runa, Rebecca Nicolae, Sara Hristescu, Rebecca Rogin, Ana Burja, Maruca Iliuță Anastasia Zmău, Anastasia Onescu) pe care le-am trecut în ordinea din program, încredințată că de unii dintre ei vom mai auzi.

În ziua reprezentației, rolul lui Dewey a fost jucat de Vlad Nicolici. Actor, chitarist, trainer în atelierele de muizcă pentru copii, Vlad Nicolici a creat un persoanj plin de carismă, de o energie atât de molipsitoare încât ne-a antrenat și pe noi, unii chiar dansând în scaune și bătând din palme pe ritm. Din punctul meu de vedere, Vlad Nicolici a îmbinat cele două componente ale personalității sale, echilibrând balanța, ducându-și partitura impecabil, dar și dovedind și o tehnică actoricească bine pusă la punct.

Foarte bună soprana Mădălina Dinu, în rolul lui Rosalie, stricta directoare a colegiului, posesoarea unei voci de o mare claritate, Andrei Mihalcea, în rolul lui Ned, prietenul lui Dewey, pe alocuri, are tendința de a încărca personajul pentru a-i da mai multă greutate. Al patrulea rol principal este Patty, iubita lui Ned, interpretată de Sidonia Doica, cu nerv. Pe scenă mai apare un grup de interpreți care întruchipează profesorii colegiului, dar și pe părinții elevilor și formația No Vacancy, din care a fost dat afară Dewey și care este la concurență cu formația copiilor în cadrul concursului care le-ar putea aduce consacrarea.

“I’m in the band” pe viață, mi-am spus la sfârșitul unui spectacol plin de energie, antrenant, cu momente foarte bune, cu niște copiii talentați, pasionați, o trupă de actori/cântăreți care au umplut scena, ne-au luat de mână și ne-au arătat puterea unui gen muzical care a însemnat, în primul rând, libertatea de a se exprima, de a crea, de a cânta, de a se bucura, de a iubi, de a contesta, de a se revolta.

 

Opera Comică pentru copii- School of Rock de Andrew Lloyd Webber. Text: Julian Fellowes. Versuri: Glenn Slater. Regia: Emil Pantelimon. Conducere muzicală: Alexandru Ilie. Scenografie: Vladimir Turturică. Coregrafie: Cezara Blioju. Lighting designer: Alin Popa. Conducere muzicală copii: Teodora Jaworski.  Asistent regie: Irina Furdui. Asistent coregrafie: Sabina Chirilă. Pregătire muzicală instrumentiști-copii: Adrian Tetrade , Vlad Verdeș. Traducere şi adaptare: Alina Gânj. Distribuția: Vlad Nicolici, Mădălina Dinu, Andrei Mihalcea, Sidonia Doica Laura Gabriela Oana; Copiii: Ina Blaga, Niculiță Amalia, Damian Ștefan Trâmbaciu, Soare Chiriță, Victor, Odorog Sara Andreea, redeleanu Ingrid, Gorgan Alexia, Mihăilă Anastasia-Maria, Tudor Cărbunaru, Răpișcă Runa, Rebecca Nicolae, Sara Hristescu, Rebecca RoginAna Burja,Măruca Iliuță, Anastasia Zmău, Anastasia Onescu; Adulți: Mihai Munteniță,Sergiu Roban, Fang Shuang, Ana Stamate, Nicu Rusu, Raluca Oprea, Tiberiu Enache, Teodora Mareș, Mihai Toma, Maria Răducanu, Cristina Babalâc, Maria Stanciu Mihai Pricope,Maya Susanu, Diana Năstase; Trupa No Vacancy: Mihai Mitițescu, Nae Șovăială, Daniel Pascariu, Radu Ion. Band: Marian Căpățână, Ciprian Pop, Șerban Constantinescu, Vlad Verdeș, Andreea Archip, Marius Groza, Adrian Tetrade. Data vizionării: 15 iunie 2024.

  

Fluturi, fluturi...albastri

 

Între multele specii de fluturi care există în țara noastră, este și una de fluturi albaștri. Pariez că nu prea știți unde se află. Vă spun eu! În județul Cluj, este o microregiune (formată din 12 comune), Ținutul Fluturelui Albastru, la 30 km de Cluj-Napoca, la Bonțida Răscruci. Adică, acolo unde sunt și Castelul Bánffy, ruinele Cetății Dăbâca, platoul monumentului Răscoalei de la Bobâlna sau prin ”delta” creată de stufărișurile de lângă satul Sic. Este singurul loc din Europa, descoperit cu mai bine de 30 de ani în urmă. “Albăstrelul argintiu al furnicilor, albăstrelul cio­­colatiu al furnicilor, albăstrelul mare al Cim­bri­șorului și albăstrelul comun de gențiană, aces­tea sunt cele patru specii Maculinea, deosebite de fluturii albaștri comuni, ce se găsesc în număr ma­re pe lângă gospodării sau ochiuri de apă”.(Formula AS). Este singura specie de fluturi crescută de…furnici.

Bun, o să ziceți, dar ce legătură are cu teatrul? Are! Teatrul de păpuși “Puck”, care anul acesta aniversează 75 de ani de existență, împreună cu  ESUA Asociația Româno-Germană și cu sprijinul AFCN, a demarat proiectul cultural Fluturii albaștri – teatru social pentru întreaga familie, concretizat prin spectacolul nonverbal Fun Fact, la care, pentru prima data, secția română și secția maghiară au lucrat împreună, așa cum se precizează la începutul reprezentației.

Scenariul scris de Ana Cucu-Popescu, cu mici intervenții în limbile română și maghiară, povestește despre cum trăiesc laolată fluturii albaștri cu furnicile roșii, pledând pentru prietenie, comunicare, bune relații interetnice, conviețuire pașnică.

La ridicarea cortinei, suntem în pădure. În centrul scenei se află un trunchi gros de copac și asistăm la un dans/ zbor al fluturilor albaștri. Copacul servește de paravan, de scorbură/scenuță, în jurul lui desfășurându-se acțiunea. Umorul și buna dispoziție derivă din jocul actorilor, din mimica, din gesturile lor care imită zborul fluturilor, din onomatopeele fiecăruia (prepondent fiind “fâl-fâl”), din situațiile pe care le creează. Se amuză copiii, se amuză și adulții și, probabil că, multora le trece prin cap, la plecarea din sală, să se repeadă până la Bonțida să vadă fluturii albaștri.

 

 

Teatrul de păpuși Puck-Fun Fact. Regia: Delia Gavlițchi. Scenariul: Ana Cucu Popescu. Scenografie: Florin Suciu. Muzica: Domokos Előd. Coregrafie: Varga Hunor-József. Asistent regie: Vlad Chiriac. Asistentă dramaturgie: Csog Brigitt. Distribuția: Balogh Dorottya, Andreea Bolovan, Domokos Szabolcs, Robert Trifan. Data premierei: 15 octombrie 2024.