Ganduri despre Adunarea pasarilor

“Adunarea păsărilor”, spectacolul Teatrului Ţăndărică este o stare de spirit, de echipă, o „lecţie” de istorie, de religie, de actorie şi de viaţă. La început, a fost un exerciţiu, un examen al primei generaţii de actori păpuşari de la UNATC. Apoi, a devenit un spectacol original, premiat, umblat, vizionat, emblematic pentru actori, pentru teatru, dar şi pentru regizorul şi profesorul Cristian Pepino. Zborul păsărilor s-a frânt pentru ca după ceva timp să fie reluat, parcă mai puternic, mai actual şi la fel de proaspăt. Nu este un “copy paste”. Este un spectacol cu un suflu nou, privit din altă perspectivă, dată de trecerea timpului, de experienţă, de modalităţi tehnice, de alte efecte.  Este şi o lecţie adevărată, vie şi fără ranchiună sau emfază pe care actorii din prima distribuţie o predau deschis celor care vin din urmă.

Spectacolul, metaforic vorbind, descrie drumul pe care fiecare dintre noi îl parcurgem în viaţă, despre iniţierea pe calea adevărului trăit de noi oamenii, cei care suntem singurii responsabili de destinul pe care l-am primit ca dar la naştere de la ursitoare. Poemul filozofic “Adunarea păsărilor” scris de Farrid Udin Attar, unul dintre cei mai reprezentativi poeţi persani sofiţi, are 4.647 de versuri şi dezvoltă o temă fundamentală a literaturii islamice, aceea a păsării care se eliberează de piedicile lumii reale pentru a se întoarce spre adevăratul rege – în sensul de conducător spiritrual. Intr-o lume în care ne luptăm cu teroarea, terorismul, fanatismul, fundamentalismul, cu religia prost înţeleasă, cu exodul de imigranţi şi cu criza pe care o generează în lume,  mesajul umanist al scriitorului persan este mai actual ca niciodată. Lumea arabă are farmecul ei, are mister, zone obscure, este complicată şi complexă totodată, greu de înţeles pentru unii. Spre deosebire de dramatizarea semnată de Peter Brook şi Jean-Claude Carrière, scenariul de faţă realizat de Cristian Pepino după o idee a  Michaelei Tonitza Iordache, iese din zona lirică şi ideologică a poemului originar şi exploatează în special asemănările  cu specia umană.  In căutarea adevărului trecem de-a lungul vieţii prin cele şapte văi/căi pe care le sugerează şi spectacolul: naştere,căutare, iubire, înţelegere, independenţă, detaşare, unitate, uimire, nedumerire, pierdere şi moarte. Căutarea este în noi, interioară sau exterioară, şi ne “macină” toată viaţa. Iubirea şi devoţiunea sunt noţiuni pe care le căutăm mereu, şi, unii le găsim, alţii nu. Cunoşterea este un alt element care face parte din viaţă şi fără de care nu putem merge mai departe. Cunoaşterea de sine, de semeni, iubirea care are şi ea etape pe categorii de vârstă şi fără de care nu am putea trăi, necondiţionată de religie sau prejudecăţi, pură şi sacră în acelaşi timp. Iubirea se împleteşte cu ura şi creează conflicte. Unitatea de idei, de gândire, de acţiune, de sentimente este o altă caracteristică umană care se transmite din poem la spectacol. Deziluzia,uimirea sau detaşarea sunt alte virtuţi general umane care au legătură cu credinţa, cu iubirea de sine, cu încrederea. Pacea şi liniştea vin la final când realizăm că drumul, călătoria simbolică făcută de păsări este asemenea drumului nostru în viaţă. Plin de spini, de hopuri, de întrebări cu sau fără răspuns. Drumul il creionăm noi, pentru că suntem autorii destinului, dar există şi alţi “autori” care scriu capitole din viaţa noastră fără să ne întrebe. Păsările sunt la fel ca oamenii cu sentimente şi trăiri, iar metafora cu oul primordial este profundă şi sintetizează esenţa vieţii. Finalul cu moscheea stilizată care ne trimite la locul unde este înmormântat poetul persan este sugestivă şi simbolizează perenitatea şi credinţa universală, aceiaşi, indiferent de credinţă şi religie, de timp şi spaţiu.

 Spectacolul realizat de Cristian Pepino este puternic la nivel de mesaj, de simbolistică, de imagine, de mişcare, de atmosferă. Emoţionează, impresionează prin unitate stilistică, prin crescendo-ul ritmului, dat de zbaterea, de ţipătul sau murmurul păsărilor. Nici nu era nevoie de cuvinte pentru a exprima ideile poetului persan atât de bine desluşite de regizor, de scenograf, de autoarea costumelor (Cristina Pepino) sau de idea sugerată de Michaela Tonitza Iordache. Decorul, costumele, siluetele şi capetele de păsări, proiecţiile video, muzică totul creează o atmosferă rafinată, dinamică,  învăluită în mister şi parfum oriental.

Spuneam la început că acest spectacol este şi o “lecţie” de actorie predată cu răbdare şi profesionalism de cei 4 actori din prima distribuţie (Gabriel Apostol, Liliana Gavrilescu, Decebal Marin si Ioan Brancu), la fel de proaspeţi, de ageri, de pasionaţi şi pasionali ca acum 24 de ani. Cei tineri şi cei noi (Geo Dinescu, Marin Fagu, Cristian Mitescu, Andreea Ionescu, Ramona Voicu, Cristina Ţane) care completează actuala distribuţie creează o emulaţie artistică ce consolidează cu fiecare spectacol un spirit de echipă, “spiritul Adunarea păsărilor”. Un spirit care străbate fără echivoc, învăţăceii fiind pe drumul descoperirilor, al unui drum în artă şi viaţă.

Dansul, gestul, mişcarea corporal întregesc imaginea unui discurs coherent, plin de sensibilitate şi umor fin. Actorii alcătuiesc un tot, se identifică cu personajele lor creind o simbioză. Au forţa de a transmite tot zbuciumul sufletesc, trăiesc cu pasiune fiecare “fâlfâire” de aripă, fiecare zbatere, exprimă cu corpul lor, iubirea (impresionat momentul realizat de Liliana Gavrilescu şi Decebal Marin), lupta aprigă pentru suprevieţuire sau supremaţie, epuizarea totală( sugerată de contorsionarea trupurilor interpreţilor). Un joc - dans de mare gingăşie, plin de sensibilitate care impresionează. Îţi vine să aplauzi, dar ca la un concert clasic, renunţi şi respiri adânc pentru a nu tulbura sau impieta momentul. La fel de plin de semnificaţii mi s-a părut şi tabloul cu mormanul de oase rămase după o crimă şi bocetul mamei pasări care îţi ţiuie în urechi şi te cutremură.

Un spectacol manifest al unui regizor ce caută mereu, o metaforă despre toleranţă, inţelegere, compasiune, o confirmare talentului pur, a pasiunii, a dragostei fară limite şi al respectului pentru valorile umane dintotdeauna.