iubire cu iz asiatic

 

Spectacolul regizat de Cristi Juncu  la Teatrul “Toma Caragiu”, Secția de animație Imaginario, are la bază un text scris de Asaya Fujita (1934), scriitor, dramaturg, impresar, muzician japonez. Acesta este, de asemenea, este membru de onoare ASSITEJ (Asociația internațională pentru teatru de copii), defășurând o intensă activitate în vederea promovării teatrului pentru tineret în țara sa.

Bekkanko, tradus de regizorul Vlad Massaci (care l-a montat în 2017 la Teatrul Ion Creangă), este adaptarea unei legende japoneze în care se vorbește despre identitate, apartenență, explorarea relațiilor interumane, izolarea celor care au o meteahnă, acceptare, spirit de sacrificiu, despre puterea iubirii. O poveste aparent simplă, dar cu multe înțelesuri. Într-o lume populată de oameni, dar și de creaturi fantastice, pe vârful Fluierașul sălășluiește o ființă ciudată, un drăcușor, pe nume Bekkanko (interpretat de Ion Radu Burlan, cu accente comice, cu o voce bine dozată în părțile cântate). Este un drac atipic, caraghios, neîndemânatic, temător, sensibil, fără putere de a speria pe cineva, care are grijă de cimitirul satului de la poalele muntelui. Aici, o cunoaște pe Yuki (Lăcrămioara Bradoschi, are sensibilitate, duioșie în glas), o tânără oarbă, orfană de mama, crescută de tatăl ei, pădurar și de care se îndrăgostește. Povestea lor de iubire este tristă, eroul nostru fiind omorît de pădurar, nu înainte de a-I găsi leacul mirculos care să îi redea vederea lui Yukki. Fata este prototipul purității, inocenței, fiind  pusă la încercare de provocări care îi testează limitele și determinarea. Din timidă și nesigură, Yuki devine pe parcurs o persoană curajoasă, care își asumă faptele și pe care iubirea o schimbă, Bekkanko suferă și el o serie de transformări, încercând să-și caute propria identitate.

Regizorul Cristi Juncu mărturisea într-un interviu că prin “spectacolele mele spun o poveste care mie mi-a spus ceva la un moment dat”. De la acestă idee până la montarea unui spectacol pentru copii nu a fost decât un pas. Nu este un spectacol cu păpuși și este gândit ca un spectcol plin de poezie și de culoare, de emoție. Traducerea lui Vald Massaci “jonglează” cu jocuri de cuvinte și expresii în care dracul este “exploatat”, făcând deliciul publicului prin doza de umor pe care o degajă. “În multe cuvinte se ascunde cuvântul dracul/În adâncul pădurii crește ciuperca dracului/În seiful bancar crește ochiul dracului/”, etc.

Spectacolul este deschis de un cor format din patru actori (Visarion Udatu, Ioana Roșu, Nelu Neagoe, Maria Miruna Lazăr),  care după port și accesorii aduc cu celebrul Charlot, dar cu fața vopsită în alb, precum clovnii. Corul comentează, completează acțiunea, o detensionează atunci când e cazul, cu mult umor, intervin în acțiune. Distribuția este completată de Paul Nicolae (tatăl lui Yuki) și de Ioana Farcaș (Baba muntelui). Decorul conceput de Mihai Pastramagiu este simplu, sugerat, costumele sunt într-o cromatică de roșu și negru. Muzica este live, interpretată la pian de Cristian Florea și se constituie din reorchestrarea unor piese celebre, ușor de recunoscut.  Deși finalul poveștii din Țara Soarelui Răsare este trist și cum nimeni nu a văzut drac mort, la Ploiești finalul “e colosal, genial, occidental și bestial”.

Teatrul Toma Caragiu, secția de animație Imaginario, Ploiești- Bekkanko de Asaya Fujita. Traducere: Vlad Massaci. Regia: Cristi Juncu. Scenografia: Mihai Pastramagiu. Distribuția: Ion Radu Burlan, Lăcrămioara Bradoschi/Pamela Iobaji, Paul Niculae, Ioana Farcaș, Visarion Udatu, Ioana Roșu, Nelu Neagoe/Ștefan Iancu, Maria Miruna Lazăr. La pian: Cristian Florea. Data premierei: 17 ianuarie 2025.

 

 

Florentina Tănase: “Cred că teatrul a devenit terapie, o terapie activă”

 

 

Florentina Tănase, pentru prieteni și colegi, Tina, și-a serbat “nunta de aur” cu …Teatrul Țăndărică,  care, la rândul lui, aniversează 80 de ani. După un curs practic și teoretic de 3 ani, organizat de Margareta Niculescu (prima directoare a teatrului Țăndărică) pentru tinerii angajați, cu profesori de la I.A.T.C., Tina începe călătoria “pe mările și oceanele lumii” (trimitere la unul dintre primele spectacole ale teatrului). A jucat în: Tigrișorul Petre, Anotimpurile mânzului, Legenda cântărețului din flaut, Cartea cu jucării, Ivan Turbincă, Jocuri de poeți-jocuri de copii, Visul unei nopți de vară, Amnarul fermecat, De-a Vasilache, Steaua lui Arlecchino, Rapunzel, Păcală, etc.  A colaborat cu teatrul Chapeaux Claque din Germania, în cadrul căruia a susținut spectacole și recitaluri pe vase de croazieră în Norvegia, Brazilia, Australia, Insulele Canare, Insulele Caraibe. A cochetat cu filmul (Domnișoara Bovary, Atletico Textila, Lotus, etc.), a devenit un chip cunoscut făcând reclame, are o trupă proprie, a obținut și câteva premii. O convorbire cu ea despre teatru și viață este ca o cutie cu surprize, o bucurie, un izvor de informații.

Raluca Tulbure: Cum nimic nu e întâmplător pe lume, Teatrul tău de suflet, Țăndărică, aniversează 80 de ani de la înființare, iar tu 50 de ani de când ai pășit pentru prima oară pe scena lui. Cum ai caracteriza acești ani?

Florentina Tănase: Am intrat în Teatrul Țăndărică, așa cum intră Alice în țara minunilor. Teatrul Țăndărică mi-a fost dăruit mie de către cineva, de un duh, de un înger, de un Dumnezeu, și aici am găsit ceea ce am vrut să fac dintotdeauna, fără să știu.

R.T.: Nu ai visat de mică să fii actriță?

F.T.: Nu mi-am dorit să fiu actriță, deși aveam toate datele, eram preocupată, eram dornică să știu, așa erau copiii pe vreme aceea. Nu updatați ca cei de acum, care știu ce vor de mici, intuiesc , au și căile de a afla. Noi, eram niște copii destul de naivi, de puri.

R.T.: Ai fost la cercuri de teatru, cum era pe vreme aia?
F.T.: Am fost peste tot, la brigăzi artistice, la Palatul pionierilor, chiar la teatrul de păpuși.

R.T.: Nu aveai pregătire în domeniu. Cum a decurs integrarea ta în trupă? Povestește-ne  puțin de schimbul de generații la venirea ta în teatru, despre cursurile organizate de Margareta Niculescu, directoarea teatrului, pentru voi, începătorii, despre atmosferă?

F.T.: Nu erau numai cursuri de perfecționare cu R. Zola, erau cursuri de impostație, de mișcare  cu Miriam Răducanu, de istoria teatrului sau a artei cu Ioana Mărgineanu, de actorie cu Elena Negreanu. Adică, tot  ce făceau la facultate actorii.

R.T.: Oameni despre care se vorbește din ce în ce mai puțin…

F.T.: Îmi pare rău. De exemplu,  Zola a fost primul care a scos marioneta în stradă, a prezentat numere în spectacole de varietăți, etc. Deci, în tara asta a minunilor, eu, o fetiță din Colentina, cu părinți de la țară, am început să învăț, să-mi caut/capăt o identitate. Teatrul Țăndărică mi-a dat identitatea socială și profesională. De ce spun asta? Acolo, mi-a întâlnit și soțul (n.r., Florin Tănase, actor), care a venit la  premiera a unui spectacol în care a făcut vocea unui personaj.

R.T.: Margareta Niculescu a avut meritul de a aduna în jurul teatrului oameni care nu aveau legătură directă cu păpușile( fie că făceau voci, fie au fost angajați, fie erau compozitori, scenografi). Sărind de la una la alta: de ce marionetele sunt preferatele tale?

F.T.: Desăvârșirea unei marionete nu se termină după ce a ieșit din atelier. Noi, marionetiștii, trebuie să-i punem fire, să o transformăm într-un personaj. Munca cea mai frumoasă este atunci când cauți să-i dai marionetei un caracter, să-i pun fire, să găsesc mișcările care sa deosebească personajul meu de celelalte. Este o muncă de migală, care mie îmi face mare plăcere. Sunt fascinată de marionete și acum.

R.T.: Revenind: ți-ai dorit vreodată să devii actriță la un teatru dramatic? Te întreb pentru că acum primești propuneri de roluri în filme artistice, seriale, faci și reclame. Chipul tău e ușor de recunoscut.

F.T.: Cât trăia Florin, nu mi-am dorit. N-am simțit deloc dorința, îmi era de ajuns teatrul meu. După ce nu a mai fost, a venit un director de casting la teatru, ne-a luat datele și au început ofertele. Am mers vreo 3 ani la casting-uri și, nimic. La un moment dat, am realizat că vârsta din buletin era în neconcordanță cu ce voiau ei de la mine. Și, nu m-am mai vopsit. Din acel moment, au început să curgă ofertele. Îmi place la nebunie să filmez.

R.T.: Cum ai caracteriza experiența pe care ai avut, după revoluție, când ai avut contracte pe vase de croazieră?

F.T.: O experiență mare de tot. Am ieșit din protecția scenei. Eram față-n față cu publicul, puneam marioneta pe masă, făceam conversație cu mesenii, mă jucam cu ei. Sigur că, la început am fost timorată, mi-era jenă, dar încetul cu încetul mi-am dat drumul. Aveam momente de animație, și apoi, spectacol. Oamenii erau interesați de marionetă, se uitau  la ea, niciodată la mine.

R.T.: Cât a durat experiența asta?

F.T.: Cinci ani, am făcut 6 croaziere și am văzut locuri extrem de interesante.

R.T.: Copiii de ieri, copiii de azi. Putem vorbi de schimbări majore între generații?

F.T.: Este o diferență. Înainte, copii erau doar spectatori. Se duceau la teatru ca la un divertisment. Acum, ei nu mai vor să stea ca simpli privitori/spectatori, ci vor să participe la teatru, vor să facă teatru. Cred că teatrul a devenit terapie, o terapie activă,

R.T.: Pe vremea mea era mai mult educațional. Apropo, de povești. Mai vor copiii noștri poveștile cu care am crescut noi? Sau vor altceva?

F.T.: Cred că vor altceva. Poveștile de pe vremea noastră sunt depășite, sunt destul de crude, violente. Noi luam generic povestea, „binele învinge întotdeauna răul” și era normal ca lupul să fie împușcat, de exemplu.

R.T.: Și, tehnologia digitală le oferă alte posibilități. Dacă ar fi să faci o listă de 5 spectacole preferate din cei 50 de ani de teatru, care ar fi acestea?

F.T.: Primul ar fi Steaua lui Arlechino, Tigrișorul Petre, pe care nu am cum să-l uit pentru că l-am văzut când eram copil, apoi, am jucat și încă joc în el, l-am și refăcut. Apoi, Rapunzel, Visul unei nopți de vară și…toate celelalte.

R.T.: Actriță și mamă, nu ți-a fost greu să le împaci pe amândouă?  Băieții tăi au moștenit talentul de la tine și de la soțul tău, nora ta este actriță păpușar, nepoții dau și ei semne?

F.T.: La început, mă gândeam cum o să împart dragostea mea și colo și colo. Teatrul i-a dat identitate și lui Vlad (n.r., unul dintre cei doi fii), pentru că în teatrul Țăndărică  și-a găsit soția. La noi, toată lumea mânuiește, până și nepoții pentru că îi iau cu mine în spectacolele mele independente. Momente dificile au fost, pentru că nu prea avea cine să mă ajute, practic, copiii mei au crescut în teatru. Eu m-am împărțit, 50%- familie, 50%- teatru.

R.T.: Cum ai caracteriza starea teatrului de animație?

F.T.: Cred că suntem într-un moment nevralgic, nu e rău ce se întâmplă acum în teatru, nu sunt împotriva inovațiilor de orice tip, dar cred că trebuie păstrată și tradiția.

R.T.: Dacă ai avea o baghetă magică ce ai face cu ea?

F.T.: Mi-ar plăcea să-i determin pe toți regizorii de teatru dramatic  să folosească și un moment de păpușărie, generic de păpușărie. Ar fi vorba, de un fel de interferență a artelor. 

O fereastră deschisă către suflet

 

            David Zuazola, chilian de origine, dar trăitor în Spania este actor, păpușar, constructor de păpuși și mecanisme, muzician, comunicator audiovizual, dramaturg și un adevărat globe trotter, aș spune eu, pentru că muncește și aleargă peste tot în lume. Cu Teatrul Merlin din Timișoara colaborează de ceva timp, fiind la al doilea spectacol pe care l-a realizat aici. Primul a fost  City of lights, pe când Timișoara a fost Capitala Europeană a Culturii. Al doilea, The Window, a avut premiera recent. Cu România a făcut cunoștință prin 2018 când a participat la Festivalul Impuls, organizat de Teatrul Țăndărică, un a ținut o conferință și a prezentat și un spectacol. Apoi, România l-a descoperit și a fost invitat la mai toate manifestările de gen, fiind și premiat.

            The Window este un spectacol nonverbal, vizual, o metaforă despre viață și moarte, o introspecție în tainele sufletului uman, care se adresează unui public 12+. Impactul imaginilor vizuale este destul de puternic,acestea rămân în memorie și te îndeamnă să reflectezi. Despre viață, despre moarte, despre relațiile interumane sau între generații, despre singurătate, despre claustrare, despre fragilitate. Suntem într-un salon de spital, parcă la capătul lumii, unde doi pacienți își trăiesc zilele. Mr. Black este in vârstă, stă într-un pat lângă o fereastră acoperită cu o draperie grea. Lumea de dincolo este veselă, în mișcare, are viață. Celălalt pacient, Mr. White, este tânăr, legat la aparate, descoperă că nu mai are picioare. Este un paradox: un om, aflat la capătul vieții poate merge, chiar dacă cu un cadru, celălalt , aparent în putere, nu se mai poate deplasa. Vânzătorul de înghețată, copii care se joacă cu mingea, un cățel, un om cu chitara, vânzătorul de baloane reprezintă lumea de dincolo de fereastră, lumea reală pe care i-o descrie bătrânul colegului de cameră, o lume agitată, cu probleme. Ce vede Mr. White pe fereastră? Pot pune pariu că nu ghiciți!

            Scenografia este miniaturală, dar imaginată la amănunt; salonul de spital cu aparatură de tot felul, lumea de afară, pestriță, păpușile sunt Wayang.. David Zuazola folosește niște sisteme combinate, mașinării de tot felul, materiale reciclate. Muzica sârbului Lazar Novkov, însoțește acțiunea, are accente grave, dar și suave, punctând acțiunea. Cei doi actori-mânuitori, Robert Copoț și Laurențiu Pleșa dau viață multor personaje (ca-ntr-o cursă contra cronometru), “alergând” între păpuși, elemente de decor, schimbat decoruri, mânuind cu mare dexteritate

Regizorul mărturisea: “În The Window, vedem o transformare a personajelor care îl determină pe spectator să-și pună la îndoială intențiile și să descopere treptat marele secret ascuns în spatele acestei povești despre bunătate, dragoste, invidie și durere”.

Teatrul pentru copii și tineret Merlin, Timișoara- The Window. Dramatizare: Robert Copoț, Laurențiu Pleșa, David Zuazola. Regia: David Zuazola. Scenografie: Davis Zuazola, Attila Bajko. Muzica: Lazar Novkov. Distribuție: Robert Copoț, Laurențiu Pleșa. Data premierei: 8 mai 2025.

           

             

           

Don Quijote de Brașov

Don Quijote de Brașov

 

Povestea Cavalerului Tristei Figuri, scrisă de Miguel de Cervantes Saavedra, a fost sursă de inspirație și pentru regizorii teatrului de animație. După clasica versiune de la Teatrul Țăndărică, semnată de Ștefan Lenkisch în 1979, a urmat cea pusă în scenă la Teatrul Puck din Cluj-Napoca de către Ioan Brancu și, recent cea de al Teatul Arlechino din Brașov, regizor fiind Ciprian Huțanu.

Don Quijote este una dintre cele mai cunoscute capodopere ale  literaturii spaniole și  universale, publicată în două părți în 1605 și 1615. Considerat de critica de specialitate primul roman modern, povestea urmărește aventurile unui hidalgo, pe numele lui Alonso Quijano,  din La Mancha, care devine atât de obsedat de cărțile de cavalerie încât se crede un cavaler rătăcitor “cu lancea, coiful, sabia, armura și calul”, sub numele de Don Quijote. Eroul, călare pe mârțoaga sa, Rosinante, împreună cu prietenul său loaial Sancho Panza,  pornesc în căutarea aventurii, dar realitatea pe care o percepe este distorsionată și de aici, apar situații comice și tragice.  El vrea să îi ajute pe cei nevoiași, dar de multe ori, confundă realitatea cu fantezia. Ca orice cavaler care se respectă își alege o domniță, căreia să-i dedice victorii sale, pe Dulcineea, care nu era decât o țărancă săracă. Romanul este o frescă a societății spaniole din Evul mediu, o satiră la adresa romanelor cavalerești, o reflecție asupra comportamentului uman.

Regizorul și profesorul universitar Ciprian Huțanu s-a simțit atras de povestea fermecătoare și plină de mister imaginată de Cervantes,  a adaptat-o pentru copii (peste 6+), punând accentul pe  întâmplările  cavalerești (hangiul pe care îl ia drept castelan, întâlnirea cu Cavalerul pădurii și al oglinzilor, lupta cu morile de vânt, pe care le consideră niște uriași, bătălia finală cu Cavalerul Albei Luni, etc). Textul adaptării este bine scris, presărat cu un umor de calitate, are o doză de melancolie, care te face solidar cu bietul  cavaler. Spectacolul folosește păpuși la masă și se bazează pe un joc al practicabilelor folosite ca spațiu de joc. Păpușile concepute de Tünde Tomos sunt foarte expresive, cu trăsături distincte, cu detalii de costum. M-a amuzat ideea calului de lemn, ce mi-a adus aminte de copilărie. Actorii: Alexandru Dobrescu (Don Quijote, ajutat de Erika Mihaly și Adrian Iuga), Marius Stroe (un Sancho Panza între idealism și rațiune, comic, bonom, grijuliu fața de exaltarea stăpânului său), Eliza Muraru, Cecilia Negru, Anca Badea, Alexandra Dumitrescu, au dat viață unor personaje credibile, mânuite bine, trecând cu ușurință de la  o stare la alta, cântând și dansând.  Despre muzica lui Cári Tibor (premiată la Festivalul Gulliver de la Galați) nu ar fi de spus decât că amintește de sonoritățile spaniole specifice, dar aduce și o undă romantică.

În zilele pe care le trăim toți putem fi Don Quijote pentru că iluziile noastre s-u evaporat ca un fum, ne luptăm cu morile de vânt, iar realitatea ne dă lecții dure.  De visat, putem visa…

 

Teatrul Arlechino Brașov- Don Quijote după Miguel Cervantes. Scenariul și regia: Ciprian Huțanu. Scenografia: Tünde Tomos. Muzica: Cári Tibor. Distribuție:  Alexandru Dobrescu (ajutat de Erika Mihaly și Adrian Iuga), Marius Stroe, Eliza Muraru, Cecilia Negru, Anca Badea, Alexandra Dumitrescu. Data premierei: 14 noiembrie 2024.

 

Actori în scenografia propriei vieți

 Despre Miruna și Radu Boruzescu nu se poate vorbi separat. Chiar dacă viața i-a despărțit, istoria îi va considera unul dintre cele mai interesante, cunoscute și longevive cupluri de scenografi români. Au lucrat în tandem decoruri (Radu) și costume (Miruna) la un număr mare de spectacole de teatru, operă, filme, atât în Romania, cât și în străinătate (în special în Franța, unde s-au stabilit după 1973, dar și în alte țări din Europa, SUA, Australia). Lista regizorilor de teatru și film  cu care au colaborat este lungă, printre ei aflându-se: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig,  Andrei Șerban, Radu Penciulescu, Iulian Mihu, Dan Pița, Mircea Veroiu, Sergiu Nicolaescu, etc. Departamentul de cercetare al UNATC a avut inițiativa de a realiza o monografie artistică dedicată celor doi, având ca principal țel recuperarea și valorificarea creației artistice a soților Boruzescu. Rezultatul? Albumul: Mirabor. Radu și Miruna Boruzescu-o monografie artistică, concepută de Radu Boruzescu, Iulia Gherghescu, Anca Ioniță.

Punctul de pornire a fost bogata arhivă personală a lui Radu Boruzescu care a strâns mărturii a peste 5 decenii de activitate și care, cu generozitatea unui mare artist a pus-o la dispoziția cercetătorilor UNATC.  O muncă migăloasă care a presupus și găsirea altor surse de informare, pe lângă cele oferite (fotografii, schițe de décor și costume, machete, cronici), cum ar fi: interviuri, articole, materiale video, etc. Au urmat ore și ore, zile și săptămâni de organizare, aranjare, clasificare a materialelor, de noi interviuri cu colaboratori ai soților Boruzescu. Astfel, a apărut una dintre cele mai ample și bogate, documentate monografii dedicată unor creatori români.

Albumul “include imagini spectaculoase din arhive personale, din ateliere și din spectacolele lor cult, fragmente din interviuri cu colaboratori și prieteni ai cuplului Boruzescu (celebrul regizor Robert Carsen, Helmut Stürmer, Alison Walker sau Sue Lecash), texte personale semnate de Radu B. despre procesul creativ, despre gânduri, renunțări, relații profesionale, descoperiri, influențe artistice, curaj, revolte și reziliență, evoluție, despre școală și provocările vieții – tot ce definește cu adevărat scenografia, dincolo de ce vedem pe scenă.  Toate acestea sunt puse în valoare de un design grafic realizat de Dan Hayon, artist vizual și fotograf remarcabil, dar și prieten apropiat al cuplului Boruzescu încă din perioada studenției.”.  ne anunță Iulia Gherghescu.

 

Cartea este structurată în două capitole mari. Primul capitol, intitulat “Începuturi”, este o confesiune, un remember semnat de însuși Radu Boruzescu. “Am să încerc să scormonesc începuturile noastre”. Trei au fost evenimentele care l-au determinat pe viitorul scenograf să se îndrepte spre teatru: redeschiderea Teatrului Dramatic din Galați, venirea echipei care filma Valurile Dunării și care a readus la viață orașul și pregătirea pentru admiterea la Arte Plastice cu  pictoriță Dorothea (Lola) Schmierer Roth. Apoi, vorbește despre anii de școală, despre întâlnirea și căsătoria cu Miruna, despre începuturile lor artistice, despre filmele făcute( figurație sau roluri principale). Deschid o paranteză personală. Oare, își poate imagina cineva un alt Felix decât cel interpretat de Radu Boruzescu? Doi ochi mari albaștri ca seninul cerului, o față angelică, mișcări ce dovedeau o mare timiditate. “Am primit rolul, deși nu aveam nicio veleitate de actor. Probabil că regizorului i s-a părut că neîndemânarea și lipsa noțiunilor de actorie sunt foarte potrivite pentru caracterul personajului meu”. Este trecută în revistă mare parte din viața profesională și personală, sunt amintite spectacole, filme, enumerați regizorii, profesorii de la Academia de artă care le-au marcat cariera celor doi.

Capitolul al doilea se deschide cu un eseu semnat de Iulia Gherghescu despre stilul și estetica cuplului Boruzescu. “Pentru acești artiști, scenografia nu se rezumă la o simplă activitate profesională, ci este o trăire profundă și o experiență personal în sine”. Sunt amintite spectacole antologice din Romania sau de pe mapamond, este definit stilul celor doi, în zona experimentelor cu diferite materiale și tehnici noi de realizare a decorurilor și costumelor, “tratarea suprafețelor și materialelor, realizarea de colaje și texturi; în zona inovațiilor scenice ( utilizarea mecanismlor scenice, decoruri gonflabile, efecte optice și video proiecții, măști, accesorii) sau în zona elementelor recurente (structuri de tip caruselul, de tip tribună, oglinzi și ecrane) care au fost reinterpretate și reconstruite după nevoile spectacolului”

Anca Ioniță continuă cu un articol despre „Mecanismul ca mizanscenă”, făcând referire la relația regizor -scenograf, unde începe misiunea unuia și unde se termină. “Soluțiile scenografice propuse de Boruzescu pornesc întotdeauna de la o viziune cu potențial de a se materializa fizic într-un dispozitiv scenic, cum îl numește scenograful, n jurul căruia se articuleaza întreaga realitate a piesei”. Soluțiile pot fi visate, dar trebuie și realizate. Tot, Anca Ioniță scrie despre „Filmul și video ca expresie scenică”, oferind o amplă panoramă a creației soților Boruzescu, prin încercarea lor de a crea lumi ireale, materializate scenic. “Sisteme optice inventate de Radu Boruzescu pentru scenă combinau tehnici de proiecție cu cele mai  noi materiale de pe piață, la acel moment.  Din perspectiva istorică a scenografiei, spectacolele la care au lucrat în perioada 1970-1990 “sunt considerate azi puncte de referință în utilizarea proiecților de film și video în spațiul spectacular”.

Amplul capitol dedicat soluțiilor scenografice continuă cu o analiză făcută de Iulia Gherghescu despre “Materiale noi și invenția scenografică”, punând accent pe realizările experimentale, pe potențialul expresiv al unor materiale noi, pe folosirea unor suprafețe transparente. Aceiași autoare scrie “Despre costum” în creaația Mirunei Boruzescu. Aceasta avea o anumită filozofie a însemnătății costumului în economia unui spectacol, a înțeles perfect relația intima dintre actor și costum. “Unul dintre semnele distinctive ale stilului său este angajamentul față de autenticitatea personajului și imersiunea actorului”. Ea nu făcea costume “corect “, ci intervenea, interpreta, transforma.”Radu și Miruna Boruzescu au reușit să creeze pe scenă compoziții scenografice vii, animate de o expresivitate bogată, ce se contopesc într-un echilibru armonios.” Se continuă cu o prezentare a costumelor de teatru, film, operă, toate  cu descrieri amanunțite.

“Revizitări, reinterpretări și reutilizarea materialelor în décor și costum”, capitol scris de Iulia Gherghescu, prezintă o serie de spectacole de operă și circ, una dintre “obsesiile” lui Radu Boruzescu. Articolul despre “Spectacole-site specific” (Anca Ioniță) abordează problema folosirii de către Radu Boruzescu a unor spații neconvenționale (décor natural, sate, castele, ruine,etc), a legăturii dintre muzică și spațiul spectacular.

Capitolul de final este scris de Radu Boruzescu și poartă titlul “Dincolo de scenă”. Este vorba despre altfel de”spectacole”(prezentări de modă, proiecte Disney).

Materialul ilustrativ, desenele, schițele, fotografiile de arhivă însoțesc textele, fiind mărturii ale unei vieți profesionale și personale de excepție, al unui trai comun început pe băncile facultății și terminat după peste 50 de ani. Albumul este o mare reușită, rezultatul unei munci titanice de echipă, un omagiu adus artei, a evocării unor oameni dedicați, dar și al unei povești de iubire care a învins timpul.

 

Mirabor. Miruna și Rdu Boruzescu. O monografie artistică de Radu Boruzescu, Iulia Gherghescu, Anca Ioniță. București, UN

Leul de la Țăndărică

 Breaking news: un leu a scăpat din jungla africană și a ajuns la… Teatrul Țăndărică. Fiind mic nu e tare fioros și e pus pe șotii.

Cred că nu există copil care să nu fi auzit/ văzut povestea Regelui Leu. În 1994, studiourile Walt Disney au dat lovitura cu povestea puiului de leu, Simba, care  pleacă după moartea tatălui său prin lume și trece prin tot felul de încercări până se decide să se întoarcă acasă și să-și revendice regatul. Filmul, cu încasări de multe sute de milioane de dolari (printre cele mai mari din istoria cinematografului), cu două premii Oscar (unul pentru coloana sonoră), un Golden Globe (și multe altele), cu o muzică lui Elton John, a devenit un clasic. Între timp, a mai apărut o versiune în 2019 și un  muzical de mare succes.

Teatrul Țăndărică a inclus în repertoriul său Regele Leu, într-o versiune semnată regizoral de Andrei și Andreea Grosu, “debutanți” în teatrul de animație. Două lucruri mi-au reținut atenția. Primul este legat de scenariu. Sabrina Iașchevici și Ionuț Vișan au scris un text coerent, plin de umor, pe înțelesul celor mici, fără atât de uzitatele aluzii contemporane pentru părinți sau bunici. Povestea curge lin, vorbindu-ne despre curaj, responsabilitate, cursul firesc al vieții, despre cum trebuie să înfruntăm trecutul, despre importanța familiei, despre prietenie, despre iertare, dar și despre răzbunare. Mesajul principal ar fi acela că fiecare dintre noi avem un loc bine definit pe lume, că ne naștem cu un scop, că orice obstacol apărut în cale poate fi depășit dacă avem curaj. Personajele sunt cele cunoscute: Simba, puiul de leu, aflat în plin proces de maturizare și care “abia așteaptă să fie rege”; Mufasa, tatăl său, prototipul liderului înțelept; Scar, unchiul asasin, avid de putere; Nala, prietena din copilărie a lui Simba, viitoare lui soție; Timon și Pumbaa, un măgar și un porcușor, prieteni de nădejde pe drumul exilului; Rafiki, o maimuță, un fel de sfetnic al lui Simba. Toți sunt protagoniștii unei povești pline de emoție, de simplitate.

Al doilea fapt de remarcat este că spectacolul are în prim plan păpușa, indiferent de felul de mânuire, nefiind folosită doar ca accesoriu sau pretext. Un decor simplu, dar funcțional (practicabile care servesc ca masa de mânuire și sugerează savana africană, drumul pe care îl parcurge Simba, etc.), conceput de Vladimir Turturică, păpuși (construcție Daniel Tonu) de diverse dimensiuni, combinație de marionetă cu fire scurte și gabit, expresive. Se cântă (nu în exces!), Mihai Dobre compunând linii melodice cantabile, cu momente ce se rețin.  Întreaga distribuție (Mona Toncu, Cristina Țane, Simina Constantin, Ioana Chelaru-Popovici, Mihai Dumitrescu, Florin Mititelu- cu o mențiune specială pentru interpretarea celor  două personaje, George Simian) este un tot unitar, fiecare dintre interpreți mânuind, dansând, cântând, jucând cu vădită bucurie.

Regele Leu, pus în scenă de Andrei și Andreea Grosu, este o opțiune repertorială de succes, are o viziune regizorală coerentă, cu un text cursiv și care respectă particularitățile teatrului de animație.

Teatrul de animație Țăndărică- Regele Leu. Regia: Andrei și Andreea Grosu. Dramatizare: Sabrina Iașchevici și Ionuț Vișan. Scenografie: Vladimir Turturică. Construcție păpuși: Daniel Tonu. Muzică originală: Mihai Dobre. Distribuție: Mona Toncu, Cristina Țane, Simina Constantin, Ioana Chelaru-Popovici, Mihai Dumitrescu, Florin Mititelu, George Simi

Long Live Rock’N’Roll!

O superbă duminică de iunie, matineu la Opera Comică pentru Copii. Penultimul spectacol al stagiunii cu School of Rock. Sală plină ochi cu părinți, bunici și copii de vârste mici și mijlocii, chiar și adolescenți. Mulți dintre spectatori, la fel ca și mine, iubitori de rock. Pentru ceilalți, spectacolul poate fi un început de a căuta sau cere informații despre Led Zeppelin, Mick Jagger și The Rolling Stones, Freddy Mercury, Aerosmith, etc, despre ce a însemnat rock-ul pentru istoria muzicii, de a asculta cântece devenite hituri.

          Mai întâi, a fost filmul. În 2003, regizat de Richard Linklater pe un scenariu original scris de Mike White și cu muzica compusă de Craig Wedren, School of Rock s-a bucurat de succes. Apoi, Andrew Lloyd Webber, celebrul compozitor englez (1948), autor al unor cunoscute și de succes musicaluri, precum Cats, Jesus Christ Superstar, Evita,  a  împrumutat unele linii melodice din film, creând un musical care se vrea un omagiu adus acestui gen muzical și care este o sărbătoare, o călătorie, dar și o lecție despre prietenie, libertate, despre revoltă, despre cum ar trebui, ca părinți, să vorbim deschis cu copiii noștri, să ne facem timp să îi ascultăm, nu doar să ne impunem un punct de vedere. Mai este vorba despre pasiunea pentru rock’n’roll pe care o stârnește unor elevi tocilari,  un cântăreț/chitarist rebel, nimerit la un colegiu foarte strict. Muzica ca pasiune, ca mijloc de educație, ca lecție de viață. “School of Rock este o sărbătoare a forței muzicii, a capacității ei de a ne da putere”, spunea Andrew Lloyd Webber. Printre rânduri, mai vorbim despre frustrarea unui om care se simte marginalizat, dar câștigă pentru că are curajul să abordeze problemele educației altfel decât în mod tradițional, fără rigiditate, fără legi draconice. O școală altfel!

          La Opera Comică pentru Copii, School of Rock este o nouă superproducție, regizată de Emil Pantelimon (același care a semnat și regia spectacolului Matilda, recent premiat de UNITER, la categoria Cel mai bun spectacol pentru teatrul de animație /copii). Trei ore de spectacol, 40 de artiști pe scenă, la care se adaugă formația (chitară, chitară bass, keyboard, percuție) care cântă live, coregrafia Cezarei Blioju), decorurile lui Vladimir Turturică, luminile, proiecțiile, ritmul de joc, volumul mare de muncă, talentul și dedicarea copiilor, energia interpreților adulți, cântecele însoțite de aplauzele publicului, participarea spectatorilor, toate astea adunate duc la un spectacol aproape fără cusur.  

School of Rock este un spectacol lecție despre cum putem elimina filtrele și șabloanele pe care societatea ni le impune zi de zi. Este despre educația de acasă și cea de la școală, despre spargerea unor bariere de comunicare, dar mai ales  despre vocea copilului, care nu se poate face auzită în fața adultului”, a declarat regizorul Emil Pantelimon.    

Scenograful Vladimir Turturică s-a folosit din plin de  dotările scenice (turnanta, care “învârte” decorul, trapa care ”înghite” sau aduce la suprafață camera în care locuiește Dewey, chitaristul rebel). A introdus ca element central o pasarelă pe mijlocul sălii, care permite apropierea dintre interpreți și public, ca la un adevărat concert rock. Luminile sunt, în unele momente, ca un personaj, amintind de concertele marilor trupe rock, eclerajul nu este încărcat excesiv.

Un alt fapt interesant este că dirijorul, Alexandru Ilie, nu este în fosă, ci comunică cu trupa prin intermediul unor ecrane situate în diverse puncte ale sălii. Tot la capitolul realizare regizorală și interpretativă ar trebui amintit momentul de perfectă potrivire între mânuirea instrumentelor de către copii și instrumentiștii din fosă.

În cee ace privește interpretarea, nu pot să nu-i amintesc, în primul rând, pe copiii din distribuție. Au o poftă de joc debordantă, cântă, dansează, spun replicile cu mare ușurință și talent. Se vede că s-a muncit mult, dar implicarea lor este remarcabilă, iar bucuria cu care joacă și se joacă este contagioasă. Optsprezece voci remarcabile (Ina Blaga, Niculiță Amalia, Damian Ștefan Trâmbaciu, Tudor Soare, Gheorghe Victor, Odorog Sara, Redeleanu Ingrid, Gorgan Alexia, Mihăilă Anastasia, Tudor Cărbunaru, Răpișcă Runa, Rebecca Nicolae, Sara Hristescu, Rebecca Rogin, Ana Burja, Maruca Iliuță Anastasia Zmău, Anastasia Onescu) pe care le-am trecut în ordinea din program, încredințată că de unii dintre ei vom mai auzi.

În ziua reprezentației, rolul lui Dewey a fost jucat de Vlad Nicolici. Actor, chitarist, trainer în atelierele de muizcă pentru copii, Vlad Nicolici a creat un persoanj plin de carismă, de o energie atât de molipsitoare încât ne-a antrenat și pe noi, unii chiar dansând în scaune și bătând din palme pe ritm. Din punctul meu de vedere, Vlad Nicolici a îmbinat cele două componente ale personalității sale, echilibrând balanța, ducându-și partitura impecabil, dar și dovedind și o tehnică actoricească bine pusă la punct.

Foarte bună soprana Mădălina Dinu, în rolul lui Rosalie, stricta directoare a colegiului, posesoarea unei voci de o mare claritate, Andrei Mihalcea, în rolul lui Ned, prietenul lui Dewey, pe alocuri, are tendința de a încărca personajul pentru a-i da mai multă greutate. Al patrulea rol principal este Patty, iubita lui Ned, interpretată de Sidonia Doica, cu nerv. Pe scenă mai apare un grup de interpreți care întruchipează profesorii colegiului, dar și pe părinții elevilor și formația No Vacancy, din care a fost dat afară Dewey și care este la concurență cu formația copiilor în cadrul concursului care le-ar putea aduce consacrarea.

“I’m in the band” pe viață, mi-am spus la sfârșitul unui spectacol plin de energie, antrenant, cu momente foarte bune, cu niște copiii talentați, pasionați, o trupă de actori/cântăreți care au umplut scena, ne-au luat de mână și ne-au arătat puterea unui gen muzical care a însemnat, în primul rând, libertatea de a se exprima, de a crea, de a cânta, de a se bucura, de a iubi, de a contesta, de a se revolta.

 

Opera Comică pentru copii- School of Rock de Andrew Lloyd Webber. Text: Julian Fellowes. Versuri: Glenn Slater. Regia: Emil Pantelimon. Conducere muzicală: Alexandru Ilie. Scenografie: Vladimir Turturică. Coregrafie: Cezara Blioju. Lighting designer: Alin Popa. Conducere muzicală copii: Teodora Jaworski.  Asistent regie: Irina Furdui. Asistent coregrafie: Sabina Chirilă. Pregătire muzicală instrumentiști-copii: Adrian Tetrade , Vlad Verdeș. Traducere şi adaptare: Alina Gânj. Distribuția: Vlad Nicolici, Mădălina Dinu, Andrei Mihalcea, Sidonia Doica Laura Gabriela Oana; Copiii: Ina Blaga, Niculiță Amalia, Damian Ștefan Trâmbaciu, Soare Chiriță, Victor, Odorog Sara Andreea, redeleanu Ingrid, Gorgan Alexia, Mihăilă Anastasia-Maria, Tudor Cărbunaru, Răpișcă Runa, Rebecca Nicolae, Sara Hristescu, Rebecca RoginAna Burja,Măruca Iliuță, Anastasia Zmău, Anastasia Onescu; Adulți: Mihai Munteniță,Sergiu Roban, Fang Shuang, Ana Stamate, Nicu Rusu, Raluca Oprea, Tiberiu Enache, Teodora Mareș, Mihai Toma, Maria Răducanu, Cristina Babalâc, Maria Stanciu Mihai Pricope,Maya Susanu, Diana Năstase; Trupa No Vacancy: Mihai Mitițescu, Nae Șovăială, Daniel Pascariu, Radu Ion. Band: Marian Căpățână, Ciprian Pop, Șerban Constantinescu, Vlad Verdeș, Andreea Archip, Marius Groza, Adrian Tetrade. Data vizionării: 15 iunie 2024.

  

Fluturi, fluturi...albastri

 

Între multele specii de fluturi care există în țara noastră, este și una de fluturi albaștri. Pariez că nu prea știți unde se află. Vă spun eu! În județul Cluj, este o microregiune (formată din 12 comune), Ținutul Fluturelui Albastru, la 30 km de Cluj-Napoca, la Bonțida Răscruci. Adică, acolo unde sunt și Castelul Bánffy, ruinele Cetății Dăbâca, platoul monumentului Răscoalei de la Bobâlna sau prin ”delta” creată de stufărișurile de lângă satul Sic. Este singurul loc din Europa, descoperit cu mai bine de 30 de ani în urmă. “Albăstrelul argintiu al furnicilor, albăstrelul cio­­colatiu al furnicilor, albăstrelul mare al Cim­bri­șorului și albăstrelul comun de gențiană, aces­tea sunt cele patru specii Maculinea, deosebite de fluturii albaștri comuni, ce se găsesc în număr ma­re pe lângă gospodării sau ochiuri de apă”.(Formula AS). Este singura specie de fluturi crescută de…furnici.

Bun, o să ziceți, dar ce legătură are cu teatrul? Are! Teatrul de păpuși “Puck”, care anul acesta aniversează 75 de ani de existență, împreună cu  ESUA Asociația Româno-Germană și cu sprijinul AFCN, a demarat proiectul cultural Fluturii albaștri – teatru social pentru întreaga familie, concretizat prin spectacolul nonverbal Fun Fact, la care, pentru prima data, secția română și secția maghiară au lucrat împreună, așa cum se precizează la începutul reprezentației.

Scenariul scris de Ana Cucu-Popescu, cu mici intervenții în limbile română și maghiară, povestește despre cum trăiesc laolată fluturii albaștri cu furnicile roșii, pledând pentru prietenie, comunicare, bune relații interetnice, conviețuire pașnică.

La ridicarea cortinei, suntem în pădure. În centrul scenei se află un trunchi gros de copac și asistăm la un dans/ zbor al fluturilor albaștri. Copacul servește de paravan, de scorbură/scenuță, în jurul lui desfășurându-se acțiunea. Umorul și buna dispoziție derivă din jocul actorilor, din mimica, din gesturile lor care imită zborul fluturilor, din onomatopeele fiecăruia (prepondent fiind “fâl-fâl”), din situațiile pe care le creează. Se amuză copiii, se amuză și adulții și, probabil că, multora le trece prin cap, la plecarea din sală, să se repeadă până la Bonțida să vadă fluturii albaștri.

 

 

Teatrul de păpuși Puck-Fun Fact. Regia: Delia Gavlițchi. Scenariul: Ana Cucu Popescu. Scenografie: Florin Suciu. Muzica: Domokos Előd. Coregrafie: Varga Hunor-József. Asistent regie: Vlad Chiriac. Asistentă dramaturgie: Csog Brigitt. Distribuția: Balogh Dorottya, Andreea Bolovan, Domokos Szabolcs, Robert Trifan. Data premierei: 15 octombrie 2024.

 

Remus Gabor: “(…) în teatrul de animație nu suntem limitați de forma umană”

 

Remus Alexandru Gabor este un nume deja consacrat în lumea teatrului, mai ales în scenografie. Artist plastic la Teatrul Național “Ion Luca Caragiale”, cadru didactic la Universitatea Națională de Arte București- UNArte, dar și la UNATC, curator de expoziții. Teatru, film, design, realizare costume, recuzită, sculptură păpuși, pictură de șevalet, grafică, modelaj, desen artistic și tehnic, și câte și mai câte într-un singur personaj. Un artist complet și complex, care printre atâtea îndatoriri și obligații mi-a răspuns la întrebări într-un timp record. 

Raluca Tulbure: Înainte de a intra în miezul problemei, te-aș ruga să-ți faci un portret. Cine ești, de unde vii, unde ai vrea să ajungi?

Remus Gabor: Dacă ar fi să-mi fac un autoportret a-şi începe prin a spune că sunt un om, un om tare plictisitor cu preocupări prea puțin plictisitoare. Dacă ar fi să mă întrebi în orice moment al zilei, ce fac? Răspunsul ar fi mereu același "uite, lucrez" sau "muncesc" și asta face din mine un om care nu oferă prea multă diversitate și asta cumva vine din felul în care am fost crescut. Vin dintr-un sat din Moldova, de pe lângă Bacău, numit Răcăciuni, sunt primul artist al neamului meu, ceea ce, în sine, sună a un banc promițător. Cât despre unde vreau să ajung, nu știu exact unde e acel loc, dar știu că vreau ca în acel loc munca mea să ajute cât mai multă lume spre a cunoaște și a înțelege cât se poate de mult despre universul ce ne înconjoară. 

R.T.: Ești unul dintre puținii tineri scenografi care te-ai dedicat teatrului de animație, deși lucrezi și în teatrul dramatic, în televiziune, faci filme de scurt -metraj, videoclipuri muzicale, reclame. Care crezi că este puterea teatrul de animație, în zilele noastre?

R.G.: Şi mă bucur că nu sunt singurul tânăr! Încep să văd o preocupare mai mare din partea mai multor oameni în direcția asta. Teatrul de animaţie şi-a păstrat și în zilele noastre aceleași puteri pe care le-a avut dintotdeauna, puterea de a educa un public printr-o formă de energie particulară lui, puterea de a elibera anumite presiuni sociale canalizate prin obiectele animate și, din punctul meu de vedere, mai are și puterea de a elibera creatorul de limitările și constrângerile realității, furnizând un tărâm fertil pentru o creativitate debordantă. 

R.T.: Există o prejudecată cum că teatrul de animație este doar pentru copii. Cum ar trebui combătută, dacă ea mai există?

R.G.: Da! Această prejudecată încă este de actualitate și cred că vine dintr-o lipsă de cunoaștere. Publicul și, din nefericire, și mulți creatori de teatru au uitat de unde vină această "prejudecată". Apropo de puterea educativă a teatrului de animație, ea a fost stipulată de un regim totalitarist ca o formă de a modela percepția copiilor în direcția doctrinelor și ideologiilor comuniste, tocmai prin faptul că obiectul animat -păpușa - este apropiat ca principiu de ideea de jucărie, dar aceste două lucruri sunt diferite fundamental. Dacă ne uităm oriunde în lume și, de ce nu și în istoria noastră, o să putem vedea că teatrul de animaţie este o formă de artă destinată tuturor categoriilor de public. Această prejudecată este o lamă cu două tăișuri, datorită ei avem teatrul de copii și tineret, teatrul de animaţie, teatrul de păpuși subvenţionat de stat, ceea ce în restul lumii este un lucru rar întâlnit. Acum, oare, chiar trebuie combătută această idee? Sau ar fi mai prudent să ne folosim de aspectul educativ și să educăm publicul și în sensul unui teatru de animație pentru toată lumea?  Putem să păstrăm matineele pentru publicul tânăr şi seară să oferim o paletă mai largă pentru publicul adult, dar asta ar presupune că şi conducerea teatrelor de profil să ducă o muncă grea de convingere cu autoritățile și să investească mai mult timp în marketingul acestui gen de teatru. Poate și companiile de teatru independent ar putea să ajute în sensul ăsta, ei beneficiind de mai multă libertate de exprimare. 

R.T.:  Dacă ar fi să caracterizezi starea actuală a teatrului de animație care ar fi principalele puncte?

R.G.: Cu doar o mână plină de excepții, teatrul de animație, din punctul meu de vedere, este într-o stare de limbo {incertitudine stagnantă} Mi se pare că o mare parte din creatori și producători au renunțat la dorința de a fi o forță creativă, jucăm la sigur, ne folosim de titluri consacrate, nu experimentăm prea mult, nu căutăm prea departe, în așa fel încât să nu deranjăm pe nimeni. Plecând de la o premisă de natura "capul plecat sabia nu-l taie", ajungem pe un drum pe care eu îl consider greşit, pentru că această premisă este decontextualizată. Da, "capul plecat, sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede". Eu unul sunt mândru că ceilalți  se referă la mine cu sintagma " băiatul ăla care face păpuși", în viziunea lor folosită în modul, cel mai probabil, peiorativ. Poate am avea parte de altă experiență dacă mai mulți dintre oamenii care operează în domeniu ar fi mai mândri că sunt păpuşari.

R.T.: Când te-ai decis că scenografia este visul tău?

R.G.: În același moment când am decis că voi deveni artist. Sunt un personaj activ care se plictisește repede făcând același lucru de mai multe ori, nu aș fi bun de lucrător în serie, aşa că am ales singura artă în care fiecare etapă este diferită față de cea de dinainte şi fiecare proiect vine cu provocările lui particulare care cel mai probabil nu au cum să se mai repete într-o viață de om. Aș spune mai degrabă că scenografia m-a ales pe mine, cu precădere cea specifică teatrului de animație. Omul potrivit la locul potrivit, sunt norocos din punctul ăsta de vedere.

R.T.: Din ce știu eu, nu există o secție specială dedicată acestei arte la UNATC sau la UNArte. Ar fi necesară o astfel de specializare? Ce ar trebui să știe în plus un student interesat de cum se construiește o păpușă sau un décor pentru aceasta?

R.G.: O secție de scenografie axată cu precădere pe specificul teatrului de animație nu avem și nici nu cred că e cazul să avem una. Principiile generale ale scenografiei sunt valabile în toate formele ei. Un scenograf care se hiper-specializează pe o arie nu are cum să fie un scenograf bun. În sine, această profesie necesită un practician flexibil, versatil, adaptabil. Da, teatrul de animaţie are anumite particularități, dar nimic din ce nu poate să-și asume un scenograf dedicat. Din câte îmi este cunoscut mie, atât la UNArte cât și la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, dacă un student își dorește să aprofundeze specificul scenografiei teatrului de animaţie există profesori care au experiență în domeniu și pot să îi îndrume. 

R.T.: Să faci scenografie la un spectacol de animație e mai greu decât pentru un spectacol dramatic?

R.G.: E un pic mai greu din anumite puncte de vedere, e mai ușor din altele. Nivelul de cunoștințe tehnice ar fi odată. Scenograful, în teatrul de animaţie, trebuie să gândească câte un sistem nou de mânuire pentru fiecare idee năstruşnică pe care o creează, și asta necesită niște abilități tehnice foarte bine structurate, o cunoaștere aprofundată a proprietăților materialelor de construcție. În același timp, trebuie să jongleze și concepte de regie, pentru că tot din construcția obiectelor animate derivă și asta.  Din concepție se gândește ce posibilități de mişcare poate să aibă respectivul obiect, la ce gen de plasticitate vizuală poate să ajungă în mişcare acea păpușă, marionetă sau cine mai știe ce altă formă de obiect animat. În schimb, e mai ușor pe partea creativă, fiindcă în teatrul de animație nu suntem limitați de forma umană și asta vine cu o eliberare substanțială.

R.T.: Folosirea tehnologiilor de ultimă generație poate ajuta la dezvoltarea teatrului, în general și al teatrului de animație în special?

R.G.: O, da! Activitatea mea preferată ca scenograf e să-mi fac documentarea pe noi tehnologii și materiale și cum pot fi ele folosite într-un demers scenografic. Un exemplu pentru mine ar fi imprimarea 3D. A devenit accesibilă pentru oricine, atât ca preț, cât și ca informații despre, care pot fi găsite foarte ușor, cu un ecosistem complex de programe atât pentru partea de proiectare virtuală a fișierelor pentru printare, cât și interfețe ușor de înțeles pentru oricine când vine vorba de printarea propriu-zisă. Nu mai spun de varietatea impresionantă de materiale disponibile pentru această tehnologie. Se deschide un orizont nou de experiment și testat concepte care, în ritmul la care se produc spectacole în zilele noastre, a devenit un soi de lux de care mă bucur pe deplin și am văzut că și alții ca mine.

R.T.: Fiind implicat în procesul educațional ca lector la UNArte, te-aș întreba care sunt metodele prin care încerci să-i atragi pe studenți spre teatrul de animație?

R. G.: În calitate de lector la UNArte, nu pot să zic că aplic altă metodă decât cea a exemplului propriu. Cadrul didactic universitar are o influența destul de mare asupra studentului, mai ales într-o universitate vocaţională. Dacă m-aș apuca să le manipulez percepția în direcția teatrului de animație, sunt absolut convins că aş avea success, dar nu mi se pare corect față de student. Da, dacă văd că un student are o paletă de abilități care s-ar potrivi perfect pe scenografia spectacolului de animație, îi voi recomanda asta, precum la fel de bine îi voi recomanda scenografia de film unuia care are tot ce îi trebuie pentru asta. În restul timpului, expun tuturor studenților ce are scenografia de oferit, le arăt exemple din munca proprie fără vreo jenă și, dacă se întâmplă ca unul dintre ei să își dorească mai mult, le stau la dispoziție cu mare drag.

R.T.: Cine ți-a fost mentor?

R. G.: Am avut mai mulți oameni care m-au format, dar pe domnul Cristian Pepino, fără dar și poate, l-am considerat mentorul care mi-a consolidat identitatea artistică. Până la el nici nu știam de existența acestei forme de teatru și, cu o generozitate imposibilă, mi-a oferit oportunitatea să “fur” tot ce am putut de la dânsul. Pentru asta o să îi fiu profund recunoscător cât o să trăiesc.

R.T.: Ai și un atelier de scenografie, COVEN Ground, pe care l-ai întemeiat cu colega ta de generație, Raluca Aionițoaie. Bănuiesc că nu e ușor să faci slalom printre multiplele tale obligații, cum gestionezi, totuși, timpul?

R.G.: Prost. Nu sunt un exemplu bun din punctul ăsta de vedere. Un om echilibrat și cât de cât normal are o viață profesională pe care o petrecere muncind și una personală în care își face timp pentru cine știe ce activități de recreere, pentru familie, prieteni, pentru odihnă în general. Momentan, eu sunt foarte departe de o viață personală normală și tot excedentul de timp "câștigat " în felul ăsta îl vărs în muncă, ceea ce nu este sănătos, știu. Cred că toate acestea apar, deseori, din cauza incapacității mele de a spune nu. Nu recomand cu căldură genul ăsta de comportament, dar, în schimb, munca mea mă împlinește profund și cunosc cât de importantă e pentru public și puterea de schimbare pe care o are, aşa că acele puține ore de odihnă pe care mi le permit sunt suficiente pentru a-mi menţine fluxul creator. 

R.T.: Nu mă pot abține să nu-ți pun și ție întrebarea devenită un fel de clișeu pentru invitații mei.  Dacă ai avea o baghetă magică, ce ai face cu ea?

R.G.: Sincer? A-şi lungi zilele cu încă vreo 6 ore cam așa și mi-aş mai adăuga câteva brațe... vreo 4!

Uriașul și raza de soare

 

Trupa Arcadia a Teatrului “Regina Maria” din  Oradea a prezentat într-un interval scurt de timp două premiere: Uriașul egoist după Oscar Wilde și O rază de soare de Al.T. Popescu. Două titluri pentru publicuri țintă diferite, cu tematici diferite, scrise în epoci diferite.. O adaptare de Daniela Șilindean după textul lui Oscar Wilde s-a jucat la Teatrul Lucefărul din Iași, în regia lui Radu Nica, iar  Raza de soare a fost un titlu extrem de des întâlnit și sub alte titluri, pe afișele teatrelor de copii, înainte de 1989.

Să le luăm pe rând. Uriașul egoist a apărut în 1888 și face parte din volumul Prințul fericit și alte povestiri, scris de Oscar Wilde (1854-1900), poet și dramaturg irlandez. Ca și celelalte povestiri pentru copii (Prințul fericit, Mireasa de sticlă, Fantoma din Canterville, Pescarul și sufletul lui), Uriașul egoist degajă multă emoție, și abordează, într-o manieră poetică teme, precum generozitatea, prietenia, transformarea personală.  Eroul principal este un uriaș care, după ce le interzice copiilor să se joace în grădina sa, devine tot mai singur și mai nefericit. După un timp, se decide să le permită copiilor să se joace din nou, iar grădina revine la viață. Iubirea, generozitatea, altruismul pot schimba viețile noastre în bine. Singurătatea, egoismul ne duc la nefericire, la alienare. Copiii din poveste simbolizează puritatea și bucuria de a trăi, speranța. Sunt “lecțiile” predate de Oscar Wilde,  pe care le dezvoltă și spectacolul de la Oradea, regizat de Ciprian Huțanu.

În ultimul an, Ciprian Huțanu a fost atras de titluri din literatură clasică internațională (Micul Prinț la Teatrul pentru copii și tineret “Căluțul de mare”, Don Quijotte la Teatrul Arlechino, Brașov, Majordomul al Compania Synchret și al  Universității ce Arte “George Enescu”, Iași), iar Oscar Wilde i-a oferit o nouă posibilitate de a se apropia de un text cu semnificații profund umane, cu trimiteri simbolice (grădina Uriașului poate fi o metaforă pentru Grădinile Raiului, băiețelul pe care îl ajută să urce în copac ne poate duce cu gândul la un înger coborât pe pământ). Spectacolul este cu păpuși la masă semnate de scenograful Costache Gavril Șirițeanu.  Uriașul este o păpușă Bunraku, foarte expresivă, cu detalii de expresie bine conturate, iar celelalte păpuși sunt cu gabit.  Decorul  Oanei Cernea este dominat de un copac cu flori, care apar și dispar, și o casă în fundal.  Nu mai vorbim de muzica lui Cari Tibor, care, ca deobicei, este potrivită și accentuează și completează acțiunea. Actorii din distribuție (Florian Silaghi, Igor Lungu, Teodor Alexandru Chrefelean, Alexandru Pop, Armanca Serac, Consuela Egyed)  joacă, pe rând, mai multe personaje care sunt bine conturate și mânuite.

A doua premieră are la bază un text semnat de Al. T. Popescu, cunoscut scriitor pentru copii, extrem de jucat înainte de revoluție. Magazinul cu jucării, O rază de soare, Ariciul albastru, Strop de Rouă brotăcelul, Omulețul de puf, Leopardul de argint sunt doar câteva din titlurile mai cunoscute. O rază de soare este un text sensibil care vorbește despre felul în care iubirea poate transforma caractere, poate aduce un strop de fericire, chiar și în momente dificile. Un alt mesaj este acela că speranța, nu numai că moare ultima, dar aduce cu ea și un optimism dătător de viață. “Înarmați” cu speranță, cu optimism, ajutați de cei dragi, putem învinge orice obstacol, putem găsi lumina de la capătul tunelului. Spectacolul regizat de Toma Hogea vorbește cu delicatețe despre empatie, despre solidaritate, dar și despre "tema prieteniei secondată de tema sacrificiului" și a fost gândit ca un omagiu adus regretatei regizoare Maria Mierluț, ani de zile membră a trupei orădene.

Într-un pod mare, rece, plin de tot felul de lucruri vechi și desperechiate (pendulă fără ceas, lăzi, cutii diverse, pian, gramofon, patefon, servantă, o umbrelă, măsuță, ceas deșteptător) întâlnesc o balerină de porțelan cu un picior rupt și un șoricel cenușiu. Scenografa Oana Cernea a dat o mare atenție amănuntelor, iar personajele sunt fie marionete, fie păpuși cu gabit. Din joacă-n joacă se leagă o prietenie solidă, sinceră. Pentru a o înveseli pe Piff, Muf roade o bucată de fereastră pentru a lăsa o rază de soare să intre în pod. Apoi, găsește o soluție pentru a o ajuta pe micuța balerină să își poată îndeplini visul de a dansa. Textul este completat de cântecele vesele, ritmate (muzica Cari Tibor, versuri Toma Hogea). Apariția unui motan întrerupe dansul recunoștiinței, iar finalul… finalul nu îl voi desconspira, dar poate fi ușor de ghicit. “Prietenia e polenul de pe floare" ni se spune pe note și cu toții, cu mic cu mare, ieșim fredonând referenul. Cei trei actori (Florian Silaghi, Consuela Egyed și Igor Lungu), fac și desfac acțiunea, dau viață unor personaje simpatice, transmițând mesajul poetic al unei poveștii simple și tandre.

Două premiere, doi regizori, două texte, două viziuni la Oradea, unde trupa mică-mică, din cadrul Teatrului “Regina Maria” face spectacole diversificate. din punct de vedere al mânuirii.