Ce face artistul român în plină vară? În loc să se bucure de vacanță, își
ia bagajele la spinare și pleacă prin lume la un festival. Bine ar zice
oricine, floare la ureche să colinzi lumea! Da, dar niciodată nu iei în calcul
tot ce se poate întâmpla la drum și ajungi la concluzia, că nu ar avea totuși farmec,
dacă nu ar fi niște bețe în roate puse de unii și de alții.
În perioada 4-9 august,
Teatrul Țăndărică a fost prezent la cea de a IV-a ediție a Festivalului internațional
pentru teatrele de copii BITOLINO de la Bitola (Macedonia) cu spectacolul Parașutiștii. Șase oameni, un microbuz,
o remorcă cu decor au pornit la drum, peste 800 de kilometri, străbătând
drumuri de munte, poticnindu-se în tot felul de gropi (mai ceva ca-n România!),
oprind la tot pasul pentru că nu există indicatoare care să te îndrume, “pe
câmp alergând, pe toți întrebând” ( nu am găsit un citat mai potrivit!!!) cum să ajungem în cutare sau
cutare oraș. Și cum fiecare deplasare rămâne în memorie și pentru micile
neajunsuri, nici de data asta nu am fost scutiți. Am pierdut 4 ore pentru că
unui vameș macedonean zelos i s-a părut că un pașaport nu era valabil. Deși data de
valabilitate era clară, el a susținut că șoferul nostru trebuia să aibă pașaport
biometric. Degeaba i-am explicat că nu este obligatoriu! Se făcea că nu
pricepe! Am cerut sprijinul Ambasadei României la Skopje, iar domnul ambasador
Justin Focșa ne-a ajutat. În prag de seară am ajuns la Bitola. Un oraș cu
străzi înguste, cu artere pietonale, dar cu oameni foarte săritori. Am cerut
ajutorul unui domn, care a sunat pe
cineva si in cinci minute am avut un ghid care ne-a condus pe ocolite la
pensiunea unde am fost cazați.
Bitola este o așezare
străveche, pe râul Dragor, înconjurată de munți, la 14 kilometri de granița cu
Grecia. Mare parte a populației este de origine aromână. Consulul onorific al
României, domnul Alexandru Mamakis (născut la Hunedoara) ne-a vorbit la o cafea
despre dorința de a reînființa școala românească, ne-a arătat fosta clădire,
acum aproape părăsită. Bitola are unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute
teatre din țară.
Festivalul Bitolino
ce are ca deviză “surâsul și fericirea unui copil sunt
mai presus de orice”, are o echipă tânără și foarte entuziastă formată din Vasko
Mavrovski și Yulijana Mirchevska (director și selector) care au făcut tot ce au
putut ca să ne simțim bine. La fel și întreaga lor echipă.
Au fost invitate doar 5 trupe din
Serbia, România, Croația, Italia, Israel și s-a acordat de juriul condus de
directorul teatrului pentru copii din Kosovo, Valdet Rama, un singur premiu.
Spectacolul
Parașutișii conceput de regizorul croatul
Ivica Šimić s-a jucat în sala Nova scena, la 8 seara, într-un spațiu generos,
cu numai 50 de locuri. Publicul curios a depășit capacitatea, copiii stand și
pe jos, “invadând” spațiul de joc. Fără cuvinte, bazat pe mișcare corporală
și elemente acrobatice, spectacolul este metaforic vorbind o “lecție de zbor” în
care este nevoie de doi pentru a te susține, a te sprijini, a te ridica, atunci
când cazi. Cei doi actori Olga Bela și Dan Codreanu, precum și colegul lor
Alexandru Neculcea ( care a “jucat” rolul de luminist și sunetist) au avut
emoții mari (erau prima data în fața unui juriu și a unui public străin), însă, treptat le-au învins și au reușit
să capteze atenția celor mici și celor mari, primind aplauze la scenă deschisă.
Am văzut spectacolul Teatrul Key din Tel Aviv Când totul era verde, o pledoarie pentru
ocrotirea naturii, pentru păstrarea ei. Interesant decorul, de mici dimensiuni
și realizat dintr-o mie de cărți găsite pe străzile din Tel Aviv și reciclate.
Avi Zlicha și Dikla Katz au emoționat prin mânuire și inventivitate. Teatrul
Mala Scena din Zagreb a prezentat spectacolul Monstrul cel amuzant după
povestea lui Asaya Fujita. Este vorba despre solidaritate, înțelegere, iubire
de semeni, despre cum privește societatea persoanele cu handicap. Eroina
principală, Yuki, este oarbă și încearcă să treacă peste handicapul ei cu
înțelepciune, grație, dragoste, fără ură. Povestea este un fel de Frumoasa și Bestia în haine japoneze,
unde monstrul se îndrăgostește de Yuki și pentru a-i câștiga iubirea trebuie să
se lupte cu teama și prejudecățile din societate. Ce a impresionat la
spectacolul croat, care a primit Marele premiu,
pe lângă mesajul extrem de sensibil, comunicarea între public și scenă,
interdependența și coeziunea perfecta dintre cei trei actori (Dajana
Biondić,Petar Cvirn și Ivan Vukelić) a
fost povestea din spatele poveștii. Actrița Dajana Biondić este oarbă de la 16
ani, dar nu a dat niciun moment senzația că nu vede. S-a descurcat perfect,
matematic, as zice, la fiecare pas sau mișcare. Este vorba de antrenament, de
intuiție, de voință. Un décor simplu, un copac care în loc de frunze are
evantaie, o coregrafie bazată pe multe elemente acrobatice. O adevărată lecție
despre omenie pe care cei mici trebuie s-o invețe din fragedă pruncie. Trupa
italiană Schendia din Marcallo a prezentat Visele
lui Elmer de Giorgio Putzolo, în interpretarea Sarei Cicenia și a lui
Riccardo Colombini, adaptare liberă după Elmer,
elefantul colorat al lui David McKee. Este vorba din nou despre natură și
protejarea ei, despre dorința oamenilor de a distruge ambientul. În Africa,
elefanții luptă din greu să reziste omului, iar Elmer vrea să rămână în savană
unde s-a născut. El iubește culorile, se joacă ele, precum copiii. El
transformă realitatea urâtă într-o aventură fantastică, plină de culori vesele.
Pe un ecran uriaș actorii se “joacă” cu vopsele, noroi, dar și cu umbre. Un spectacol
“murdar”, dar plin de semnificații.
Concluzia care s-ar putea trage este aceea că trebuie să le oferim copiilor noștri
o realitate necosmetizată sau ascunsă în hainele clasice ale poveștilor cu zâne
și feți frumoși, și să-i facem părtași la problemele epocii în care trăiesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu