Actor
la Teatrul pentru copii și
tineret din Iași, poet, regizor, profesor la Universitatea de arte “George Enescu”, cu zeci de roluri la activ în peste 30 de
ani de activitate, Toma Hogea a purces pe un drum greu și plin de opinteli când
s-a hotărât să realizeze lucrarea “Despre
arta păpușarilor români. Dialoguri cu maeștrii scenei”. Într-o perioadă în care
arta păpușarilor este ignorată, uneori nici nu e considerată artă, ci doar o
“Cenușăreasa” la care, însă, multe teatre ce au încorporat trupele de păpuși,
se bazează la încasări, iată că cineva din interior s-a înhămat la o muncă
titanică și a realizat o istorie vie a teatrului de păpuși și marionete
românesc. Cinci volume care însumează peste 2000 de pagini, dedicate “tuturor
actorilor păpușari din România, de ieri și de azi, care au trudit, la
începuturi în trapă, ulterior la paravan, dar și pe scenă, dăruind copiilor
personaje unice și momente de neuitat”. Lucrarea cuprinde mărturii, evocări
personale, curriculum vitae ale celor 19 teatre de păpuși din România și 2 din
Republica Moldova , gânduri, emoții,
adevăruri, dureri spuse sau doar bănuite. Astfel, descoperim oameni pe care îi
cunoșteam de pe scenă, din festivaluri, dar pe care citindu-le gândurile, îi
regăsesc sau aflu mai multe despre ei. Sunt actori de azi, de ieri care și-au
dăruit sufletul, talentul, energia, viața pe altarul unei arte unice, complexe,
frumoase. Când citești mărturiile, interviurile, comentariile îți trec prin
minte oameni, destine, întâmplări, unele de mult apuse, dar pline de farmec, altele
inedite. Sunt amintiți actori care au dispărut, dar au avut contribuții majore
în teatrele în care au activat și care sunt prezenți prin portrete creionate de
autor. Cele cinci volume sunt ca o scenă imaginară, pe care cei 84 de
interviviați “trag sforile” unor spectacole memorabile ce fac parte din
istoria, încă nescrisă a unei meserii pe care unii o vor dispărută.
Primul
volum conține un pertinent studiu realizat prin anii ‘70 de criticul Valentin
Silvestru, mare iubitor și cunoscător al fenomenului păpușăresc, chiar din
interior. Observațiile sale sunt extrem de pertinente și nu și-au pierdut din
actualitate. Reputatul, exigentul și temutul critic face o trecere în revistă a
istoriei genului, amintește de scriitori români importanți care au scris texte
memorabile: Costache Conachi, Vasile
Alecsandri, Cezar Petrescu, George Călinescu, Victor Eftimiu, Marcel Breslașu,
Nina Cassian, Alexandru Mirodan. Am avut o “cultură păpușărească originală”, solidă pe care cei de
azi se străduiesc din răsputeri s-o ducă mai departe. Tudor Arghezi spunea că
„păpușa este artista unei arte mari în plină ascendență”. Cristian Pepino, unul
dintre cei mai cunoscuți și însemnați regizori, care are la activ zeci de spectacole pe mai
toate scenele din țară, semnează o prefață în care spune niște adevăruri despre
teatrele de animație, despre starea lor actuală, salutând totodată apariția
unei lucruri de anvergură.
În cele cinci volume sunt prezentate teatrele în ordinea
alfabetică a orașelor de unde provin, însoțite de ”portrete”
cu spectacole, prezențe la festivaluri, premii, turnee, liste cu salariați.
Apoi, oameni de ieri și de azi (actori, regizori, scenografi, manageri) răspund
la întrebări legate de meserie, de începuturi ,despre stiluri de mânuire, de
relația actor-păpușă, actor-public. La toți, însă, întrebarea de final este
“adresați un gând colegilor de breaslă”, iar din răspunsuri răzbate
solidaritatea de breaslă, prețuirea pe care o au unii față de alții. Cineva
spunea că “e nevoie de seriozitate, de dăruire pentru scenă și pentru păpușă.
Această meserie se face cu mintea și cu sufletul”.
Volumul
al doilea se deschide cu “niște gânduri la încrucișare de drumuri” semnate de
Margareta Niculescu, cea care a întemeiat, alături de alți entuziaști, Teatrul
Țăndărică, și a cărui directoare a fost peste 40 de ani și unde a regizat
spectacole ce au făcut istorie la nivel national și international, care a
condus Institutul international al marionetei de la Charleville-Mézirès și este
președinte onorific al Uniunii internaționale a marionetiștilor (UNIMA).
Evident că,Teatrul Țăndărică este bine reprezentat cu interviuri cu actori din
diverse generații, dar și cu o privire de dincolo de scenă despre Dorina Tănăsescu,Ștefan
Lenkisch.
Volumul
al treilea are o prefață scrisă de Oltița Cîntec, critic de teatru dar și
director adjunct al Teatrului pentru copii și tineret “Luceafărul” care precede
prezentarea teatrului din orașul
teilor lui Eminescu.
Volumul al patrulea are ca prefață un articol scris în
1938 de Lucia Calomeri, care are ca motto niște cuvinte scrise de Goethe și
care spunea:”Nu disprețuiți Teatrul de Păpuși. Nu regretați iubirea și
grija pe care i-o dăruiți”. Frumoase vorbe!
Ar putea sta pe frontispiciul oricărui teatru de gen pentru a sari în
ochii celor care nu dau atenția cuvenită acestei arte. Lucia Calomeri, cea care
a adus din Cehia păpușa care a devenit primul Țăndărică face referire, în
articol, la teatrul de păpuși din aici, dar și la cel german, italian, amintește
despre compozitorii care au scris pentru păpuși (Mozart, Gluck, Hayden, Donizetti,
Weber, Flotow, Smetana. Vorbește apoi de
Vasilache și de curajoasa încercare de a-l scoate din zona bîlciurilor a lui
Emanoil Bucuța,Bucura Dumbravă și Ottilia Oteteleșanu.”Teatrul
de păpuși poate fi comparat cu o casetă de preț, în care sunt închise
bijuteriile cele mai de preț ale unei națiuni: perlele graiului, diamantele cântecului, rubinele și
smaraldele dansului și ale legendelor. Să deschidem larg capacul cutiei
purtătoare a comorilor noastre naționale!” Cuvinte pline de har și
miez, care din păcate, azi, se pierd. După Lucia Calomeri, urmează un scurt
interviu cu artista plastică Ioana Basarab, luat în 1934, o altă personalitate
care în 1945 a fost printre cei care s-au alăturat trupei Țăndărică.
În volumul
al cincelea, Alexandru Grecu și acad. Mihai Cimpoi vorbesc cu căldură despre
teatrul basaraban, amintite fiind realizările de la “Guguță” și “Licurici”. După ce trecerea în revistă se termină cu teatrele din Târgu
Mureș și Timișoara, urmează un scurt epilog semnat de Toma Hogea care se
încheie cu cuvintele: „timpul trece necruțător peste noi”și avem datoria să
nu-l irosim!
Toma Hogea a făcut o muncă titanică de cercetător, de
istoric, de arhivar depusă cu har, pricepere, dăruire șli o imensă iubire față
de meseria care l-a consacrat. Trebuie apreciată valoarea de document a
întregii lucrări, scoasă în condiții grafice de excepție de căre Editura Sedcom
Libris din Iași.
Lucrarea sa poate fi un început, un îndemn pentru cei cu
dragoste de teatru să continuie munca de
cercetare nu numai în lucrări de doctorat sau masterat, dar și pentru edituri
ca să scoată la lumina tiparului lucrări de anvergură despre efemera, dar
serioasa arta a animației.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu