Tineri papusari, la portile afirmarii

De ani de zile, managerii teatrelor se plâng de faptul că nu pot angaja actori tineri, proaspeți absolvenți de facultate din cauza eternei blocări de posturi. Tinerii dedicați meseriei și care termină facultatea la București, Iași, Tg. Mureș, Cluj Napoca (și nu am în vedere numai păpușarii!) sunt doar colaboratori, freelensări, angrenați în multe proiecte, în diverse teatre. “Fuga” sau “goana” asta o fi ea sănătoasă pentru unii, dar eficientă, cu siguranță, nu! Deși salariile au crescut simțitor, mulți actori tineri preferă în continuare statutul de colaboratori pentru că le oferă posibilitatea de mișcare fără constrângeri, de alegere a proiectelor avantajoase financiar nu neapărat profesional. O ușoară “dezghețare” a avut loc anul trecut în București, când au avut loc concursuri pentru ocupare de posturi. Mă voi opri, însă, la un fapt benefic ce a avut loc la Teatrul de păpuși PUCK din Cluj Napoca, unde cu vreo 3-4 ani în urmă au fost angajați o serie de tineri, proaspeți absolvenți, dar nu numai și, care s-au integrat imediat în spectacolele teatrului, au preluat sau au creat roluri, participă activ la proiectele teatrului. A fost un caz singular, dar benefic pentru ambele părți.

Cu trei dintre ei am stat de vorbă pentru că, la vremea aceea erau absolvenți la prima lor experiență într-un teatru de stat. Un altul mai lucrase în câteva teatre, deci avea experiență. Am să-i las să se prezinte singuri pe cei trei “mușchetari” care între două deplasări, au găsit răgazul necesar să își aducă aminte de...începuturi.

Raluca Tulbure: Mai inainte de orice, v-aș ruga să vă prezentați ca să vă cunoască cei ce vor citi aceste rânduri.

Andreea Roxana Bolovan: Mă numesc Andreea Roxana Bolovan, sunt actor păpușar, în prezent lucrez de 4 ani la Teatrul de Păpuși Cluj Napoca. Deasemenea, sunt implicată și în proiecte independente de teatru de animație. Inițial am terminat Actorie la Univ. Spiru Haret, iar ulterior am urmat facultatea la secția Păpuși, UNATC  generația 2012. După aceea, am urmat cursurile de Master la UNATC tot pe Teatru de Animație.

Andra Ștefan: Mă numesc Andra Ștefan, sunt păpușar și în prezent lucrez la Teatrul Puck din Cluj-Napoca.

Robert Gutunoiu: Mă numesc Gutunoiu (Marian) Robert, m-am născut în 28 noiembrie 1990 la București și am terminat în generația 2010- 2013 la secția Păpuși-Marionete, UNATC București. Din 1 decembrie 2015 am ajuns la Cluj și pe 4 am semnat pentru Teatrul Puck, unde se fac aproape 3 ani de când mă desfășor. În mare, cam astea sunt informațiile generale despre mine. Altfel, sunt un clovn autentic, din născare... Uneori și eu mă mir de mine, deci cam atât despre mine, de la mine!

R.T: Ați visat dintotdeauna să deveniți actori păpușari? Ce știați despre păpușerie înainte de a fi studenți?

A.R.B: Foarte puțin. La fel ca foarte mulți păpușari, inițial mi-am dorit să fiu actor, ca, mai apoi, să descopăr universul păpușeriei. Știam că e vorba despre un ritual sacru, că e o artă străveche și foarte complexă. Deasemenea, am și jucat într-un spectacol de mișcare cu măști unde am descoperit mici frânturi din ce înseamnă păpușeria. Nu mă gândeam deloc la teatru de păpuși ca fiind pentru adulți. Eram încă la Facultatea de Teatru, Actorie de la Spiru Haret când am văzut un spectacol olandez de teatru de animație cu o îmbinare de mijloace între păpușerie și teatru dans. Acela a fost momentul când mi-am zis că asta e de fapt ce-mi doresc eu să fac.

A.Ș: Nu a fost ceva ce am visat de la început. Am terminat o facultate de arte plastice înainte de a fi  studentă la UNATC. Dorința asta de a fi păpușar a apărut treptat în urma unor experiențe în construcție de păpuși și a unei nevoi de a fi în comunicare directă cu ceilalți, de a exista un schimb direct aici și acum. Înainte de a intra la UNATC știam mai mult despre construcție de păpuși decât despre actorie.

R.G: După liceu instinctul m-a îndemnat să merg orbește către teatru. Am descoperit animația după ce n-am intrat la actorie și universul teatrului de animație a fost revelația de care aveam nevoie, de fapt. N-am mai dat la actorie anul următor, ci doar la Păpuși-Marionete, pentru ca am decis că asta vreau să fac!

R.T: Cu ce gânduri ați intrat la UNATC?

A.R.B: Să descopăr o latură a teatrului pe care actoria clasică nu mi-o putea oferi sau, cel puțin, nu în felul caracteristic tearului de păpuși. Mai exact, m-a atras fascinația lumii așa zis onirice, fantastice, care devine posibil de exprimat în zona teatrului de animație.

A.Ș: Mi-am dorit foarte mult să intru la ”păpuși”. Mi se părea o îmbinare perfecta între arta plastică și teatru.

R.G: Mult entuziasm! Dar și dorința de a cunoaște cât mai multe informații care să mă ajute să devin un performer care se poate exprima independent, capacitatea de a-ți construi propriul univers narativ și performativ prin intermediul unui one-man show, cu mijloacele teatrului de animație, a fost și este căutarea mea (chiar dacă pentru unii poate părea o perspectivă egoistă, nu manifest egoism în scenă, îmi place să lucrez și în echipă)!

R.T: Cu ce speranțe v-ați înarmat când ați absolvit?

A.R.B: Să cuceresc lumea. J sau măcar o mică parte.... Să fac teatru, să îmbin teatrul de animație cu cel clasic. Să fac spectacole de animație pentru adulți și nu numai.  E o zonă extrem de fertilă. Având în vedere cât de puțin este exploatat teatrul de animație în România și totuși ce potențial uriaș are.... ar fi păcat să termini o facultate de păpuși și să nu practici. Mai ales acum, când granițele s-au evaporat cumva, avem acces la multe spectacole din afară, metode de lucru, tipuri de păpușerie... ca să nu mai vorbim de creativitatea proprie.

A.Ș: Am sperat să joc într-un teatru. Simțeam că am nevoie de un cadru care să mă susțină să joc, să câștig experiență.

R.G: După ce am terminat am repetat la mai multe proiecte, care din păcate nu s-au mai finalizat. A ieșit doar unul și cum nu existau prea multe vaiante în teatrul independent, ne-am plimbat cu el prin cadrul festivalurilor francofone. Era un spectacol-studiu. Noi ( eu și fostul meu coleg de clasă Marius-Tiberius Bugi) am repetat câteva luni, continuând procesul de creație tip laborator și dezvoltând , cât am putut de original, momente, pe care le-am unit într-un spectacol complex, care privind retrospectiv cred că ar fi avut mai multe șanse de succes dacă i se acorda credit.

R.T: Ce a însemnat pentru voi “înrolarea” într-un teatru de stat, într-o perioadă în care nu se prea făceau angajări?

A.R.B: O experiență neașteptată, ca o surpriză. Când eram în facultate nici prin gând nu-mi trecea să mă angajez într-un teatru de stat, eram foarte hotărâtă să merg pe zona independentă. Însă Clujul m-a atras și din alte puncte de vedere. Mai fusesem înainte și-mi plăcuse orașul, atmosfera, zona, plus că aveam deja prieteni aici. Întâmplarea a făcut ca în momentul în care am terminat masterul să aflu că sunt posturi libere la teatrul de păpuși din Cluj și am zis șă fac o încercare. Mi-a luat cam jumate de an să mă decid să plec din București, dar până la urmă am facut-o. A fost un fel de aventură. Era prima dată când mă hotărâsem să plec din orașul în care mă născusem și locuisem până la 24 de ani. Deasemenea, mai avusesem colaborări, dar nu știam ce înseamnă de fapt să fii angajat total într-un teatru.

A.Ș: A fost o șansă venită la momentul potrivit.

R.G: Un compromis, pe care l-am făcut pentru a-mi desfășura o activitate profesională constantă, concentrându-mă mai mult pe munca la scenă decât organizare/planificare etc. Ca orice contract pe termen lung înseamnă o serie de responsabilități, unele dintre ele nu tocmai pe placul tău... Am ales asta, dezamăgit fiind de faptul că nu s-au concretizat de-a lungul a aproximativ doi ani, proiectele la care repetasem și era mult timp pierdut pe rezolvarea problemelor legate de spațiu și utilități, etc... Independeța în cultura din România e o glumă amară, pe care poți învăța s-o guști dacă accepți că se poate să te bucuri cu jumătate de măsură (nu te simți tocmai împlinit ca performer)... E o tranziție, pare-se, fiindcă sistemul teatral românesc e învechit/ nereformat după revoluție (de la facultate, la teatre) și chiar dacă, de vreo doi ani au apărut ceva mai multe spații independente, ele supraviețuiesc/subzistă, lucrurile se mișcă greoi fără un sprijin nepărtinitor din partea statului și nu există o piață, care să creeze ierarhii valorice reale.

R.T: Cum v-ați acomodat? Cum a fost cu cazarea, pentru că nu sunteți din Cluj? Din câte știu, ați intrat “direct în pâine”.

A.R.B: Cu adevărat la atmosfera Clujului m-am acomodat cam după jumătate de an, un an. Este cu totul alt “film” decât în București. Am luat bineînțeles în chirie un apartament mare cu alte două colege. A urmat o perioadă frumoasă, aproape studențească. Lucram destul de mult la teatru, premiere noi, dar și preluări la spectacole mai vechi. A fost un fel de perioadă de inițiere în ceea ce înseamnă lucrul într-un cadru instituționalizat.

A.Ș: M-am simțit ca acasă de când am ajuns la Cluj. Am fost norocoasă, fiindcă am plecat cu colege, cu prietene  angajate și ele la același teatru și am locuit o vreme împreună.Am început aproape imediat lucrul la teatru, dar  într-un ritm lejer.

R.G: Primul an, încă primeam un sprijin financiar lunar din partea alor mei fiindcă lucram intens și nu mai aveam timp de altceva. De Cluj m-am îndrăgostit când încă era un oraș eminamente studențesc, prin 2011. Între timp s-a mai schimbat, e corporatist, dar păstrează uneori ceva din atmosfera aceea și datorită câtorva prieteni de aici pe care îi cunoșteam dinainte de a mă muta. Cu siguranță, influența austro-ungară și vadul bun au contribuit la imaginea bună pe care o afișează azi. Râmăne cel mai “fain” oraș activ din România mea (Sighișoara ș.a. nu se pun ca fiind active).

R.T: Față de ce ați învățat în facultate, ce credeți că ați câștigat? Sau, poate, ați pierdut?

A.R.B: Am câștigat experiența jocului, a scenei. E un tip de antrenament pe care nu-l poți fenta și rezultatele se fac vizibile doar după perioade acumulate și constante de practică, repetiții. La fel ca și cu lucrul interior la un rol sau păpușă. După un timp de practică constantă multe lucruri vin natural, mult mai lin. Am câștigat lucrul și interacțiunea cu o echipă nouă, foarte mixtă ca genuri și vârste. Sunt lucruri de învățat de la fiecare coleg și regizor. Deasemenea, zilele de turneu au fost perioade câștigate, am călătorit în locuri noi și am participat la festivaluri unde am văzut spectacole bune. Am cunoscut mulți artiști păpușari internaționali și am văzut abordarea lor. Mi-e dor însă de perioadele mai lungi de construcție a spectacolelor, a momentelor. Din păcate, din cauza timpului limitat de lucru la proiecte, oferit de un cadru instituționalizat, în teatru multe lucruri nu apucă să fie construite organic până la premieră. Ci, abia după ce aceasta este jucată, când anumite lucruri nu mai pot fi schimbate mult. Mi-e dor să descopăr mai mult în repetițiile de constructie la noi proiecte, diferitele posibilități ale rolului, să am parte de un laborator mai bogat ca tip de lucru, să mă pot juca mai mult.

A.Ș: Am câștigat mai multă încredere și prezență și am înțeles pe parcurs lucruri pe care ni le spuneau profesorii și pe care nu le înțelegeam decât la nivel teoretic. De pierdut nu cred că am pierdut ceva, însă mi se face dor uneori de ”atmosfera de laborator” din facultate. De timpul pe care ni-l acordam ca să greșim și ca să experimentăm.

R.G: Procesul de “învățare” în domeniul teatrului de animație e permanent. Am deprins anumite idei din facultate, pe care le-am trecut prin filtrul propriu și le aplic așa cum cred eu că se pot împlini. La Cluj, am avut șansa de a lucra cu oameni pasionați de animație, care absolviseră și ei Păpuși la București, deci colegi/prieteni, Attila Nagy (sunet) și Călin Negrea  (lumini), alături de care am descoperit ce înseamnă să te conectezi cu oamenii de la tehnic, într-un spectacol, Elena Ilaș și Florin Marin, oamenii de la ateliere, cu care am petrecut nopți de poveste lucrând la păpuși sau decoruri  și, exemplul lui Călin Mureșan, un veteran al Puck-ului, de la care am reușit să re/descopăr frumusețea generozității gratuite, răbdarea, atenția la detalii, meșteșugul, să accepți eșecul cu bucuria că din greșeală înveți (e frumos să cazi, ca să vezi cum te ridici, îmi place mie să zic) și umilința.

R.T: Se poate trăi din păpușerie?

A.R.B: Da, în mod sigur. Norocul nostru este și acela că am prins, datorită unei situațiii favorabile de structură a legilor legat de personalul artistic, o creștere salarială foarte consistentă. Însă, chiar dacă nu s-ar fi întâmplat asta, spectacolele de teatru de păpuși sunt foarte căutate. Desigur, este relativ, dar atâta vreme cât îțî creezi conjunctura de a livra produse de calitate bună, poți trăi din păpușerie cel puțin la un nivel decent, dacă nu mai mult.

A.Ș: Un mare DA.

R.G: Cred că e necesar să definim ce înseamnă păpușerie, azi, în România. Acum, de exemplu, am un salariu care îmi permit să mă întrețin singur. Se poate trăi din păpușerie așa cum se poate trăi din orice reușești să faci important și pentru ceilalți, nu doar pentru tine. Susțin că măsura calității trebuie să prevaleze cantității, dar uneori mă simt destul de singur, când spun asta și sunt acuzat de idealism...

R.T: Cum este să joci în fața unei săli pline de copii?

A.R.B: O satisfacție enormă dar și o provocare! După cum mulți știu, în general copiii sunt cel mai delicat tip de public. Nefiind încă obișnuiți cu tiparele publicului adult, ei reacționează sincer și fără perdea la ceea ce văd. Desigur, mai sunt și excepții destul de rare. Se simte imediat când copiii se plictisesc. Pentru asta, ești pus în situația să fii mereu prezent în scenă, nu prea ai cum să te sustragi. De aceea, un spectacol cu adevărat reușit este inegalabil ca nivel de satisfacție atunci când joci la un public de copii. Energia primită de la ei, poate fi combustibil pentru o perioadă destul de lungă.

A.Ș: Energia lor e minunată. Ți se umple sufletul când scot câte un comentariu care face toată sala să râdă. După cum se spune, sunt cel mai sincer public și sunt acolo cu tine dacă le place; spun tot ce le trece prin minte. Fiecare gând al lor spus cu voce tare e o bucurie.

R.G: Riscant, dar frumos. Mă face să mă gândesc că ceva asemănător simțeau (poate) și actorii de Commedia dell’Arte când jucau într-o piațetă.

R.T: Ați avut parte de un “botez” anume la debut sau de vreo întâmplare neprevăzută?

A.R.B: Nu țin minte. Norocoasă sau nu, n-am avut parte de “surprize” din partea colegilor la venirea în teatru.

A.Ș: Am intrat într-o preluare de rol și mergeam cu foaia pe care scrisesem tot ce trebuia să fac după mine prin scenă, fiindcă aveam impresia că n-o să țin minte atâtea lucruri.

R.G: Ca să răspund la prima întrebare, legată de botez, nu sunt un fan al poveștilor de culise și cum nu întrețin genul ăsta de abordare nu am avut parte de așa ceva. Întâmplări neprevăzute au fost și astea ne-au unit, ca grup și mai mult, la vremea lor.

R.T: Care sunt rolurile care v-au adus, până acuma, cele mai multe satisfacții?

A.R.B: De la Teatrul Puck personajele pe care le-am jucat în “Strada cu îngeri” în regia lui Decebal Marin. Este un spectacol nonverbal numai cu marionete, fiecare dintre noi jucăm trei sau patru personaje. Eu am Adolescenta, Băbuța, Un înger și Cățelul. Este și cel mai drag și frumos spectacol de păpuși pe care l-am jucat până acum.Din proiectele independente Charlotte Salomon din one woman show-ul cu același nume în regia Lianei Ceterchi. A fost cel mai provocator proiect din punct de vedere actoricesc.

A.Ș: Spectacolul meu preferat este ”Strada cu îngeri” fiindcă nu e vorba de un rol, de mine sau de celălalt, ci e ca o stare în care intrăm toți și aducem tot ce-i mai bun din noi către oameni.Un rol care a însemnat o șansă și o provocare pentru mine e Pinocchio. Sunt recunoscătoare pentru încrederea care mi s-a acordat.

R.G: Nu pot spune precis cantitatea de satisfacție adusă de un rol. Am căutat să iubesc tot ce-am primit. Uneori am reușit să ofer mai mult, alteori mai puțin.

R.T: Visați ceva?

A.R.B: Să-mi valorific meseria la un potențial maxim, să joc și să creez spectacole de teatru de animație atât pentru copii cât și pentru adulți. Să inițiez un spațiu cultural pentru teatru de animație destinat adulților cu repetoriu propriu dar și cu spectacole invitate, un loc în care oamenii să vină special să vadă povești cu păpuși pentru adulți… Este un mare păcat că în România nu se află momentan așa ceva. Poate, la un moment dat, mi-ar plăcea să predau teatru de păpuși studenților. Da, pedagogia este alt domeniu față de performanță, însă peste niște ani mă văd făcând și asta.

A.Ș: Visez să pun în practică niște proiecte personale care sunt acum în lucru.

R.G: Mereu. Vreau să și îndeplinesc ce visez!

Vise,vise cu dureri, cu bucurii, cum spunea un cântec de pe vremuri, ale unor tineri talentați, frumoși, muncitori și, de ce nu, norocoși.