AlexaVisarion-70

Parafrazându-l pe Tudor Arghezi, aș putea spune că “niciodată toamna nu fu mai frumoasă” la Botoșani decât în acest an. Am descins pe meleagurile moldave, scăldate de un soare blând  și “pictate” de un pictor anonim în culori de galben, arămiu, maroniu, la invitația Teatrului Mihai Eminescu și a amabilului său director Traian Apetrei. Motivul a fost generat de o serie de manifestări dedicate regizorului Alexa Visarion , care a împlinit 70 de ani și care este născut în zonă, apoi, de o premieră.

Proiectul “Botoșăneni de vază” este menit să omagieze oamenii care “sfințesc” localitățile de obârșie, care au făcut ”fapte” demne de laudă, care au făcut din nume renume. Este un fel de antidot împotriva uitării, ca să citez titlul cărții lui Alexa Visarion, lansată cu acest prilej. Despre regizorul, scenaristul, profesorul, publicistul Alexa Visarion, Cătălina Buzoianu spunea odată, “Poate să înceapă mereu, totul, de la zero. Ştie să renunţe, ca să poată merge mai departe. Ştie să piardă, ca să poată câştiga. Risipindu-se, de fapt se adună”? Chiar așa, ce am mai putea adăuga noi, muritorii?

“Nu pot exista decât dacă ard până la capăt” mărturisea regizorul, de fapt aceasta este chintesenta artistului, a artistului adevărat pentru care orice creație este un foc ce îl macină, îl torturează,îl izbăvește.

Prima zi a manifestărilor s-a desășurat la Casa Tineretului, sediul temporar al Teatrului Mihai Eminescu. Motto-ul a fost:70 de ani de bucurii pământene, 50 de ani de la debutul în lumea teatrului și 40 de ani de creație în filmul românesc. Au fost prezentate secvențe dintr-un film realizat de Televiziune Română și intitulat  Alexa Visarion-Magia teatrului și a filmului. Un portret-eseu despre o activitate remarcabilă, cu secvențe filmate din spectacole de teatru și televiziune, creionat de înșuși ”magul”Alexa. Apoi, criticul ieșean Călin Ciobotari a prezentat cartea semnată de sărbătorit Împotriva uitării. Despre talentul de publicist al lui Alexa Visarion, Călin Ciobotari a spus: “Actul de rememorare nu îl poate face nimeni. Alexa Visarion este de părere că există un timp valabil, care scapă perisabilului.Un timp care rămâne același, valid, numai în momentul în care este generat de artă. Arta npastră generează timp. (…) Este un excelent portretist. Este o carte despre întrebări fundamentale. Pentru că Alexa Visarion, ca și Peter Brook, este un adept al întrebării. (…) Cine sunt eu, cine ești tu în teatru? (…) Care este rostul Teatrului?”

Partea oficială a fost scurtă, dar emoționantă. Sărbătoritul, fost director al Teatrului botoșănean a primit o “Diplomă de excelență” și titlul de “Director de onoare al Teatrului Mihai Eminescu”, iar viceprimarul Marian Murariu i-a oferit și un set de volume de poezie, semnate de laureații Premiului Național de poezie Mihai Eminescu. “Acest director de onoare înseamnă în primul rând dragoste față de teatru, însemnă puterea de a crede în continuare în teatru, folosind întrebările, dar și un anumit tip de investigație. Acest director de onoare însemnă dragoste pentru ce se întâmplăîn momentul de față în Teatrul Mihai Eminescu, vorbesc de repertoriu, de trupă, ca direcție privind șansa teatrului de a fi viu.Și, mai înseamnă că acest director de onoare mă adduce alături de prietenii mei, de foștii mei colegi, de foștii mei profesori și îmi dă putere să cred că nu a fost degeaba”. Alexa Visarion a vorbit despre mândria lui de a fi din partea locului, despre amprenta puternică pe care a lăsat-o copilăria petrecută la țară, la Bălușeni, despre prima mare iubire a sa, Mihai Eminescu. Seara s-a încheiat cu proiecția filmului Inghițitorul de săbii, din 1981, o producție de referință. Inspirat după nuvelele Moartea înghițitorului de săbii și revolta în port de Alexandru Sahia și schița lui Gheorghe Brăescu Vine doamna și domnul general, filmul vorbește despre condiția artistului în societate, artistul de circ, vitregit de soartă în toate timpurile ce își câștigă existența prezentând  un număr de senzație. Infiază un copil, desi de abia își duce traiul și cu el străbate satele. Înghițitorul de săbii este obligat să facă un număr cu baioneta data de un ofițer și va muri. Impresionante scene, de un tulburător dramatism. Pentru mine a fost cu atât mai emoționant pentru că prin fața ochilor mei s-au perindat mari actori, dispăruți, uitați de generațiile actuale și din nou, imaginea ‘îngerului’ acrobat al lui Ștefan Iordache sau măreția lui Mircea Albulescu mi-a strâns o lacrimă în colțul ochilor. NU trebuie uitați!

În ziua următoare, însoțită de domnul director Traian Apetrei, am poposit în comuna Bălușeni, la Casa de cultură Alexa Visarion. Primarul Niculae Stratulat și viceprimarul Claudiu Doroftei, alături de un grup de elevi l-au sărbătorit pe consăteanul lor. Acesta le-a vorbit elevilor despre mândria de a fi crescut la țară,despre copilăria frumoasă pe care a avut-o, despre prietenii pe care i-a păstrat până în ziua de azi, i-a îndemnat să învețe, să citească cât mai mult. Apoi, a urmat un fragment din spectacolul Titanic Vals, regizat de Dan Tudor.

In sala casei de cultură a avut loc și vernisajul unei expozitii de grafică semnată de Constantin Draxin, localnic de vază, care a avut și o poveste de viață demnă de un film artistic. Scriitorul Gellu Dorian i-a prezentat și o selecție din cărțile de poezie, subliniind că personalitatea lui Draxin, de altfel puțin cunoscută, a fost una complexă. Un concert susținut de Fanfara Cordăreni a întregit atmosfera unei sărbători frumoase, emoționante care a omagiat un om, un artist special,plecat în lume dintr-un loc de poveste. Este un mod de a lupta împotriva uitării, de a face recurs la memorie, de a oferi posibile “modele”.

Am profitat de vizita de la Botoșani pentru a face o vizită “de lucru” coleilor de la Teatrul Vasilache. A ajuns în plină repetiție la un nou spectacol: Scufița Roșie, în regia lui Mihai Donțu. Sigur că e greu de spus cum va arăta spectacolul pentru că, fiind în lucru, fără toate elementele de decor sau costume,îți poti doar imagina cum o să fie. Mi-a plăcut ideea scenariului, unde Scufița trebuie să facă față nu unui lup, cel din povestea clasică, ci la doi, unul din Cei trei purceluși și altul din Capra cu trei iezi. Deocamdată,atât! I-am revăzut pe simpaticii actori,am stat de vorbă cu directorul teatrului, actorul marius Rogojinschi, m-am „minunat” de vitregia condițiilor în care își desfășoară activitatea, aproape de cerul liber. Sunt promisiuni de fonduri de reparații. Ca o paranteză, situația nu este roză nici la „surata” mai mare, Teatrul Mihai Eminescu, aflat de mult timp în stadiul de șantier. Zilele teatrului, care vor avea loc spre jumătatea lunii octombrie se vor desfășura sub deviza “Redați comunității Teatrul Eminescu”. Este un apel disperat al conducerii, al actorilor și al întregului personal pentru sensibilizarea celor în drept. Poate că donația simbolică oferită de un membru al familiei Callimachi, strâns legată de istoria acestui oraș, ar trebui urmată.