Duda Paiva:” Obiectul/păpușa prinde viață cu ajutorul imaginației publicului”

Duda Paiva, brazilian de origine, naturalizat în Olanda, dansator la bază, a lucrat cu companii și coregrafi ca RAZ, Rogie & Company, Itzik Galili, Paul Selwyn Norton și Ron Bunzl. Încetul cu încetul și-a descoperit pasiunea pentru obiecte animate, pentru păpușărie și s-a hotărât să îmbine cele două arte în spectacolele sale. A fost elevul lui Neville Tranter, creatorul lui Stuffed Puppet Theatre. Stilul și maniera acestuia i s-a potrivit perfect lui Duda Paiva. Păpuși de mărimea omului, care devin una cu corpul păpușarului- dansator și care spun povești grotești, brutale despre viața noastră cea de toate zilele. Într-un interviu spunea: „Corpul meu se amestecă cu cel al păpușii. Ea nu este numai un alter ego al meu, ci o ființă care participă la ceea ce se întâmplă pe scenă. Are o personalitate atât de puternică încât, uneori, mă mânuiește ea pe mine”.Noi, spectatorii suntem puși față-n față cu fricile noastre, cu visele și coșmarurile care ne bântuie. Combinând dansul, cu animația, cu o muzică uneori sofisticată, alteori ușor de fredonat, cu lumini ce pot deveni personaje, cu text sau fără, apelând la arsenalul clasic al teatrului sau la noile tehnologii, Duda Paiva este un artist original care străbate lumea pentru a spune poveștile sale ieșite din comun. În Romania, a fost la festivalul Euromarionete de la Arad cu un spectacol, iar Teatrul Țăndărică la ultimele ediții al Festivalului ImPuls a adus creațiile sale de la Teatrul Atelier 33 din Sofia, de la Teatrul de păpuși din Bialystok sau anul trecut pe cel de la Teatrul din Letonia. Am văzut fragmente din mai toate creațiile sale ca protagonist sau regizor și ele sunt asemenea unei cutii magice din care ies senzații și emoții, iar Duda Paive este un artist carismatic, are magnetism și o deosebită expresivitate corporală. Am profitat de vizita sa la Arad pentru a sta de vorbă cu Duda Paiva.

Raluca Tulbure: Pentru început aș vrea să-mi povestești ceva despre copilăria din Brazilia, dacă ai visat să fii dansator? Te întreb asta pentru că știu că un anumit episod din copilărie a devenit mai târziu subiect al unuia dintre spectacolele tale de mare succes.

Duda Paiva: M-am născut în statul Goiás din central Braziliei,o zonă tropicală, cu umiditate mare și soare puternic. În copilărie am avut o problemă gravă la ochi, iar soarele îmi afecta din ce în ce ai mult vederea. Am avut 16 operații și doi ani am trăit în întuneric total pentru că nu suportam lumina.  Întâi am stat în Alaska, apoi m-am mutat în Olanda, pentru că e o țară “întunecată”. Datorită climei și a tratamentelor am reușit să mă vindec. Sigur că boala încă există, dar nu mai este atât de dramatic ca la început. Acum, port rar ochelari de soare, însă continuă să nu îmi placă soarele.

R.T.: Povestea ta reală a fost un punct de plecare pentru spectacolul Blind. Povestea unui om care se luptă cu etapele diferite ale orbirii și trăiește  consecințele psihologice, sociale și fizice ale bolii sale.

D.P.: Da, premiera a avut loc in 2015, la Festivalul de la Charleville Mézières. Nu este un spectacol autobiografic, ci faptul de viață a fost un punct de pornire, un colaj de senzații, sentimente, trăiri. Păpușile erau fără ochi și trebuiau să se miște în așa fel încât să fie cât mai aproape de ceea ce am trăit eu.

R.T.: Cum ai ajuns să combini dansul, mișcarea cu păpușa?

D.P.: Pe vremea când eram dansator nu îmi plăceau păpușile, nu văzusem niciun spectacol de teatru de păpuși. La un moment dat, lucram cu un coregraf pe nume Itzik Galili care a invitat o trupă de păpușari israelieni să colaboreze cu noi. Aunci a fost prima dată și, a fost dragoste la prima vedere.

R.T.: Tu îți construiești păpușile?

D.P.: Da, eu le construiesc și îi învăț și pe alții cum să facă. Atunci când nu le fac eu, le desenez și apelez la un sculptor.

R.T.: Dar de mânuit unde ai învățat?

D.P.: Întâi au fost două doamne din grupul din Israel, apoi cu Neville Tranter. Am învățat mult de la ei, au avut încredere în mine, în îndemânarea mea și încet încet am început propriile mele studii, cercetări ca să descopăr care este stilul meu.

R.T.: Înțeleg că acum faci și cursuri de mânuire. Am văzut că ai ținut ateliere la Universitatea din Sofia, la Bialystok, în Canada, în Australia, în Franța,etc.

D.P.: Da! Este vorba despre un atelier în care performerul învață să danseze cu două corpuri: al lui și al păpușii. Astfel el descoperă provocările și posibilitățile pe care mișcarea păpușii și a lui  le oferă.În acest context, actorul învață să creeze legături emoționale între el și obiect, iar imaginația și creativitatea capătă alte dimensiuni. Prima dată am lucrat timp de 2 ani la o universitate în Brazilia și am adunat un profesor de dans, unul de teatru, unul de cânt și cu mine pentru a-i învăța  pe  studenții cum să stabilească relația sau atitudinea cu păpușa sau obiectul animat.

R.T.: Am urmărit spectacolul Bastard! și am observant relația foarte personală pe care o ai cu publicul. Un fel de intimidate...

D.P.: Incă de pe vremea când eram dansator am încercat să intru în contact direct cu publicul, să stabilesc niște legături. Am lucrat cu tot felul de coregrafi și mereu încercam să străpung acel al patrulea “zid” dintre noi. Păpușa este un alt tip de legătură, cei ce te privesc trebuie să mergă cu tine, dar și cu ea. Obiectul/păpușa prinde viață cu ajutorul imaginației publicului. Și asta îmi dă mie exact acea intimitate  pe care am căutat –o și pe vreme când dansam. Fără public nu suntem nimic!

R.T.: Care este exact relația dintre dans și obiectul animat/păpușa?

D.P.: De fapt,semnificația unui obiect și abstracția dansului sunt complet diferite. Dar, asta este combinația care mă interesează, căreia caut să-i dau viață, sens. Dansul are darul de a rupe  simplitatea și romantismului obiectului animat. Astfel, eu creez și disturg în același timp, las loc surprizei și uimirii făcând și desfăcând în fața spectatorului asociații nebănuite. Dacă m-ai întreba dacă fac asta pentru mine sau pentru alții, ți-aș răspunde că pentru alții, pentru că în felul acesta sunt motivat.

R.T.: Urmărind spectacolul Bastard! a fost o secvență în care am fost tentată să aplaud frumusețea momentului, dar nu am făcut-o pentru că mi-am dat seama că aș “deranja”mesajul.

D.P.: Mesajul evoluează în funcție de public. El este cel care dictează. Nu îmi place teatrul în care totul este previzibil. Trebuie să simt respirația publicului ca să pot să transmit păpușii și corpului meu energia.

R.T.: Cea mai mare parte a spectacolelor tale se adresează publicului adult, ai făcut și spectacole pentru copii?

D.P.: Da. La început, mi-a fost frică pentru că cei mici sunt foarte spontani, la fel și eu. Și, aveam senzația că nu-i înțeleg. Dar, cu timpul am început să intru în lumea lor și să înțeleg că păpușa este unicul mod în care mă pot apropia de ei.

R.T.: Care sunt temele din spectacolele tale pentru copii?

D.P.: Integrare, acceptarea sau respingerea de către societate, despre disabilități.

R.T.: Am observat că folosești în mai toate spectacolele tale un singur fel de material din care îți construiești păpușile un fel de material cauciucat.

D.P.:Da, pentru că îmi permite modelarea, e ușor de manevrat li se poate metamorfoza în ce vreau eu.

R.T.: La bătrânul din spectacol se vedeau până și coastele, șira spinării...

D.P.: În general îmi place goliciunea și expresivitatea oamenilor în vârstă. Foarte rar îmi îmbrac personajele.

L-am lăsat pe Duda Paiva să savureze momentul de după spectacol, să-și tragă sufletul, retrăgându-mă într-un colț și meditând la spectacolul văzut dar și l-a ceea ce mi-a povestit.