Duda Paiva, brazilian de
origine, naturalizat în
Olanda, dansator la bază, a lucrat cu companii și coregrafi ca RAZ, Rogie & Company, Itzik Galili, Paul Selwyn Norton și
Ron Bunzl. Încetul cu încetul și-a descoperit pasiunea pentru obiecte animate,
pentru păpușărie și s-a hotărât să îmbine cele două arte în spectacolele sale.
A fost elevul lui Neville Tranter, creatorul lui Stuffed Puppet Theatre. Stilul
și maniera acestuia i s-a potrivit perfect lui Duda Paiva. Păpuși de mărimea
omului, care devin una cu corpul păpușarului- dansator și care spun povești
grotești, brutale despre viața noastră cea de toate zilele. Într-un interviu
spunea: „Corpul meu se amestecă cu cel al
păpușii. Ea nu este numai un alter ego al meu, ci o ființă care participă la
ceea ce se întâmplă pe scenă. Are o personalitate atât de puternică încât,
uneori, mă mânuiește ea pe mine”.Noi, spectatorii suntem puși față-n față cu fricile
noastre, cu visele și coșmarurile care ne bântuie. Combinând dansul, cu
animația, cu o muzică uneori sofisticată, alteori ușor de fredonat, cu lumini
ce pot deveni personaje, cu text sau fără, apelând la arsenalul clasic al
teatrului sau la noile tehnologii, Duda Paiva este un artist original care
străbate lumea pentru a spune poveștile sale ieșite din comun. În Romania, a
fost la festivalul Euromarionete de la Arad cu un spectacol, iar Teatrul
Țăndărică la ultimele ediții al Festivalului ImPuls a adus creațiile sale de la
Teatrul Atelier 33 din Sofia, de la Teatrul de păpuși din Bialystok sau anul
trecut pe cel de la Teatrul din Letonia. Am văzut fragmente din mai toate
creațiile sale ca protagonist sau regizor și ele sunt asemenea unei cutii
magice din care ies senzații și emoții, iar Duda Paive este un artist
carismatic, are magnetism și o deosebită expresivitate corporală. Am profitat
de vizita sa la Arad pentru a sta de vorbă cu Duda Paiva.
Raluca Tulbure: Pentru început aș vrea să-mi povestești ceva despre copilăria din Brazilia, dacă
ai visat să fii dansator? Te întreb asta pentru că știu că un anumit episod din
copilărie a devenit mai târziu subiect al unuia dintre spectacolele tale de
mare succes.
Duda Paiva: M-am născut în statul Goiás din central
Braziliei,o zonă tropicală, cu umiditate mare și soare puternic. În copilărie
am avut o problemă gravă la ochi, iar soarele îmi afecta din ce în ce ai mult
vederea. Am avut 16 operații și doi ani am trăit în întuneric total pentru că
nu suportam lumina. Întâi am stat în
Alaska, apoi m-am mutat în Olanda, pentru că e o țară “întunecată”. Datorită
climei și a tratamentelor am reușit să mă vindec. Sigur că boala încă există,
dar nu mai este atât de dramatic ca la început. Acum, port rar ochelari de
soare, însă continuă să nu îmi placă soarele.
R.T.: Povestea ta
reală a fost un punct de plecare pentru spectacolul Blind. Povestea unui om
care se luptă cu etapele diferite ale orbirii și trăiește consecințele psihologice, sociale și fizice
ale bolii sale.
D.P.: Da, premiera a avut loc in
2015, la Festivalul de la Charleville Mézières. Nu este un spectacol
autobiografic, ci faptul de viață a fost un punct de pornire, un colaj de
senzații, sentimente, trăiri. Păpușile erau fără ochi și trebuiau să se miște
în așa fel încât să fie cât mai aproape de ceea ce am trăit eu.
R.T.: Cum ai ajuns să combini dansul, mișcarea cu păpușa?
D.P.: Pe vremea când eram dansator nu
îmi plăceau păpușile, nu văzusem niciun spectacol de teatru de păpuși. La un
moment dat, lucram cu un coregraf pe nume Itzik Galili care a invitat o trupă de păpușari israelieni să colaboreze
cu noi. Aunci a fost prima dată și, a fost dragoste la prima vedere.
R.T.: Tu îți
construiești păpușile?
D.P.: Da, eu le construiesc și îi
învăț și pe alții cum să facă. Atunci când nu le fac eu, le desenez și apelez
la un sculptor.
R.T.: Dar de mânuit
unde ai învățat?
D.P.: Întâi au fost două doamne din grupul din Israel, apoi cu Neville
Tranter. Am învățat mult de la ei, au avut încredere în mine, în îndemânarea
mea și încet încet am început propriile mele studii, cercetări ca să descopăr
care este stilul meu.
R.T.: Înțeleg că acum
faci și cursuri de mânuire. Am văzut că ai ținut ateliere la Universitatea din
Sofia, la Bialystok, în Canada, în Australia, în Franța,etc.
D.P.: Da! Este vorba despre un
atelier în care performerul învață să danseze cu două corpuri: al lui și al păpușii. Astfel el descoperă provocările și posibilitățile
pe care mișcarea păpușii și a lui le
oferă.În acest context, actorul învață să creeze legături emoționale între el
și obiect, iar imaginația și creativitatea capătă alte dimensiuni. Prima dată
am lucrat timp de 2 ani la o universitate în Brazilia și am adunat un profesor
de dans, unul de teatru, unul de cânt și cu mine pentru a-i învăța pe
studenții cum să stabilească relația sau atitudinea cu păpușa sau
obiectul animat.
R.T.: Am urmărit
spectacolul Bastard! și am observant relația foarte personală pe care o ai cu
publicul. Un fel de intimidate...
D.P.: Incă de pe vremea când eram
dansator am încercat să intru în contact direct cu publicul, să stabilesc niște
legături. Am lucrat cu tot felul de coregrafi și mereu încercam să străpung
acel al patrulea “zid” dintre noi. Păpușa este un alt tip de legătură, cei ce
te privesc trebuie să mergă cu tine, dar și cu ea. Obiectul/păpușa prinde viață
cu ajutorul imaginației publicului. Și asta îmi dă mie exact acea intimitate pe care am căutat –o și pe vreme când dansam.
Fără public nu suntem nimic!
R.T.: Care este exact relația dintre dans și obiectul
animat/păpușa?
D.P.: De fapt,semnificația unui
obiect și abstracția dansului sunt complet diferite. Dar, asta este combinația
care mă interesează, căreia caut să-i dau viață, sens. Dansul are darul de a
rupe simplitatea și romantismului
obiectului animat. Astfel, eu creez și disturg în același timp, las loc
surprizei și uimirii făcând și desfăcând în fața spectatorului asociații
nebănuite. Dacă m-ai întreba dacă fac asta pentru mine sau pentru alții, ți-aș
răspunde că pentru alții, pentru că în felul acesta sunt motivat.
R.T.: Urmărind spectacolul Bastard!
a fost o secvență în care am fost tentată să aplaud frumusețea momentului, dar
nu am făcut-o pentru că mi-am dat seama că aș “deranja”mesajul.
D.P.: Mesajul evoluează în funcție de public. El este cel care dictează. Nu
îmi place teatrul în care totul este previzibil. Trebuie să simt respirația
publicului ca să pot să transmit păpușii și corpului meu energia.
R.T.: Cea mai mare
parte a spectacolelor tale se adresează publicului adult, ai făcut și
spectacole pentru copii?
D.P.: Da. La început, mi-a fost frică
pentru că cei mici sunt foarte spontani, la fel și eu. Și, aveam senzația că
nu-i înțeleg. Dar, cu timpul am început să intru în lumea lor și să înțeleg că
păpușa este unicul mod în care mă pot apropia de ei.
R.T.: Care sunt
temele din spectacolele tale pentru copii?
D.P.: Integrare, acceptarea sau
respingerea de către societate, despre disabilități.
R.T.: Am observat că
folosești în mai toate spectacolele tale un singur fel de material din care îți
construiești păpușile un fel de material cauciucat.
D.P.:Da, pentru că îmi permite
modelarea, e ușor de manevrat li se poate metamorfoza în ce vreau eu.
R.T.: La
bătrânul din spectacol se vedeau până și coastele, șira spinării...
D.P.: În general îmi place goliciunea
și expresivitatea oamenilor în vârstă. Foarte rar îmi îmbrac personajele.
L-am lăsat pe Duda Paiva să savureze momentul
de după spectacol, să-și tragă sufletul, retrăgându-mă într-un colț și meditând
la spectacolul văzut dar și l-a ceea ce mi-a povestit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu