Pe actorul, regizorul,
profesorul, directorul de teatru Marius Rogojinschi l-am găsit în biroul lui de
la Teatrul pentru copii și tineret “Vasilache” din Botoșani. De Marius mă leagă
multe amintiri, dar prima care îmi vine în minte este că noi am făcut
cunoștință pe un aeroport, la Londra, când ne aflam la un stagiu de pregătire
inițiat de UNITER prin 92-93. Am fost rugată să mă duc să-l întâmpin și să-l
însoțesc pînă la stația de autobuz spre Oxford. De atunci, în multe ocazii,
ne-am văzut, mai ales că aveam un subiect comun: teatrul de animație. Am
povestit deci, despre pasiunea lui pentru teatru, despre cariera de actor,
despre păpuși, despre proiecte, vise. Mi-a vorbit mult despre draga lui
profesoară, Olga Tudorache, pe care o venerează. Intrerupți ba de secretară ca
să semneze niște acte, ba de o ședință fulger la primărie...am tot reluat
‘tirul’ întrebărilor. Reportofonul a mers, am vorbit mult, dar am făcut o
selecție pentru că altfel nu mi-ar ajunge paginile revistei. Crescut într-o
familie de artiști, mama – actor păpușar și tatăl – scenograf, mai mult în
teatru, Mariu Rogojinschi are la activ multe roluri importante Cațavencu,
Falstaff, Petrucchio, Claudius, Pampon, Ianke, dar și multe spectacole montate
la Teatrul Vasilache sau în alte institutții ca: Fantezii în jaz, Dragostea
celor trei portocale, Stafia familie
Canterville, etc.
Raluca Tulbure: O să începem
discuția de la anii studenției pentru că știu că au avut o importanță majoră în
drumul tău artistic.Știu că ai intrat după mai multe încercări, vreo patru,
dacă am reținut bine.
Marius
Rogojinschi: Ajungem la momentul în care am fost admis la Institut, când
a venit domnul Sandu Lazăr și ne-a adus rezultatele. Aveam 9.66. Nici nu știu
cum a rezultat media aia! Am aflat mai târziu că mă apreciaseră foarte mult
domnul Cotescu și domnul Moisescu. Îți dai seama că a fost cea mai ferictă zi
din viața mea, la fel de fericită ca cea în care s-a născut băiatul meu,
Petruș. Cinci ani de examene de admitere, un an și patru luni efectuarea
stagiului militar. Pe vremea aceea, examenul de admitere dura o lună din
momentul înscrierii. Proba medicală era eliminatorie. Mai era și o altă piedică: trebuia să aduci o diplomă individuală sau
colectivă că ai fost în Cântarea României. Eu aveam pentru că luasem premii.
R.T:
Tu ai avut noroc că ai prins niște
profesori deosebiți, în ciuda ‚șicanelor’, piedicilor de care
vorbeai. Ai fost elevul doamnei Olga Tudorache și m-ar interesa să știu ce ți-a
rămas din învățăturile ei?
M.R: Sunt mai multe lucruri. Corectitudinea în viața
profesională. Eu o iubeam pe doamna Olga Tudorache și sunt mândru că i-am fost
student. Două persoane care nu s-au vorbit între ele mi-au zis despre ea că era
una dintre acele persoane care nu au mințit niciodată nici pe scenă nici în viața
profesională. Intr-adevăr, era de o probitate profesională cu totul aparte, de
o moralitate, de o etică, de o mare rigoare. Toate acestea mi-au rămas, sigur
la alte dimensiuni. Eu nu pot intra în scenă făcând rabat de la ceea ce am
învățat: logică, bun simț, motivație, adevăr scenic, „fi nu
arăta”, spirit de echipă, fantezie, norme de etică profesională care astăzi,
din păcate, nu se mai găsesc.Un mare sacrificiu pentru această profesie. Eu
mi-am trăit și-mi trăiesc, în continuare, sacrificiile.
R.T:
Ai sacrificat ceva din viața ta personală pentru cea profesională?
M.R:
Foarte mult! Aproape tot! Sănătatea, în
primul rând. S-a scrificat familia și după aceea mi-am sacrificat eu familia. Însă,
sunt mândru, foarte mândru că am un băiat care a copilărit în teatru, ca și
mine de altfel, dar care a îmbrățișat o profesie tehnică, e light designer și
lucrează cu mari trupe muzicale. Îmi seamănă, nu face rabat de la efort, de la
calitate.
R.T:
Ai găsit echilibrul dintre viața
profesională și cea personală? Deții o rețetă a fericirii? Există, oare, una?
M.R:
Grea întrebare! Acum, descopăr niște valori pe care le-am exclus, pe care nu
le-aminclus în vița mea din trecut. Sunt la o a doua familie și-mi dau seama de
foarte multe greșeli pe care le-am făcut în cealaltă familie. Am depus eforturi
deosebit de mari, dar beneficiile au fost efemere.Eu am rămas cu amintirile și
ceilalți cu uitarea. Am pierdut zile din viața băiatului meu.
R.T:
Ai avut și ai pe lângă activitatea
profesională și o activitate, să-i zicem organizatorică. Ai avut diverse
funcții de conducere,fie la Teatrul Mihai Eminescu, fie la cel de copii unde
ești la al doilea mandat, la Consiliul Județean. Cum le împaci?
M.R:
Vezi tu, sarcina acesta asumată pe lângă profesia de bază a constituit un efort
de timp, fizic, psihic. Lucrurile s-au întâmplat cam așa. Când ne-am întâlnit
în prima zi la facultate , fiind cel mai în vârstă din an, aveam 24 de ani,
doamna Olga Tudorache m-a numit șef al clasei. Fiind educat în spiritul
responsabilității și al asumării activităților organizatorice, căpătate din
armată, m-am străduit să mă descurc cât se poate de bine și cu acestă calitate
pentru a fi de ajutor colegilor mei, la modul caramaderesc. Tot armata m-a
învățat ca dacă ești un zbir ai să-ți atragi oprobiul colegilor, dacă ești un
camarad, atunci ai să-ți atragi respectul și stima lor. În timp am învățat că
respectul ți-l atragi și prin valorea profesională, dar la vremea aceea nu
aveam asemenea ierarhii. Înainte de absolvire, profesorul meu Florin Zamfirescu
m-a sfătuit să nu refuz dacă mi se va propune vreo funcție pentru că susținea
el, aveam niște calități. Zicea el, și mă poate contrazice, că fiind crescut în
teatru, fiind om de teatru nu sunt chinuit de vanitate, de orgoliu.
R.T:
Adică, cunoșteai din interior viața unui
teatru...
M.R:
Da. Prezicerile lui Florin Zamfirescu s-au adeverit patru ani mai târziu, când
deveneam cela mai tânăr director de teatru din țară,
R.T:
La Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani.
M.R:
Da. Mai mulți colegi din an au devenit directori: Mihai Bica la Sibiu, Mariana
Petrea la Reșița, Emil
Șerban la Rm. Vâlcea. Eram supranumiți “clasa de directori” ai Olgăi Tudorache.
R.T: Ar fi multe de
vorbit despre talentul de a fi un director bun fără să faci rabat de la
profesie. Unii renunță la ea pentru a-și asuma pe de a intregul “rolul”
principal într-o piesă grea, scrisă de alții și în care tu depinzi de
“regizori” mai mult politici. Dar, să
revenim...
M.R:
Repet, a contat enorm copilăria mea în teatru.
R.T:
După câțva ani, iată-te din nou director
al Teatrului Vasilache, după o perioadă destul de tulbure dominată de un
scandal, de frământări, de zbateri ale colegilor tăi ca activitatea, munca să nu
le fie umbrită, de o luptă dură cu autoritățile. Mai există solidaritate de
breaslă?
M.R: Solidaritatea de breaslă este altă
normă, dacă vrei,care ține de etica acestei meserii. Dacă nu ai norme de etică
asumate, preluate din facultate atunci e mai greu. Nu se studiază la facultate,
dar Olga Tudorache, Florian Pittiș, Florin Zamfirescu, Mircea Albulescu ni le-au predat prin ce făceau și spuneau. ‘Actorul bun se cunoaște după cum
merge în culise în timp ce colegii lui sunt pe scenă’ sau ‚dacă am venit la
teatru, hai, să-l și facem’, spunea, de exemplu, Florian Pittiș.
R.T:
Din discuția nostră am înțeles că ai
învățat foarte multe lucruri de la doamna Olga, pentru care, evident, ai un
cult. De la cine ai mai putea spune că ai „furat” sfaturi pentru
carieră?
M.R: De la Florin Zamfirescu. Avea frecvența pe care eu o
căutam ca să înțeleg. Prin anul doi, mă împotmolisem în înțelegere, în
dezvoltare. Și, a venit Florin Zamfirescu, lucru care a însemnat enorm pentru
mine.
R.T: Ce-ți propui pentru Teatrul Vasilache?
M.R: Deocamdată, îmi propun ca împreună cu prietenii și
colegii mei să-l readucem în stadiul de concept instituțional și profesional ca
atunci când am plecat în 2010, la sfârșitul anului. Nu vreau să vorbesc prea
mult despre ce s-a întâmplat între timp pentru că s-au degradat multe lucruri,
au fost foarte multe suferințe fizice, psihice, conceptual artistice. S-a
încercat schimbarea sensului conceptului de teatru pentru copii, al teatrului
de animație. Nu poți să vii și să afirmi că în ziua de astăzi nu vom mai face
spectacole decât pentru copiii care nu mai cred în Moș Crăciun. Cum să nu crezi
în Moș Crăciun?
R.T: Mai crezi în povești?
M.R: Oho! Gradul de lectură, imaginația mea, fantezia mea
s-au dezvoltat din momentul în care mama mea ca să mă adoarmă îmi citea
povești.După aceea, au urmat lecturile mele,iar după ce s-a născut băiatul meu
nu prea am mai avut timp de lectură. Citeam
și citesc și acum, printre picături.
R.T Deci, Moș
Crăciun există, poveștile există! Ce crezi că-i trebuie copilului de astăzi
față de ceea ce îți trebuia ție?
M.R: Eu nu pot să mă plâng că am dus lipsă de ceva în
perioada copilăriei.Am avut o copilărie minunată, fericită,
trăită într-un loc (Câmplung Moldovenesc) despre care poetul Grigore Vieru
spunea „din vârful
acestor munți, Dumnezeu nu se vede, dar de aici se poate crede în el”. Aveam
iubire, aveam familie. În ziua de astăzi, copiilor le sunt atrofiate
sentimentele astea. Dacă nu au iubire, nici nu pot da iubire. Se constată
lucrurile astea după reacțiile pe care le au în timpul spectacolelor. De
exemplu, un moment liric nu este agreat, este tratat în derizoriu. În schimb,
violența atrage. Cred că acest dar, lăsat de Dumnezeu, iubirea, lipsește
copilului de astăzi și, numai lui.
R.T: Ce le spuneai
studenților tăi pe vremea când erai professor la Iași?
M.R: Îi rugam să-mi dea o definiție a talentului. Neștiind
să-mi răspundă, le propuneam eu una. Talentul este un dar dat la naștere. Unii
se uitau sceptici la mine. Atunci îi întrebam ce sunt părinții. Unii nu aveau
legătură cu teatrul. Mulți dintre studenții mei au avut norocul să descopere
acest dar. Profesia asta se face cu iubire.
R.T: Ce-i mai trebuie actorului în afară de
talent?
M.R: Disciplină, respect de sine și față de parteneri. Teatrul nu este sport, nu este
competiție. Noi nu stabilim ierarhii! Ierarhia trebuie să fie un spectacol bun
în care toți trebuie să fie buni, cam așa ne spunea Florian Pittiș. Teatrul
este artă colectivă. Alte calități: vanitate, generozitate,
caracter.
R.T:
Și, muncă aș spune. Ai un rol preferat?
M.R:
Mulți dintre cei care părăsesc facultatea au un portofoliu de roluri. Eu nu am
avut decât trei preferințe:
Petrucchio din Femeia îndărătnică,
avusesem un exercițiu la clasă și mi-ar fi plăcut să continui cu un spectacol, Falstaff, pentru că mă fascinase Orson
Wells în copilărie și Stanley Kowalski din Un
tramvai numit dorință. La Botoșani, debutul a fost cu rolul Petrucchio.
Apoi, am jucat și Falstaff, în regia lui Ion Sapdaru. Pentru celălalt rol nu
mai am vârsta potrivită.
R.T:
Ai refuzat vreodată un rol?
M.R: O singură dată, pentru că nu a fost o distribuire
corectă. În general, eu nu refuz prima colaborare, după aceea îmi rezerv
dreptul de a refuza.
R.T: Cât este
intuiție și cât este rațiune când compui un rol?
M.R: Eu eram rațional. Aveam senzația că teatrul trebuie
să fie matematică și lucrul ăsta mă încurca. Nu eram dezinvolt, căutam
perfecțiunea de prima dată. După ceva timp, mi-am dat seama că trebuie să-mi
las și intuiția să funcționeze. Asta a venit în urma unei experiențe. Am
început a mă juca și nu a face matematică.
R.T: După o
premieră mai lucrezi la rolul respective, te mai gândești la el?
M.R: Dacă ai știi câte dezamăgiri am. Uneori și după trei
ani, îmi dau seama cât de prost am putut fi pentru că la un anumit moment nu am
făcut un gest sau nu am spus replica altfel.
R.T: Ce
reprezintă succesul pentru tine?
M.R: Aș vrea ca realizările mele artistice să fie o
moștenire apreciată de fiul meu. Nu mi-am dorit distincții, nu mi-am dorit
oportunități pentru calitatea mea de director, nu am cerut roluri. Modestia
este o floare rară care dă o anumită distincție la butonieră. Nu mai am orgolii
profesionale, ci instituționale,
R.T:
Care este etapa care iți place cel mai mult din crearea unui rol?
M.R: Până în
repetițiile generale pentru că până atunci te poți juca.
R.T: Ce tip de
actor ești față de regizor?
M.R: Îmi place să colaborez cu regizorii.
M-au”muncit”mulți regizori. Îmi place să lucrez cu regizori experimentați, titrați.
Nu prea agrez noțiunea de teatru independent. E independent pentru că actorii
nu pot fi încadrați în teatre. Se joacă orice, oricum,oriunde. Sunt adeptul
teatrului de repertoriu, al teatrului instituționalizat. Unii ar putea spune că
sunt conservator, depășit. Nu mă deranjează, este opinia lor.
R.T: Ți-ai dorit să
fie actor la București? Se mai poate vorbi de complexul actorului de provincie?
M.R: Multă lume m-a întrebat de ce nu am plecat. Poate că
a fost și o doză de comoditate. Aici, am avut oportunități. Sigur că am avut
propuneri la Teatrul Național dn Iași, chiar la Odeon, la Naționalul din Cluj
Napoca, dar nu m-au interesat. Mai aveam treabă la Botoșani.
R.T:Ce
mai ai de făcut, Marius Rogojinschi?
M.R: Să ajut alți tineri care au chemare pentru profesia
asta.
Pe acestă replică “am tras” cortina. Fără sfârșit, ci
va urma, cândva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu