Daniela Drăgulescu: „Dar, fericirea de a trăi cu arta în suflet și-n privire e fără de preț!”

“Peste treizeci de piese de teatru (dramă, muzical, animație și păpuși), peste zece filme (ficțiune, eseuri și documentare), zeci de clipuri (muzicale si publicitare) și emisiuni de televiziune, grafică și ilustrația a vreo șase cărți, precum și peste patruzeci de expoziții (de grup și mai ales personale) de pictură, scenografie, design vestimentar și, sigur, încă alte câteva peste care, în mod cert, s-au așternut nemeritate amnezii, așa spunea regizorul Bogdan Drăgulescu despre soția lui, Daniela Drăgulescu, la vernisajul unei expoziții. O ființă delicată, fragilă aparent, cu niște ochi vii și pătrunzători, plină de umor, așa am cunoscut-o pe Daniela, cu mulți ani în urmă la “uzina” de clădit vise, care a fost Teatrul Țăndărică.

Raluca Tulbure: Cum a apǎrut dragostea pentru desen, pentru scenografie ? Ce visai în copilǎrie sǎ te faci ?

Daniela Drăgulescu:La început a fost dansul. Visam să fiu balerină. De la balet a început totul.Părinții mei, aveau o plăcere deosebită de a merge la Operă - am văzut toate spectacolele de operă și balet ale timpului și, așa, am devenit fascinată de luminile scenei, de strălucirile costumelor dar și de farmecul muzicii. Sesizând această aplecare a mea spre lumea aceea de dincolo de rampă, părinții m-au înscris la cercul (da, așa se numea pe vremea aceea) de dans clasic, la Palatul Pionierilor (actualmente Palatul Cotroceni) de care mă leagă multe amintiri plăcut…apoi am urcat pe scena vechii Operete ca una din "lebedele mici" din Lacul Lebedelor, am fost apoi "păpușa" din Coppelia, "Floarea" din "Anotimpurile"…Năzuința mea supremă era să pășesc pe scena Operei ca prim balerină! Dar, n-a fost să fie așa! Nu am fost acceptată la Liceul de Coregrafie  (prea mică, prea grasă, nu știu) și prin urmare visul meu dintâi s-a fost spulberat în mii de cioburi pe care, la vremea aceea, le-am perceput ca o imensă nedreptate, ca o primă strâmbătate a lumii minunate în care trăisem până atunci. Ca prin minune, însă, o colegă de școală mi-a sugerat în toamna aceluiași an să vin la o școală de arte, așa, ca relaxare și ca să mai uit de dorul de dans…Am zis da…și…asta a fost tot!Aum urmat apoi liceul Tonitza, facultatea de Arte Plastice și, până la urmă, tot la luminile scenei am ajuns… Alte scene, dar lumini asemenea. In fine, soarta are uneori rațiunile ei!...

R.T: Acum înțeleg de la cine a moștenit fiica ta Toria,pasiunea pentru dans. De la cine ai deprins ABC-ul meseriei ?Cum te-ai apropiat de teatrul de păpuși? Pentru că știu că la facultate nu se studiază în mod special.

D.D: Viața este o poveste țesută din întâlniri, nu-i așa? Întâlnirea cu domnul Valentin Silvestru la un festival de filme studențești mi-a direcționat cumva drumul în viață. Domnia sa a fost cel care i-a sugerat domnului regizor Cristian Pepino colaborarea cu mine pe plan scenografic pentru realizarea spectacolului Dumbrava minunată în care juca Brândușa Zaița Silvestru, o mare doamnă a teatrului de păpuși! A fost o onoare pentru mine să debutez sub atari auspicii! Cei trei au fost călăuzele mele dintâi pe tărâmurile fermecate ale teatrului de animație, fiecare în felul lui!

R.T: Cât este de complicat să creezi o păpușă sau o marionetă?  De ce trebuie să ții cont?

D.D: S-au scris tomuri întregi despre marionete. Eu m-am apropiat de ea cu sinceritatea și minunarea ochilor de copil. Și ceea ce am înțeles am ordonat simplu, astfel. Marioneta este actorul care interpretează un rol in spectacol.Ea trebuie sa aibă suflet, trecut, prezent și viitor.Și nu în ultimul rând să aibă o lume a ei.

R.T: Cum decurge colaborarea dintre scenograf și regizor? E o relație dificilă?Cum faci să găsești un limbaj comun? Sau faci și compromisuri? Te întreb pentru că ești căsătorită cu un regizor(n.a,regizorul Bogdan Drăgulescu). Cine cedează?

D.D: Pentru a colabora cu un regizor trebuie să fii pe aceeași undă cu el, iar el să rezoneze cu tine, cu gândurile tale, pe portativul acelorași mirări. E bine ca fiecare să vină cu viziunea lui despre spectacolul respectiv, iar mai apoi, printr-un complicat proces de osmoză ideatică să construim împreună atât spațial cât și interpretativ. Fiecare trebuie să-și argumenteze ideea, nu să și-o impună și să și-o susțină dacă e in favoarea actului creator. Totul în lumea asta a noastră pleacă de la armonie. Și calea cea mai dreaptă spre obținerea ei e comunicarea.

R.T: Crezi că un scenograf care lucrează la păpuşi trebuie să ştie ceva în plus ?

  D.D: În ciuda prejudecăților numeroase (deși, mai nimeni n-o recunoaște, dar știți cum se zice, „eee, ce mare lucru un spectacol pentru copii! două trei păpușele, un cântecel și gata. E ușor!”) scenografia pentru un spectacol de teatru cu marionete, după părerea mea, este mult mai elaborată și mai dificilă. Da, un astfel de scenograf trebuie să știe cum să construiască o păpușă, o marionetă, să cunoască diferite sisteme de mișcare. În teatrul de păpuși, scenograful creează atât decorul cât și personajele cărora le dă viață apoi. Dar nu asta e partea dificilă. Partea dificilă e că el trebuie să se ridice la înălțimea sincerității și imaginației din privirea unui copil. Și asta, pentru noi adulții care credem că le știm pe toate și poate am uitat de lumea aceea fermecată de la începăturile fiecăruia dintre noi, nu e deloc așa de ușor.

R.T: Ai lucrat și pentru teatrul dramatic, film, ai vreo preferință ?

 D.D: Da, am realizat scenografia mai multor spectacole dramatice și a trei filme de lung metraj. Nu pot spune că am o preferință, în meseria mea toate îmi plac în mod aproape egal, dar diferit. Pentru că abordările sunt diferite, dar lumina e aceeași.

R.T: Ești artist plastic independent. Este mai bine decât să fii înregimentat într-un teatru ?

D.D: Sunt plusuri și minusuri. Există o libertate, al cărui jug este uneori greu de purtat.  Eu sunt fericită că fac ceea ce fac, aș lua-o de la același capăt preț de o mie de vieți, dacă aș avea. Doar că uneori, mi-ar plăcea ca viața (aceea hulită care ține de partea materială) să fie mai simplă, mai ușoară. Pe de altă parte, dacă toți artiștii lumii ar fi bogați, probabil că ar exista mult mai puțină frumusețe în lume. Și, atunci, cine ar mai salva lumea asta?!...

R.T: Ce a însemnat experiența ta de la Țăndărică pentru cariera ta ?

D.D: Începutul marii aventuri în lumea fermecată a teatrului. Aceea perioadă reprezintă copilăria fericită a vieții mele de artist.

R.T: Care etapă ţi se pare importantă atunci când te apuci de un spectacol, la păpuşi, de exemplu ?

D.D: Cam toate etapele au însemnătatea lor.Tot ceea ce creezi în prima etapă trebuie să corespundă fidel (cel puțin așa ar fi la modul ideal) a ceea ce se vede și simte pe scenă. Mai apoi, e imperativ să te adaptezi condițiilor locului, (actori, tehnicieni, viziunii regizorale, condițiilor tehnice, exigențelor de buget, etc.). Fiecare etapă cu truda și importanța ei.

R.T: E greu, e uşor  să lucrezi pentru copii ?

D.D: În meseria asta, dacă iți place ce faci, totul e foarte ușor!!

R.T: Dacă ar fi să mulţumeşti cuiva, către cine te-ai îndrepta ?

D.D: Doamnei Brândușa Zaița Silvestru, Michaelei Tonitza Iordache (care a fost un OM  cu o inimă nemărginită), lui Cristian Pepino și, nu in ultimul rând, soțului meu Bogdan Drăgulescu.

R.T: Deși ești căsătorită cu un regizor și aș putea bănui răspunsul tău,mi-ar plăcea să știu de care regizor îţi aminteşti cu drag ? Cu cine ai colaborat cel mai bine ?

 D.D: Eu cred că am colaborat bine cu toți regizorii, întotdeauna cu mare plăcere și deseori cu reînnoită bucurie. E bine că fiecare are modul lui de abordare a unui spectacol, ceea ce face fiecare colaborare diferită. Și aceasta mă îmbogățește și pe mine, pentru că descopăr mereu noi viziuni, idei noi, un alt fel de a privi lumea artei noastre. O singură experiență a fost nefastă, dar să nu vorbim de asta!

R.T: Ai o carte de vizită impresionantă, premii la manifestări interne şi internaţionale. Amintesc  doar câteva: Diploma de Excelenta pentru intreaga activitate artistica in domeniul teatrului Teatrul Tandarica, Premiul „Virgil Moise” pentru întreaga carieră scenografică, Premiul de scenografie pentru "Don Quijote" Teatrul Galați la Festivalul de Animație Galați , Premiul de scenografie pentru „Furtuna” cu spectacolul Teatrului Luceafărul Iași la Festivalul Internațional de Animație Praga, Cehia, Premiul UNITER pentru debut in scenografie pentru « Dumbrava minunată »Teatrul Ţăndărică Bucureşti. Dacă ar fi să întorci timpul înapoi, ai lua-o de la capăt sau ai face altceva ?

D.D: De o mie de ori daca aș lua-o de la capăt același lucru aș face!!!Iubesc ceea ce fac. Simt că menirea mea pe acest pământ este arta, indiferent sub ce formă aș face-o teatru, film, pictură. Și, mai simt că viața mi-a oferit un imens dar, atunci când m-a mânat pe cărările acestei meserii. Ce mai, sunt o privilegiată!

R.T: Ai un top 5 al spectacolelor tale ?

D.D: Micul Prinț  (Teatrul Țăndărică),Furtuna ( Teatrul pentru copii și tineret Luceafărul, Iași),Visul unei nopți de vară (Subotica , Serbia),Tara de dincolo de lumină (Teatrul Nae Leonard , Galați),Amor cu parfum de altădată( Teatrul Nae Leonard , Galați).

R.T: Într-o eră atât de robotizată, informatizată, cât de importanţi sunt „oamenii din umbră ”: sculptori, constructori de păpuşi şi mecanisme, tâmplari ? Acum astea sunt meserii din ce în ce mai greu de găsit.

D.D: Fără ei visele mele ar rămâne simple schițe aruncate undeva într-un colț în atelier. Fiecare dintre ei pun un pic de suflet, un pic de eternitate în bucățica aceea de lemn, de buret, de polistiren.Păcat că aceste meserii atât de nobile sunt pe cale de dispariție!

R.T:  După premiera unui spectacol, te mai duci să-l revezi? Te mai obsedează sau pui punct ?

D.D: Încerc să-l revăd de câte ori am posibilitatea. Sunt, întotdeauna, momente speciale, emoționante.

R.T: Dacă ţi se propune refacerea unui spectacol, într-o altă formulă,cu o altă echipă, ai fi de acord sau nu mai revii la titlurile pe care le-ai lucrat ?

D.D: De ce nu? Un astfel de spectacol ar fi o provocare pentru mine. Totul e să nu te repeți. O reluare cu adevărat reușită te pune în balanță pe tine cel de acum cu cel ce erai cândva. Visele prezentului cu cele ale trecutului. De altfel, mi s-a și întâmplat de câteva ori.

R.T:  Deși sunt două lucruri diferite, fiecare cu ponderea și importanța lor pentru cariera unui creator, te-aș întreba totuși,ce te ambiţionează mai tare, critica de specialitate sau părerea unui copil ?

D.D: Critica unui copil e cea mai sinceră. Nici nu trebuie să-l întrebi ce simte sau ce crede. Acestea se oglindesc limpede în ochișorii lui, în reacțiile sincere ale inimii lui.Dar, și critica de specialitate are greutatea ei. Dacă e sinceră și imparțială. Admir enorm pe cei ce gândesc și scriu cu franchețe despre ceea ce simt și înțeleg.

R.T:  Există vreun titlu, fie în teatrul de păpuși, fie în cel dramatic, pe care ţi l-ai dori?

D.D:   Oho, sunt multe! Fantoma de la Operă, Crăiasa Zăpezii, Pasărea de foc, Amadeus, Poveste de Iarnă, Pescărușul, Pasărea albastră, Zadarnicele chinuri… nu aveți voi spațiu pentru câte spectacole aș pune eu pe o astfel de listă…

R.T:  Ai avut și multe expoziții personale de pictură, de scenografie, ai participat și la expoziții colective, de ce depinde succesul unei astfel de manifestări ? bineînțeles în afară de creația propriu zisă. Te gândești la o poveste, la un concept anume?Îmi amintesc că noi am lucrat împreună la o expoziție de păpuși la Tolosa, cu mulți ani în urmă și, atunci,am învățat de la tine că trebuie să existe povestea din spatele poveștii.

D.D: Nu știu… Fiecare expoziție are povestea și destinul ei. Dar cred că, „deformația” din scenografie se reflectă asupra domeniului plasticii pure. Și, asta, deoarece, cu fiecare expoziție, mie îmi place să spun o poveste. O poveste alcătuită din privirile mele asupra lumii la un anumit moment al vieții. Și, mai cred că succesul ține și de harul pe care îl ai sau nu, dar și de sinceritatea și cu care tratezi fiecare privire-poveste în parte. Chiar vă invit pe 11 iunie la vernisajul unei expoziții personale de pictură , laviuri și o nouă tehnică pe care am experimentat-o în ultimul timp - mixed media art, la superba sala Constantin Brâncuși a Palatului Parlamentului.

R.T:  Voi fi acolo! Se poate trăi decent din artă ?

D.D: Aici norocul își spune cuvântul! Întâmplarea…Întâlnirile …Viața…Dar, fericirea de a trăi cu arta în suflet și-n privire e fără de preț!