Despre Gavril Șirițeanu am aflat mai multe dintr-un reportaj la
televizor. Accentul cădea pe descendența lui, pe senzaționalul din viața lui și
nu pe activitatea lui de artist plastic. Curiozitatea și legătura mea cu
teatrul de animație m-a determinat să aflu mai multe. Am constata t că și
văzusem unele spectacole, remarcasem păpușile, dar am trecut ușor peste
numelecelui care le făcuse. Un oltean vajnic născut la Craiova, cu studii la
Iași, profesor la Tg. Mureș ni s-a confesat deschis, sincer despre viață și
artă, despre vocație și pasiune.
Raluca Tulbure: Veniți dintr-o familie cu adânci rădăcini artistice, când
erați copil va gândeați că o să continuați, pe alte coordonate, tradiția
familiei?
Gavril Șirițeanu: După numele de familie al tatălui,
proveniența este cu siguranță de pe malurile Siretului; nordul Moldovei
păstrează printre vechile tradiții și meșteșugurile prelucrări lemnului - cu o
astfel de înzestrare mă pot lăuda și eu.
Zestrea sudului devine ceva mai personală: Brâncuși Ion este fratele mai
mare (din prima căsătorie) al lui Constantin Brâncuși ce devine astfel unchi
bunicului meu și desigur el ca nepot va determina strănepotismul meu. În
copilărie bogata-mi imaginație era transpusă, frecvent, în diverse reprezentări
grafice și mai în glumă, mai în serios am fost încurajat în “stângăcismele”
mele. În copilărie bucuria de a mă putea exprima vizual prin diversele forme
plastic, era mai importantă cu siguranță decât tot ce ar fi însemnat tradiție de familie.
R.T: Ce vă
plăcea să faceți copil fiind? Să desenați, să sculptați, să jucați fotbal?
G.Ș: Copilăria a fost trăită din plin cu
toate ale ei; poate capitolul preșcolar și cel al claselor primare a fost
umbrit de conceptele prea îndoctrinate ale unor pedagogi prea zeloși. Elevul
problemă ce trebuia frecvent pus sub observație pe motiv că refuza să
folosească mâna dreaptă la scriere și chiar la desenat. Ani de frustrări în
care mă preocupa modul în care reușeam să-mi folosesc abilitățile de stângaci
și să trec neobservat chiar și-n micul meu univer imaginativ.
R.T: Cum a fost
drumul spre teatrul de animație?
G.Ș: Întortochiate sunt mai toate
drumurile din zona artisticului: gimnaziul la o școală vocațională a reușit să
mă elibereze de frustrările anormalități de a fi stângaci, iar liceul de artă
mi-a hrănit din belșug oscilațiile mele legate de limbajul de expresie în
cadrul artelor plastice. Perindările dintre grafică, pictură, sculptură sau
arte monumentale aveau să mă urmărească chiar și după admiterea în
Universitatea de Arte.
R.T: Care a
fost prima întâlnire cu păpușile? Și unde?Ați pornit din Craiova, ați făcut
facultatea la Iași și sunteți cadru didactic și sculptor de păpuși
la Tg. Mureș. Povestiți-mi care a fost cauza pentru care nu ați dat la
pictură, ci la sculptura la Iași?
G.Ș: Anii studenției, printre multele
căutări, aveau să mă găsească și-n sălile de antrenamente unde se practicau
arte marțiale; acolo, ca practicanți, am întâlnit și studenți de la teatru de
animație. Biomecanica, păpușile și prima marionetă în lemn au fost o înșiruire
(urmare) firească în colaborarea cu aceștia. Prima marionetă avea să atragă
atenția profesorului Arnold Landen (Germania), cadru didactic asociat al
Universității de Arte George Enescu, Iași. Cu această ocazie s-a cristalizat o
colaborare de lungă durată și chiar o prietenie marcantă. După trecerea anilor,
evident că putem povesti vesel o întâmplare ce s-a consumat cu trăiri mult mai
intense: este bine știut faptul că până în 1989 admiterea in Institutele de
arte se făcea alternativ: Iașul și Bucureștiul nu aveau admitere în același an
la anumite secții; în vara lui 89 admiterea la sculptură a fost la București
(pe cele două locuri s-au inscris 105 candidati); Iașul urma să fie gazda
admiterii din vara lui ’90. Surpriza a fost în suplimentarea locurilor și a
secțiilor. Aveam astfel și clasă de pictură și clasă de sculptură în ambele
centre universitare – un adevărat regal!!! M-am hotărât să nu ratez admiterea
din vară, deși medicul mă sfătuise să nu scot ghipsul („dobândit” în urma unui
accident la sală) mai repede de două săptămâni, așa că opțiunea pentru clasa de
pictură a devenit mai potrivită capacităților mele fizice din acel moment.
Drumul de la București spre Iași se făcea de obicei cu un tren de noapte; marea
grozăvie a fost dimineața, în curtea facultății, când trebuia să-mi completez
fișa de înscriere și am realizat că trusa pentru pictură lipsea, culorile
uitate în tren sau gară nu mă mai puteau ajuta, așa că mai de voie, mai de
nevoie, am ales sculptura și mi-am trăit drama în tăcere. Pentru nimeni nu
părea ceva deosebit să ai mâna stângă bandajată, chiar și pentru modelarea
lutului. Studiul academic după un ghips antic fără ghips s-a dovedit a fi nu
doar o probă de admitere, în cazul meu, a trebuit să fie și probă de dureroase
stângăcii. Rămâne de neuitat “gestualismul” acelui modelaj de volume și
suprafețe: îl simțeam concret până în inimă, la început dureros de strident ca
apoi să devină, încet, plăcuta bucurie a personalizării și astfel să rămână
acolo conștient asumată. Anii ’90 au fost anii studenției cu multe încercări și
căutări de conturare a prsonalității stilistice. Curiozitățile trezite de colaborările cu
studenții teatrului de animație; taberele de creație (mai ales cele din
Germania) ce se finalizează, de obicei, cu o expoziție de artă plastică, aveau
de acum și câte un spectacol de animație. Aceste înrâuri de evenimente cât și
colaborările cu Arnold Landen au încurajat-o pe profesoara Ana Vlădescu,în
primavara anului ’98 să-mi încredințeze un post de preparator în cadrul
Facultăți de Teatru, pentru a preda stiluri
și tehnici de construcție pentru păpuși și marionete, studenților de la
clasele de teatru de animație. Susținerea tezei de doctorat din primăvara
anului 2010 mi-a permis revenirea în zona activităților scenografice. Din
toamna aceluiași an colaborarea cu teatrul Luceafărul din Iași la spectacolul Cartea junglei, regizat de Oana Leahu,
avea să lanseze o nouă provocare: predarea la clasele de scenografie ale
Universități de Arte din Tîrgu Mureș.
R.T: Faptul ca sunteți rudă cu Constantin
Brâncuși v-a ajutat?
G.Ș: Se pare că atracția din zona
artisticului venise parcă dintr-o moștenire genetică sau poate nu, dar cu
siguranță mi-a ușurat munca de dobândire a abilităților din domeniul creației
artistice. Perioada anilor de formare prin studiul academismului a fost
presărată inevitabil cu: rătăciri, dezamăgiri și deznădejdi pe măsură;
revenirea pe făgașe era adesea determinată de unele povestiri de familie (cele
referitoare la Brâncuși) sau prin analizarea unor întâmplări asemănătoare
trăite de diversele etaloane ce se găsesc în istoricul artelor. Poate funcția
de ștafetă ar fi una mai potrivită înrudiri, dar ca ștachetă evident rămâne una
de neatins. Modul tranșant prin care Brâncuși a marcat începuturile sculpturii
moderne, (un demers cu riscuri asumate specifice pionieratelor al căror
eforturi de a impune unui public nepregătit - noi viziuni) nu este deloc ușor.
Eclipsarea e un fenomen ce nu trebuie gândit ca fiind neapărat ceva personal și
mai degrabă resimțit de generațiile ce preced modernismului. În plin post-modernism
nici eclectismul specific, nici divertismentalul desacralizant în creație, nu
reușesc să lărgească fantele stilistice ce-ți permit strecurarea printre
reperele existente. Orice demers într-o reprezentare pornită de la concret spre
abstract sau invers, dincolo de semiotica simbolismului, prin diverse
metamorfozări sau stilizări repetate te poate plasa în umbra primului sculptor
modern sau a unuia impressionist sau a unui alt postmodernist.
R.T: Când
lucrați la o păpușă ce vă preocupă cel mai tare? Cum o gândiți?
G.Ș:Teatrul de animație este un teatru
preponderent vizual. Plecând de la acest considerent, obiectele folosite în
animație vor conține în majoritatea cazurilor o propunere de ordin estetic.
Expresivitatea unei păpuși depinde în principal de necesarul contextului
integrat, de relaționarea cu celelalte obiecte animate și a spațiului scenic în
care va evolua. Principiul maximei expresivități obținută printr-un minim de
mijloace stă la baza calității vizuale a unui spectacol. A doua etapă
importantă o reprezintă alegerea materialelor ce permit transpunerea
expresivității schițelor într-un plan real și adaptarea prin tehnicile
tradiționale sau experimentale la funcționalitatea lor în cadrul spectacolului
R.T: Regizorul
va sugerează o idee sau DVs. sunteți cel care propune? Vă sfătuiți și cu
mânuitorii inainte de a finaliza personajul, mecanismele?
G.Ș: Relaționarea cu regizorii este una
diferită de la caz la caz. Am întâlnit regizori ce propun unele idei ce țin de
cheia rezolvării spectacolului, regizori ce doresc să vadă propunerea
scenografică ca punct de plecare și apoi să facă adaptările la propria viziune.
Fie că vorbim de regii cu idei scenografice sau scenografii cu idei regizorale,
conlucrarea dintre regizor și scenograf trebuie să rămână una constructivă în
favoarea spectacolului. Adaptarea tehnică a obiectelor animate este un cumul al
formelor de expresie rezultate în urma transpunerilor și posibilitățile
mânuitorilor de abilitățile existente sau care urmează să fie formate. Dialogul
cu mânuitorii trebuie să fie unul strâns până la momentul premierei. Obiectul
de animat trebuie să intre în rezonanță cu actorul, trebuie să-l inspire și
să-l stimuleze în a crea un personaj scenic complex, în acord cu întreaga
concepție de spectacol.
R.T: Credeți că un scenograf care lucrează la păpuşi trebuie să ştie ceva în plus față de cel care
lucrează în teatrul dramatic ?
G.Ș: Consider că pentru un scenograf
ideal este să acumuleze cunoștințe cât mai variate pentru lărgirea propriului
univers (sursa de inspirație). Studenții la scenografie studiază discipline specifice
arhitecturii precum:desenul proiectiv; perspectiva liniară; machetarea
transpusă la diferite scări sau cea specifică
designului vestimentar: crochiuri antropomorfe; schițe pentru diverse
costumații și transpunerea acestora la scara de 1:1. Scenografia în teatrul de
dramă implică: relaționarea unor spații
propuse cu personajele pe o distribuție existentă a actorilor. Teatrul de
animație lărgește orizonturile posibilităților de transpunere atât pentru
spațiile de joc cât și pentru personaje. Această libertate implică cunoștințe mai
complexe: pe lângă celede antropologie artistică și cunoștințe legate de
fenomenologia mascării precum: antropomorfismul, dendromorfismul sau
zoomorfismul; nu trebuiesc neglijate deasemeneanici tehnicile tradiționale
specifice păpușăriei.
R.T: Care etapă vi se pare important atunci când vă apucați de un spectacol ?
G.Ș: Elaborarea schițelor de idei, atât
cele pentru spațiul de joc, cât și cele referitoare la personaje - acestea
reprezintă puntea de comunicare cu regizorul spectacolului; de inspirația lor
depinde în mare măsură calitatea și chiar realizarea demersului artistic.
R,T:Care ar fi cele mai îndrăgite personaje pe care le-ați creat ?
G.Ș: Rămâne un lucru dificil chiar și
enumerarea unor personaje, dar cele de care mă leagă mai multe amintiri plăcute
pot fi foarte multe: poate piticii din Albă
ca zăpada (primul meu spectacol cu marionete);
poate o țigăncușă din La țigănci după
Mircea Eliade; un Mowgli, o mică vrăjitoare sau multe alte personaje de care m-am
atașat încă din timpul creației.
R.T: Cu ce regizori vă place să lucrați ?
G.Ș: Cred că aș prefera să nu vă ofer
nume (pentru că am lucrat cu regizori talentați și interesanți, fiecare în
stilul său, desigur), ci să vă destăinui că existența unor preferințe este determinată
de posibilitatea stabiliri unui dialog constructiv în susținerea spectacolului,
cu viziuni asemănătoare sau cu posibilitatea de a le putea corela.
R.T: Regretați ceva ?
G.Ș: Poate scurgerea timpului, mai exact
acei timpi morți în care nimic nu ne hrănește spiritual.
R.T: Dacă ar trebui să mulțumiți cuiva, la cine v-ațigândi ?
G.Ș: Cu siguranță spre acei oameni de la
care am avut foarte mult de învățat și față de care nu am reușit să-mi arăt
recunoștința. În primul rând, aș aminti
câteva nume legate de școala craioveană: precum un Berindei, un Mihai Trifan și,
mai ales, Gregorian Rusu, un promotor al școlii de la Bauhaus. Dintre
profesorii studenției: Dan Covătaru, ca profesor
îndrumător sau Dumitru Alexoaie, un adevărat bibliotecar, foarte generos
folosind chiar și propria-i bibliotecă în procesul de predare și formare a
noilor personalități artistice.
R.T: Într-o eră atât de robotizată, informatizată, cât de importanţi sunt
„oamenii din umbră ” : sculptori, constructori de păpuşi şi mecanisme,
tâmplari ? Acum astea sunt meserii din ce în ce mai greu de găsit. De ce
credeți că tinerii nu sunt atrași de aceste profesii.
G.Ș: Oamenii din umbră vor rămâne importanți mereu!
Mediul virtual poate da variante alternative, roboții pot copia lucruri
existente, creația artistică nu apare doar din instrumente - au nevoie și ele
de un om în umbră. Din păcate,
tinerele generații nu pot fi încurajate spre aceste meserii prin reduceri de
personal sau retrogradări ale meseriașilor la posturi de
necalificat sau fără studii. Rămân tot mai rari acei oameni care îmbrățișează
meserii creative, doar din pură chemare, într-o eră a desacralizării actului
artistic, idealiștii ajung cu siguranță, specimene pe cale de dispariție.
R.T: Ce le spuneți studenților despre meseria de scenograf ?le
povestiți despre teatrul de animație ?
G.Ș: Pentru
meseriile vocaționale asimilarea de noi cunoștiințe înseamnă noi
experiențe ce vor aduce și un plus calitativ. Am simțit nevoia de a-mi sfătui
studenții să rămână studenți și după
terminarea prea puținilor ani de studiu.
Prezentarea teatrului de animație ca pe o extensie a universului lor creativ,
un plus cu noi libertăți și noi forme de expresie în universul scenografic,
trezește reacții diferite.Pe mulți îi sperie plusul de libertate sau poate
noile căutări și soluții tehnice diferite de cele specifice teatrului dramatic
sau filmului, poate că unii se feresc și de volumul de muncă sau de plusul de aptitudini necesare creației
în acest domeniu și puțini sunt cei ce optează pentru încă o disciplină din
lista celor opționale (personal consider învățământul vocațional vitregit prin
sistemul Bologna).
R.T: După premiera unui spectacol, vă mai duceți să-l revedeți? Vă mai
obsedează sau puneți punct?
G.Ș: În teatru se vorbește des de așezarea unui spectacol după mai multe reprezentații.
Revăd spectacole, dar pur ocazional, prin festivaluri sau noi locații ce
necesită adaptări scenice de la caz la caz, doar din pură curiozitate.
R.T: Vi s-a întâmplat să reveniți asupra unui titlu la alt teatru?
G.Ș: Cu acest fenomen inevitabil m-am întâlnit
desigur și eu. L-am abordat ca pe o nouă provocare, căutarea noilor rezolvări
poate fi făcută astfel prin comparație, prin paralelism cu cele existente.
Surprinzător, această rigoare reușește
să-mi trezească trăiri diferite față de același titlu, dar la fel de intense ca
la o primă abordare.
R.T: Există vreun titlu
care vă obsedează și ați dori să îl lucrați?
G.Ș: Ceva obsesii mi-am format și eu desigur, dar nu
legate neapărat de titluri, ci mai
degrabă de modalitățile și posibilitățile fuziunii teatrului de dramă cu cel de
animație. Rămân un militant în a schimba percepția publicului asupra teatrului
de animație. Cred că aceasta modalitate de expresie teatrală trebuie văzută ca o reteatralizare a teatrului, nu
doar ca un apanaj al copilăriei.
R.T: Ce contează pentru un artist plastic critica sau părerea publicului ?
G.Ș: Toate părerile contează desigur,doar modul
diferit prin care ele pot oferi un plus constructiv procesului de creație - le
conferă mai multă sau mai puțină importanță. Părerea
criticilor de specialitate contează în primul rând pentru a ne clarifica
percepția din exterior asupra modului în care limbajul de expresie ne definește
corect. Părerea publicului va oglindi două aspect: pe deoparte, modul în care a reușit formarea sa critică și,de
asemenea, modul în care reușim să ne facem înțeleși în procesul de formare și
de pregătire pentru dialog.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu