În
urmă cu 42 de ani, Galațiul a fost decretat ‘’orașul comediei’. Nu știe nimeni de ce. Poate că cei
de la Dunăre sunt mai predispuși
la râs ? Sau suferă de
boala râsului? Iată că, de 30 de ani, Festivalul Comediei nu-i mai satură pe
gălățeni de atâta râs, ei alergând să umple sala Teatrului Fani Tardini până la
refuz la orice spectacol. Anul acesta, festivalul s-a transformat în Gala
Națională a Comediei, ține 32 de zile (4 octombrie- 4 noiembrie) și adună 30 de
teatre din toate colțurile țării, 30 de spectacole. “Este
un eveniment unic în istoria teatrului românesc”, declara directorul general al
Teatrului Dramatic Fani Tardini, actorul Florin Toma. O acțiune de mare
anvergură, curajoasă, ușor riscantă. Sigur că un eveniment de asemenea
anvergură presupune un efort concentrat organizatoric, financiar, logistic,
poate suferi și sincope, datorate unor teatre care, în ultimul moment, anunță
că au înlocuit spectacolul sau nu mai pot veni, invocând motive de tot felul.
Lucrurile se stabilesc cu un an înainte, se “bat in cuie” mai toate detaliile,
zici că le-ai rezolvat și...hop, neprevăzutul! Trebuie să ai nervi de oțel pentru a organiza un festival și,evident,
să ai umor ca să treci peste toate cu bune, cu rele. Primăria Municipiului
Galați a înțeles importanța evenimentului și l-a sprijint din plin, la fel ca și
UNITER-ul.
Primele
zile de Festival au fost rezervate teatrului gazdă care a prezentat trei
spectacole recente. Liantul acestor spectacole a fost iubirea, sub toate
formele ei:
comică, tragică, distrugătoare, mișcătoare precum nisipul, violentă,
purificatoare prin sacrificiu. Primul spectacol a fost o comedie neagră,
absurdă, care analizează la rece iubirea. Monstrul
nisipurilor scris de un tânăr și interesant dramaturg de limbă maghiară,
Székely Csaba, cu multe premii internaționale și în regia lui Ándi Gherghe ne propune o dezbatere despre
felurile iubirii, la care noi sunt parte integrantă, spectacolul având loc cu
publicul pe scenă. Protagoniștii trăiesc iubirea, fiecare în felul său, ratând
șansa de a fi fericiți, dar oare știm ce înseamnă fericirea, o putem defini
concret? Tectonica sentimentelor noastre, relațiile dintre parteneri,
încrederea, trădarea sunt teme cu care ne confruntăm.
Al
doilea sprectacol Uluitoarele numere de
singurătate ale lui Edward Gant scris de dramaturgul scoțian Anthony
Neilson este un text ce ține de domeniul fantasticului, pare un pic ciudat la
început și, care ne spune povestea unui impresar și actor din epoca victoriană, aflat în fața ultimului său
spectacol de magie, de circ. Actorul care vindea seară de seară iluzii va alege
să moară pentru că nimic nu-l mai ajută
să evadeze din realitate, opiumul și
singurătatea distrugându-l încetul cu încetul. Replica de final ”Nu ne mai
vindeți născociri” este o concluzie amară pe care o trăim, din păcate, zi de
zi. Este teatrul o iluzie? O întrebare la care spectatorii trebuie să răspundă.
Al
treilea spectacol vizionat O asemenea
iubire de Pavel Kohout, scriitor ceh, dezident, naturalizat în Austria,
este povestea unei iubiri distruse de lipsa de încredere, de curaj și subjugată
prejudecăților. O iubire tragică în perioada comunistă când totul era controlat, dominat de reguli
absurde. Poate, un altfel de Romeo și o altă Julietă care transmit un mesaj
emoționant. Un text, destul de static și cu unele lungimi la care s-ar putea
renunța și care este un proces de conștiință, la care noi, suntem martori.
Scena se mută în sală, actorii „răsar” lângă tine, te fac părtaș la povestea
lor.
Toate
cele trei spectacole au la bază texte interesante, bine scrise, unele în
premieră pe țară, jucate de actori tineri, entuziaști, talentați, care pe lângă
hohote de râs, stârnesc și lacrimi. Opțiuni repertoriale care demonstrază că
Teatrul Fani Tardini se află într-un proces de înnoire și datorită unui
directorat tânăr și entuziast (actorul Florin Toma și regizorul Radu Nechifor)
dar și unei echipe actoricești în consolidare.
Într-o
frumoasă duminică de toamnă, Teatrul Fani Tardini și-a sărbătorit unul dintre
actorii de vază,Gheorghe V. Gheorghe care a împlinit 88 de ani și 60 de ani de
activitate scenică. Este cel mai longeviv actor de comedie din România care încă
mai joacă. Este un lucru de laudă să-ți cinstești artiștii, să le arăți
prețuirea, pentru că actori mari sunt peste tot în țară, dar de cele mai multe
ori trec neobservați. Actorul, regizorul și scriitorul pe care îl strigi pe numele mic, dar și pe cel
de familie la fel, nu e gălățean la origine, ci ploieștean. A studiat cu Ion
Talianu și Grigore Vasiliu Birlic, a jucat peste 200 de roluri, a făcut filme,
scrie poezie. „N-am simţit niciodată gustul eşecului”, mărturisea cu ceva timp
în urmă. La omagierea sa au participat colegi din teatru, regizorul Mircea
Cornișteanu, iar criticul Doina Papp, de altfel și selector al festivalului,
a moderat discuțiile. Care este secretul
îndelungatului său succes? “Seriozitate, disciplină, ascultare, şi supunere
faţă de regizor”. În opinia sa, actorul trebuie „să fie foarte docil, să
muncească foarte mult”. Mai spunea undeva: „Măsura adevărată a unui actor o dă
scena pe care trebuie să o cari în spate timp de o oră, un an, o viaţă“. Bine
dispus, fericit, a povestit unele întâmplări
amuzante, a rememorat crâmpee din cariera sa, a vorbit despre oamenii
întâlniți. Însă, la fel ca și Radu Beligan care spunea că cel mai important
lucru în viață este iubirea, așa și Gheorghe V. Gheorghe a mărturisit că dacă “ dragoste nu e, nimic nu e”. Dragostea de viață,
de scenă și de oamenii ei, de public.
În
holul teatrului, publicul poate privi o expoziție de fotografii dedicată Ginei
Patrichi care și-a început cariera la Galați. Tot la deschidere, am avut parte
și de o întâlnire emoționantă cu Florin Vlădicescu, strănepotul lui Fani
Tardini. El a fost șef al Catedrei de Informatică şi Inginerie a Comunicării a
UNESCO din Londra şi profesor-invitat la mai multe instituţii de învăţământ
superior din Franţa, Olanda, Danemarca, Oman şi India. A înființat o organizație culturală Elena Teodorini care se
procupă de cercetarea urmelor lăsate de Fani Tardini în teatrul românesc, dar
și ale celebrei soprane descoperite de unchiul său Alexandru Vlădicescu, soțul
întemeietoarei teatrului gălățean.
La
Galați, comedia a luat și anul acesta “vaporul” pentru a “pluti” spre inimile iubitorilor de
teatru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu