Îl știu de ani buni, l-am văzut în câteva spectacole la
secția maghiară a Teatrului de păpuși Puck din Cluj Napoca și, de curând,
lucrând la varianta în limba engleză a dicționarului teatrului de animație din
România, am rămas impresioantă de fișa sa de creație. Am vorbit să ne vedem pe “terenul” lui și să “vorovim”. In
atmosfera din holul teatrului, printre oamenii care continuau să-și vadă de ale
lor, am stat la povești. Csortan Márton este absolvent de Conservator și
din 1979 este anagajat la Teatrul Puck. Păpușar, mim, a compus muzică pentru
spectacole, a cântat live și este prezent în mai toate spectacolele secției
maghiare, deși recent a ieșit la pensie. Dialogul a început destul de timid.
Csortan Márton: Aici e un interviu cu mine, unde interesant era că
trebuia tăiat foarte, foarte mult din text, din răspunsuri, și n-au ajuns
întrebările cu răspunsuri! Întrebările au rămas. Și…
Raluca Tulbure: Și n-a răspuns nimeni!
C.M.: Și răspund aiurea!
R.T.: Aha.
C.M.: Nu vreau să vorbesc mult.
R.T.: Da. Și vorbiți cât vreți, adică nu e nicio problemă…
C.M.: Cât vrei.
R.T.: Cât vrei. Dacă vrei. Dacă nu-ți plac toate întrebările, nu răspunzi la
toate, dacă-ți plac, răspunzi!
C.M.: Nici nu m-am uitat pe ele.
R.T.: Nu te-ai uitat… Prima întrebare era cam așa: mă întrebam ce întrebări să
pun, și mi-au picat ochii pe fișa ta din Dicționarul
teatrului de animație. Și am aflat că ai
făcut Academia de Muzică, secția de pedagogie muzicală, și mai apoi
teatrologie. Cum ai ajuns, totuși, păpușar?
C.M.: Treaba începe… Clădirea de lângă noi este Academia de
Muzică.
R.T.: Da.
C.M.: Și profesorul meu de contrapunct, Janosi Peter, colabora
foarte mult cu teatrul de păpuși. Practic, a fost o perioadă compozitorul
teatrului. Și de multe ori a zis: „hai să m-ajuți să facem orchestrația” și „să
vii, să vii, să vii!”, până când m-am îndrăgostit de anumite lucruri: de taina
scenei, de animația sculpturii, lucrurilor… Tocmai atunci repetasem Sânziana
și Pepelea care n-ar fi meritat să rămână…
R.T.: O să vorbim și despre Ildiko mai târziu.
C.M.: Da, da… Și… așa cum a fost, am mai venit: am fost și
mașinist, am învățat cum se face muzica, cum sunt rolurile. Am terminat
pedagogia, am ajuns profesor la Petrila, respectiv mai târziu la Petroșani. Cei
trei ani nu au fost foarte ușori…
evenimentele politice… Și eram băiat foarte cuminte, și n-am vrut să…! (Voi
face niște greșeli care…)
R.T.: Da, nu-i nicio problemă. Dar la nume va trebui să mă ajutați să le scriu…
C.M.: Să mă ajuți! O lume ciudată acolo la țară.Mă ocupam de
vreo cinci coruri și de o trupă de teatru: Am pus Patria de Kryzstyna Milodecka.
R.T.: Da. Un spectacol pe care l-a pus și Cătălina Buzoianu la Iași, în primii ei
ani de păpușerie.
C.M.: La Petroșani l-am
făcut. Și la un moment dat am fost silit să plec din Vale, Securitatea era prea
pe capul meu, și am venit aici. O perioadă credeam că teatrul de păpuși e o
sinteză între pedagogie, pedagogia muzicală, pedagogia vizuală, trăire… Că e o
sinteză ciudată pe care nu cunoaștem și că nu o să pot ajunge cândva la el. Eu am „moștenit”, am intrat într-o trupă
foarte talentată. Nimeni n-a avut studii superioare, numai sensibilități din
fel de fel. R.T.: Aha. Bine, studii superioare nu aveau,
pentru că nu era facultate de păpuși pe vremea aia, era de actorie. Dacă
tot ai făcut pedagogie muzicală, te întreb: crezi că teatrul este un mijloc de
educație?
C.M.: Da! Da!
R.T.: Sunt unii care spun că nu are această funcție educativă, și că e doar o
funcție de entertainment.
C.M.: Dacă te-ai dus la teatru: ai intrat într-un spațiu unde primești
ceva. Trăiești sau nu trăiești.
R.T.: Cum să spun: venitul la teatru înseamnă că înveți, de mic, să vii la
teatru, să stai cuminte, să asculți în liniște, să nu vorbești… Nu mai zic de
telefoane și de chestii de-astea, care sunt deja fumate.
C.M.: Și totuși, dacă suntem aici… Tocmai m-am gândit venind
încoace: teatrul de păpuși s-a urbanizat. Prea urbanizat. Nu prin poveștile și
structurile de povești, prin limbajul folosit, ci prin faptul că ajunge numai
la oraș!...
R.T.: Nu și la sat!
C.M.: Nu la sat! Iar satul așa se transformă astăzi: că fără
teatru nu e bine să se transforme Eu am fost și organizator de mai multe ori
[de spectacole], cunosc [chestiunea]. Și cunosc bine și zonele românești și pe cele maghiare. Fiecare
copil merită să vadă un teatru viu. Asta e o axiomă pentru mine. ,
R.T.: Și ești de părere că trebuie să se ducă teatrul la copii sau copilul să
vină la teatru?
C.M.: Păi, să ne ducem! Da să și vină copiii, să fie în
climatul, în anturajul lor…
R.T.: Exact.
C.M.: Să vezi, am o casă la țară, la 30 de kilometri de aici, unde
vreau eu să am un atelier de tâmplărie, de făcut păpuși, de restaurare păpuși, unde
vom confecționa cu învățătoarele, cu pedagogii sau cu părinții păpuși ca să ne
jucăm cu copiii, copiii să se joace cu păpușile făcute, și să începem de la
început, cu teatrul. Măcar faptul că un copil a jucat, că s-a făcut că joacă
teatru de păpuși e un pas. E deja critic. El deja simte. E o stilizare uriașă
între suflet, corp, lucruri… De asta m-am dus să fac teatrologia: să înțeleg semiotic ce este teatrul.
R.T.: Deci,pedagogie muzicală, actorie și teatrologie…!?…
C.M.: Da. …
R.T.: E o legătură, sigur, hai să zic
intrinsecă, pentru că…
C.M.: La 50 de ani mi-am dat seama că nu-nțelegem anumite
lucruri.
R.T.: Deci, un spectacol acum tu poți să-l analizezi și să-l critici sau să-l
lauzi. Și te ascultă cineva?
C.M.: Da. Cred că da. Nu prea cred în teatrele care renunță la
faptul ca păpușa să fie primordială. Nu cred!
R.T.: Da, da, da. Am înțeles, da. Se pare că tendința e acum ori ca păpușa să fie
un accesoriu care trece prin scenă sau, pur și simplu, că teatrul tradițional este
depășit, copiilor nu le mai place, vor să vadă actorul la vedere, vor să…
C.M.: Nu vor! Nu vor!
R.T.: Bine, ce se întâmplă? Noi nu ajungem la copii niciodată. Se ajunge la învățător,
și învățătorul își exprimă…
C.M.: Cred că felul acesta de investigația trebuie reclădită,
regândită.
R.T.: Mie continuă să îmi plac genurile tradiționale. Sigur că trebuie să luăm și
noul, sigur că trebuie să căutăm tot felul de modalități noi de expresie. Dar
totuși, tradiția acestui gen de teatru este teatru tradițional: cu păpuși pe
mână, marionete cu fire lungi, cu fire scurte…
C.M.: Și tradițiile de bâlci...
R.T.: În Festivaul de la Puck spectacolele venite din străinătate,au fost totuși,
tradiționale. Deci: păpuși la masă, wayang,bibabo... Cei de la Iași au venit cu
marionete cu fire scurte. Georgienii au venit cu un spectacol superb, cu niște
păpuși mici, mânuite în trei, la masă. O poveste emoționantă, care a
impresionat.. Era foarte bine făcut.Ți-ai dorit în copilărie, să fii păpușar
sau actor?
C.M.: NU! Nu… Când eram foarte mic atunci, veneam la teatru și
mă uitam cum transpiră nenea… Și nu, nu ,nu. Cu toate că erau niște semne, așa,
ciudate…
R.T.: Dar în familie ai avut actori, cântăreți?
C.M.: Nuuuu. Dar,tata foarte muzical. Dar nu.
R.T.: Ai o fișă de creație impresionantă, cu roluri multe, compui și muzică de scenă,
ai cântat live în spectacole… Când ai avut timp pentru toate astea!?
C.M.: Păi… Eram mai tânăr… Și, dacă ți se dă o șansă, fă-o! nu poți
refuza! Asta este perioada când, cu cât lucrezi mai mult… lucrezi mai mult!
R.T.: Mda, da. E și pasiunea…
C.M.: Pasiunea,da! Simțeam
că am locul meu în structura respectivă, în rol sau în muzica respectivă. Simțeam
că am locșorul meu.
R.T.: Dacă ar fi să alegi acum din nou, ce ai alege între muzică și păpușerie?
C.M. (după o lungă tăcere și cu un scurt oftat): Muzica.
R.T.: Muzica…
C.M.: Fiindcă nu văd bine viitorul păpușarului. Nu-l văd bine. Dacă
nu ajunge să fie actor total, atunci să se lase!
R.T.: Dar am observat un lucru valabil pentru mulți actori veniți din afară.Și am
observat același lucru și la secția voastră: marea majoritate a colegilor tăi
cântă! Se descurcă în muzică, pot cântă și la instrumente… Sunt foarte muzicali.
C.M.: Este o școală
muzicală de învățământ, foarte bună, serioasă. Educația muzicală a unui copil
începe de la vîrste fragede.
R.T.: Da. Și muzica live într-un
spectacol mi se pare o chestie de mai mare efect, un cîștig real pentru
spectacol.
C.M.: Da, ai dreptate.
R.T.: Aș vrea să ne oprim la doi regizori cu care ai lucrat, pentru că sunt două
nume importante. Și aș vrea să-mi spui cum ai lucrat, care era atmosfera, ce
fel de oameni erau… Ildiko Kovacs și Aureliu Manea.
C.M.: Da.
R.T.: Poți să vorbești de Ildiko întâi, și dup-aia de domnul Manea, de Rică Manea…
C.M.: Eu am înțeles estetica ei și pedagogia ei cam tîrziu. Oricum, atunci s-au întâmplat lucruri importante: Povești cu animale de Móricz Zsigmont. La secția română s-a jucat de vreo 500 de ori. Secția maghiară l-a jucat de vreo 800 de ori. Or Poveștile cu animale am jucat, în paralel, ambele secții, era acolo păpușăria fină, stilizată, populară, textul foarte bun. În rest, am jucat în multe din piesele ei. Am avut un recital muzical/poetic, cu poezie contemporană. Ildikonu a avut studii. Ea la 17 ani stătea la Budapesta, unde a cunoscut cei mai mari artiști de jazz, de pantomimă, de artă corporală feminină, graficieni de avangardă… Apoi a revenit la Oradea unde era o viață bogată. Adică cultura evreiască a Oradei încă emana niște sensibilități, să spunem. În primul rând Fuchs.De aici, și-a tras inspirația! Cu Aureliu Manea e o problemă. Era un geniu și a fost coleg bun, mi-a dat și vreo trei cărți și vorbeam mult despre teatru. A lucrat cred că vreo 9 spectacole teatru. Din care au reușit două. Restul nu. La secția maghiară, un spectacol după un scriitor ceh,cu niște lucruri foarte faine, l-am jucat de vreo 50 de ori. Și Cenușăreasa, care a fost regizată în ʼ83, se mai jacă și acum O să râzi. Fiindcă ideea era așa de bună, că se mai joacă și acum. De o mie de ori și tot se mai joacă.
R.T.: Păi da, s-au schimbat generațiile.
C.M.: Dar spectacolul a rămas! Adică Manea… Aici a fost Manea
mare: Ildiko a plâns după spectacol, a zis că „jos pălăria”!
R.T.: Am înțeles.Cu cine ai mai lucrat bine?
C.M.: Am lucrat cu Mona Chirilă.
R.T.: Da.
C.M.: Tinerețe fără bătrânețe. Cultura română ar fi trebuit să se gândească mult mai
mult la Ispirescu. Poveștile cele mai importante sunt la Ispirescu, asta vă
spun.
R.T.: Înțeleg.
C.M.: Tocmai încerc să traduc din Ispirescu, dar nu-i ușor.
R.T.: Nu. Tocmai am văzut un spectacol după Ispirescu la Alba Iulia, Pasărea măiastră se numea, pus de
Gabi Apostol.
C.M.: Păi dacă-i de Apostol, atunci e treabă de meseriaș: făcut
bine.
C.M.: Mona Chirilă a avut un mare spectacol! A fost tradus… Nu
tradus, a fost dramatizat de ea, și am fost în Italia, am fost la Pecs, la multe
festivaluri. Dar – până nu uit ce am vrut să spun…
R.T.: Ai lucrat numai Tinerețe… cu ea?
Nu, ai lucrat mai multe!
C.M.: Ba da!
R.T.: Commedia dellʼarte!
C.M.: Commedia dellʼarte, da! Nu sunt lucruri ușoare, și
trebuie apărate. În repertoriu sunt niște arhetipuri pe care fiecare copil
trebuia să le primească cât de fin și de artistic pot fi rezolvate. Cred că nu
trebuie să căutăm mereu fel de fel de structuri de poveste din viața…
R.T.: Contemporană.
C.M.: Contemporană. Fiecare poveste are structura cu
arhetipurile ei.
R.T.: La asta voiam să ajungem: crezi că copilul de astăzi mai crede în povești?
C.M.: Daaaa! Aici vine actorul! Aici vine Arta! „A fost odată”.
Trebuie să aduci cu tine vraja.
R.T.: Are nevoie de poveștile astea clasice sau are nevoie să-i dăm ceva cu ce
trăiește zi de zi?
C.M.: Nu. Poveștile clasice, care sunt construite pe niște
arhetipuri, pe care le poate traduce în viața și în economia sufletească
personală.
R.T.: Deci, consideri că copilul de astăzi are nevoie de povești.
C.M.: Da! Cum să nu!?
R.T.:. Crezi că s-a întâmplat o transformare între copilul de la începutul
carierei tale și copilul de astăzi? Sau între copilul care ai fost tu și
copilul de astăzi…?
C.M.: Bineînțeles. Păi, în primul rând spațiul despre care
vorbim. Dacă, de exemplu, copilul despre care vorbim trăiește într-un sat unde Casa de Cultură există sau nu există, el depinde
de ce citește și [chiar] de ceea ce televizorul îi dă. În România, a fost o
situație absurdă, fiindcă media, televizorul a avut o funcție – cum să-i spunem
frumos? – tipică. Între ghilimele. După ʼ90 lucrurile au mers foarte greu.
R.T.: Se folosește foarte mult acum termenul generic de teatru de animație.
Preferi termenul acesta sau cel de păpuși și marionete?
C.M.: Teatru de animație!?
R.T.: Mda, e termenul generic care se folosește acum.
C.M.: Păi, să văd produsul! Dacă-i prost, poate să aibă orice
denumire!
R.T.: Ha!ha!
C.M.: Poate primesc mai mulți bani de la Primărie. Târgu
Mureș-ul e teatrul de tineret, și ei primesc bani mai mulți ca noi.
R.T.: Da, acum și-au făcut această titulatură…
C.M.: Spectacolele costă foarte mult, e o luptă mare pentru
bani, pentru colaboratori, pentru, pentru, pentru!...
R.T.: Mda… Ce preferi, ca stil: marioneta sau păpușa?
C.M.: Noi n-am învățat marioneta.
R.T.: Nu…
C.M.: Marioneta e școala din București și școala din Arad.
R.T.: Voi n-ați avut spectacole cu marionete, nu?
C.M.: Marionete primitive – da. Cu tijă. Erau foarte stilizate
și simpliste. Și la Mona erau…
R.T.: Ce calități crezi că trebuie să aibă în plus mânuitorul, față de actorul de
la dramatic? Îi trebuie niște calități în plus!?
C.M.: Da! Modestie. Nu corpul meu e important, ci ce transpun
în păpușă.
R.T.: Ea e importantă, nu tu.
C.M.: Da!
R.T.: Aha, am înțeles. Da îi trebuie și talent! Îi trebuie și pasiune…
C.M.: Nu strică.
R.T.:Și muncă.
C.M.: Nu strică.
R.T.: Nu strică, nu? Deci, calitatea principală: modestia. Și dup-aia le-adunăm
pe celelalte.
C.M.: Da. pentru că devine și filosofic… Un actor care și fizic
e perfect va deveni și mai bun păpușar. Fiindcă își poate dirija toate
veleitățile corporale în mână!
R.T.: Care e partea aia dintr-un spectacol care îți place cel mai tare? Partea de
început, repetițiile…? Lucrul la scenă…? Finalul…?
C.M.: Întrebare interesantă. Sunt clipe foarte importante, când
se naște și se încheagă compromisul cu spectatorul.
R.T.: Da, da.
C.M.: Asta e partea cea mai importantă: când simți că undița e
tensionată. Spectatorul e al tău.
R.T.: Dar tu, când știi că ai un personaj, stai la atelier, să urmărești…
C.M.: Cum să nu!? Dacă mă lasă. Dacă mă dă afară, vin încă
odată!
R.T.: Ce fel de actor ești, în relația cu regizorul?
C.M.: Foarte muncitor.
R.T.: Cuminte, revoltat, rebel…?
C.M.: Nu, nu, nu, nu, nu. Foarte cuminte. Și foarte… Am multă
răbdare, ca să nu-l inhib. Când treaba merge deja, pot să te ajut, țin legătura
cu atelierele, eu tot, tot, tot fac! Greșelile se văd în timpul lucrului. Și
atunci mai spun câte ceva. Depinde de regizor ce părere are...
R.T.:… Și dacă primește ce-ai propus tu…
C.M.: Dar orice spectacol e de cursă lungă, spectacolul trebuie
să trăiască mult. Ultima întrebare era, parcă... cu ce mă ocup? Sunt niște
texte poetice foarte interesante, niște monologuri pe care vreau să le fac.
Vorbește-mi puțin de ideea ta cu muzeul de păpuși. Ce-mi povesteai la
telefon la un moment dat…
C.M.: Treaba-i foarte simplă. Am la țară vreo 350 de păpuși destul de ramolite,
pentru gunoi pe care le-am recuperat. La țară, va fi atelier. O să vină 10
sculptori și pictori să lucrezeși, de ce nu să și chefuim! Vreau să am în jurul
meu tineret.
R.T.: Și vrei să le expui undeva…?
C.M.: Păi, măcar să le refacem. Acolo, în șură. Apoi, văd eu!
R.T.: Da, e un fel de salvare a unui patrimoniu, să zic.
C.M.: Și lucrez acum niște cântece care de fapt sunt coruri,
cântece pentru copii de un poet din Satu Mare, Károly Jánk, și acum aștept traducerile în germană, română, franceză. Fiindcă, dacă
edităm ceva, pe cât se poate să apară și în română în primul rând. Greu găsești
traducători care simt bine lucrurile.
R.T: Care crezi că e condiția
actorului de astăzi?
C.M.: „Condiția”!?... ce înseamnă „condiția”?... Locul lui…?
R.T.: Locul lui. Hai să zicem „locul
lui în societate”. Cum crezi că e? cum e văzut, această meserie, cum e
văzută?... Sigur că e o diferență între actorul de păpuși și actorul de
dramatic din punct de vedere al structurii, dacă vrei; sau financiar e o
diferență. Dar condiția lui în ziua de azi ce e?
C.M.: Îți spun foarte sincer că nu pot să răspund. Dar
răspunsul e undeva, între sistemul Culturii naționale și lotul instituțiilor, între
spectatorul-consumator (care cumpără bilete)… Acolo e această relație, nu la
mine. Eu sunt pensionar… Oricum: actorul, cândva, era mai aproape de statutul
intelectualului. Mai ales cel de operă. Astăzi nu.
R.T.: Ce sfaturi le-ai da tu tinerilor care vor să îmbrățișeze această meserie?
Care ar fi lucrurile esențiale pe care li le-ai spune?
C.M.: Păi, totuși, să aibă o cultură muzicală și vizuală… Să
aibă cultură! Să cunoască diferențele dintre stiluri. Că sunt atâtea! Să
cunoască stilurile artistice! Pictura, arhitectura, sculptura. Și muzica.
Neapărat. Să vadă direcțiile culturii, de unde venim și care sunt „stațiile”
importante. Să cânte cât mai mult. La cât mai multe instrumente să cânte…
Ne-am oprit pentru că
începea un spectacol. Au fost mult mai multe întrebări și răspunsuri, dar ar fi
trebuit o revistă întreagă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu