Ioan Brancu:Teatrul de păpuşi nu este un teatru al unei vârste şi nicio vârstă a teatrului, ci un gen de teatru autonom al cărui principiu de existenţă este păpuşa şi iluzia că ea trăieşte

 Bănățean molcom, tăcut, calm, Ion sau Ionuț cum îl știm cu toții face parte din prima generație de păpușari “titrați”, care a avut șansa de a fi angajată la Teatrul Țăndărică. Cu timpul, unii s-a îndreptat spre alte zări mai pline de farmec, dar Ion și o mare parte din “ceata” lui sunt și azi pe aceiași scenă. Abil, agil, talentat, inteligent, cu un dezvoltat spirit critic, dar mai ales, îndrăgostit iremediabil de meseria pe care o practică, Ioan Brancu a jucat mult și de toate. Aș aminti doar câteva din cele peste 40 de roluri: Adunarea păsărilor, Bastiene și Bastienne, Bărbierul din Sevilla, Motanul Încălțat. A regizat o serie de spectacole, multe primind premii importante: Faust, Povestea unui cuc de ceas, Visul, Pinocchio, Dănilă Prepeleac, Peştişorul de aur, Croitoraşul cel viteaz, Punguţa cu doi bani, Ulysse, Păcală, Degeţel, Cheleşul, Baronul Münchausen, Sisif, Uriaşul cel Bun şi Prietenos, de ani buni este și conferențiar la UNATC, autor de lucrări științifice ce au ca tema teatrul de animație, colaborator în spectacole de televiziune, o personalitate complexă, pe care am redescoperit-o,deși îl cunosc de atâția amar de ani.

Raluca Tulbure: Pentru început mi-aș dori să te întreb dacă mai crezi în basme? Oare noi, oamenii mari mai avem timp să credem în povești frumoase cu zâne și feți frumoși. Mai trebuie să credem? Copiii noștri ar trebui să le mai asculte, să le mai vadă?      

Ioan Brancu: Dacă mai cred în basme? Bună întrebare… Da, n-am încetat niciodată să cred. Niciunul dintre noi, oamenii, nu încetează să creadă. Desigur, la un moment dat, copiii nu mai vor să fie (trataţi ca nişte) copii şi începe rebeliunea: se dezic de jucăriile copilăriei, de poveştile asociate cu ea şi pretind să fie tratați pe picior de egalitate cu adulţii. De fapt, înlocuiesc… nu, nici măcar nu le înlocuiesc, dau altă valoare basmelor. De acum, fetele încep să-l caute de-adevăratelea pe Făt Frumos, iar băieţii pe Zâna Zânelor, cea care ar fi în stare să renunţe la nemurire pentru a trăi alături de el, de cel ales. Eu cred că basmele nu sunt niciun dar al unor extratereştri binevoitori şi nici o invenţie a vreunui despot luminat, ci o expresie a singurătăţii omului sub imensitatea cerului înstelat. Aş putea spune că basmul este un fel de religie laică. Oamenii mari folosesc adesea expresiile: joacă de copii, copilării, poveşti de adormit copiii, dar înghit pe nemestecate basme, cum ar fi acela că binele făcut este răsplătit, că nu se poate să nu existe dreptate pe lumea asta, că dacă tot nu există, atunci există pe altă lume, că există o altă lume în care binele făcut e răsplătit, că nu se poate să fim singuri în universul ăsta mare, că cineva, undeva, veghează asupra ta şi că orice rău ai face, dacă te căieşti, vei fi iertat. Cele mai de succes filme au la bază structura unui basm. Din când în când, adulţii îşi dau seama că “i-a furat povestea” şi-şi reiterează refuzul. Le e ruşine să admită că încă mai cred. Privesc doar cu nostalgie la copii şi la jocurile copilăriei, cu aerul că privesc la o lume trecută, interzisă. Copilul din noi, însă, nu moare niciodată. El este acela care ne împinge să facem lucruri”nebuneşti”, el ne împinge să ne urmăm visurile. “Nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrînim; îmbătrînim când ne oprim din joacă” zicea G.B. Shaw. Copilul acela din noi e, de obicei, dat deoparte fiindcă sunt lucruri mai importante de făcut acuma decât să ne jucăm. Dacă nu eşti atent, copilul (asemenea copiilor noştri, pe care-i creştem cum ne pricepem mai bine) se va însingura, îşi va crea o lume a lui din care adulţii sunt excluşi şi nu se va mai uita la noi atunci când îl chemăm. Ar mai trebui să credem în basme? Ar trebui copiii să le mai vadă/audă/citească? De citit, sigur, ar trebui să le citească pentru că cititul lasă imaginaţia să zboare şi dezvoltă creativitatea. Apare, însă o problemă cu modul în care sunt prelucrate/transfigurate basmele, atât în film cât şi în teatru. Pe de o parte această prelucrare/modernizare/actualizare e necesară pentru ca spectatorul să poată înţelege şi să se poată recunoaşte în universul şi în personajele prezentate (omului modern îi pot părea nefireşti regulile de convieţuire din antichitate sau din evul mediu). Pe cealaltă parte, însă, modernizarea merge prea departe şi distruge însăşi cloşca cu ouăle de aur: poveştile se termină, invariabil, cu bine, personajele negative sunt “îmblînzite”, conflictul  cosmic e redus la o ceartă de bucătărie. Iată o dilemma! Nu ştiu cât de mult poate fi actualizată o poveste fără a-şi pierde forţa evocatoare… Corectitudinea politică e sigur că nu ajută…  Dar când îşi pierde forţa? Şi asta depinde de multe lucruri! De talentul dramaturgului, al regizorului, al actorului care interpretează, al creatorului păpuşilor? De toate acestea la un loc şi, în plus, de educatia spectatorului? Eu n-am găsit răspunsul. Ceea ce am găsit este credinţa că pentru a-şi atinge scopul, pentru a ajunge la spectator, spectacolul trebuie să-l emoţioneze. Nu e complicat: e suficient să pui în el ceva adevărat, o părticică din tine, din bucuria ta, din tristeţea ta. Nu e uşor; cei mai mulţi dintre noi trăiesc în virtutea inerţiei.

R.T: Cum ar arătă un portret făcut de tine, ajuns la maturitate?

I.B.: Ah, dă-mi, Doamne, mintea de pe urmă! Când am făcut Faust m-am gîndit la mine şi mi-am dat seama că mie degeaba mi‑ar da “Cineva” şansa să o iau de la început fiindcă aş face aceleaşi greşeli, din nou şi din nou. O şansă ar fi s-o iei de la început cu mintea de acum, dar atunci n-ar mai fi viaţa ta, ci a unui copil, povestită de un bătrân invidios… Fără mintea de acum, n-ar mai avea haz… Eternul paradox al călătoriei în timp… Aş putea spune că sunt un copil bătrân care caută prin gunoaiele aruncate de alţii comorile de care aceştia au crezut că nu mai au nevoie.

R.T: Care sunt primele tale amintiri despre teatrul de păpuși?

I.B.: Primele mele amintiri din teatrul de păpuşi… sunt una singură: un val miraculos, incredibil de material, de lumină galbenă care urca peste paravan şi ajungea la mine, în primul rând al sălii teatrului de păpuși din Timişoara, şi uluirea că nu reuşesc să-l apuc, să-l păstrez.

R.T: Ti-ai dorit dintotdeauna să fii actor?

I.B.: Nu mi-am dorit niciodată să fiu actor; nu credeam că am calităţile necesare. Credeam că actor se poate face numai cel care are talent şi că a avea talent înseamnă să ai tupeu, să te poţi împrieteni cu oricine, să fii mereu vesel şi exuberant, să fii un cuceritor, să fii bine făcut şi frumos şi să poţi să te prefaci că trăieşti sentimente inexplicabile; eu nu aveam nici una din aceste calităţi.

R.T: Actor, regizor, profesor. Cum au încăput toate aceste persoaneje într-unul singur? În pielea căruia te simți mai confortabil?

I.B.: Adevărul e că nu prea încap. Cel mai adesea mă trezesc că ţin conferinţe, că predau în loc să fac regie. Altădată, fac regie în loc să joc sau mă joc în loc să predau. Toată lumea se plânge. Mă simt bine când le nimeresc, când nu sunt nevoit să fac decât ce trebuie să fac, când pot să joc fără să mă gândesc la altceva, când pot să fac doar regia unui spectacol şi când pot să predau fără să demonstrez că “totuşi, se poate” ceea ce vreau eu să obţin.

R.T: Când alegi un titlu pentru a-l pune în scenă, la ce te gândești în primul rând? La copilul din tine, la copilul din sală, la adultul care vrea să se mai joace?

 I.B.: La copilul din mine.  E singurul copil pe care-l cunosc… Dacă pare prea radical, atunci “cel pe care-l cunosc cel mai bine”. Dacă mă cunosc destul de bine, în el se vor recunoaşte copiii care s‑au lovit de aceleaşi probleme. Dacă mă cunosc destul de bine şi nu mi-e teamă s-o recunosc, se vor recunoaşte în el şi adulţii din sală, dacă nu le e ruşine s-o recunoască.

R.T: Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îți place cel mai mult?

 I.B.: Construcţia, lucrul la scenă, miracolele care apar din lucrul cu actorii şi cu păpuşile, acele momente minunate în care ideile se materializează.

R.T: Ce calități trebuie să aibă un păpușar față de un actor de teatru dramatic?

I.B.: Aceleaşi, dar în plus trebuie să ştie să mânuiască păpuşile. A mânui o păpuşâ, a-i da viaţă, nu este, aşa cum mai cred unii (prea mulţi, din păcate), altă meserie decât actoria. Un păpuşar nu e bun, dacă nu e şi un bun actor.

R.T: Păpuși, marionete, actor la vedere, obiecte, animație digitală, teatru visual, teatru dans?

I.B.: Arta păpuşarului e să dea viaţa unor obiecte neînsufleţite. Dacă acele obiecte sunt suspendate de sfori, sunt mişcate cu mâna goală, sunt mânuite din butoane ori se mişcă în conformitate cu un program stabilit de un programator/animator, e, în esenţă, acelaşi lucru. Care e diferenţa dintre maşina teleghidată legată cu fire electrice de cutia de comandă, aceea comandată prin unde radio, adică fără fire şi aceea virtuală, din computer, comandată prin apăsarea unor butoane? “Performanţele” lor sunt diferite, după cum a evoluat şi tehnologia care le-a dat naştere, ele sunt din ce în ce mai “ascultătoare” şi mai complexe, dar ceea ce diferă e doar “interfaţa”, ceea ce se interpune între artist şi obiectul prin care se exprimă el. Ceea ce dă viaţă unei păpuşi nu este capacitatea ei de a copia/mima mişcările umane, ci surprinderea, esenţializarea, stilizarea unui comportament uman care să poată sugera realitatea. Iluzia aceasta a realităţii este un moment miraculos; de obicei nu durează prea mult şi nu rămîne în urmă-i decât amintirea. Cu toate acestea, iluzia realităţii este însăşi esenţa artei păpuşarului. Capacitatea actorului de a surprinde acele comportamente care creează empatie cu spectatorul, asta este arta mânuirii păpuşii. Organul cel mai important al păpuşarului nu este mâna, ci creierul.

R.T: Crezi în viitorul teatrul de animație?

I.B.: Da, teatrul are, în faţa filmului, fie el şi generat de computer, un ascendent uriaş: prezenţa nemijlocită a omului, a actorului, în faţa spectatorului. Poate că în unicitatea spectacolului de teatru, în perisabilitatea lui stă frumuseţea. Teatrul de păpuşi nu va muri câtă vreme vor mai exista oameni care să sacrifice câte ceva din viaţa proprie ca să recreeze miracolul iluziei că păpuşa e vie, că trăieşte, se bucură şi suferă alături de noi. Ca şi în teatrul cu actori, fără credinţă, fără sacrificiu, nu se poate.

R.T: Ce le spui studenților tăi despre această meserie, ce învățăminte le insufli?

I.B.: Le spun mereu, zi de zi, an de an, că limita de jos de la care abia putem începe să vorbim despre păpuşărie este iluzia că păpuşa trăieşte. Până acolo putem vorbi despre alte etape, despre artizanat, despre distracţie, despre industria de divertisment, despre terapie cu păpuşi, despre educaţie cu păpuşi, despre alte lucruri importante, dar a anima o păpuşă înseamnă a-i da viaţă, a-i da un suflet, iar sufletul acela e al tău. Nu e doar o vorbă mare; nu ai altul, n-ai de ales.

R.T: Într-un top 5, care ar fi spectacolele pe care le consideri niște reușite?

I.B.: Primul ar fi Adunarea Păsărilor; nu l-am prea ‘văzut’ fiindcă am jucat în el. Apoi ar mai fi Woza Albert al lui Peter Brook, Cenuşăreasa lui Silviu Purcărete, spectacolele lui Philippe Genty… am văzut vreo trei. Dintre spectacolele mele… Poate că ar merita menţionate (alegere strict personală) Povestea unui cuc de ceas, Ulisse, Păcală, Faust, Lungul drum către Santa Cruz…

R.T: E greu, e ușor să lucrezi pentru copii?

I.B.: E atât de greu, pe cât de bine îţi propui să iasă. Un spectacol după reţetă nu e aşa greu de făcut: o poveste cunoscută, o muzică drăguţă, veselă, multe cîntecele, momente de ‘interactivitate’ în care ‘antrenăm’ copiii (adică îi punem să bată din palme în ritmul muzicii), pe scurt, o ilustrare a poveştii, fără probleme, fără profunzimi, fără cuvinte necunoscute. Ce înseamnă un spectacol pentru copii bun? Stanislavski spunea că un spectacol pentru copii trebuie să fie ca un spectacol pentru adulţi, dar mai bun. Noi, în România, avem o problemă. Nu ştim sigur pentru cine facem spectacole: pentru copii, pentru educatorii/profesorii lor, pentru părinţi, pentru critică? Suntem cam în aceeaşi situaţie în care se găseşte sistemul de educaţie. Noi, în teatrele de păpuşi, trebuie să-i educăm pe copii sau să-i distrăm? Trebuie, oare, să-i învăţăm câte ceva pe copii? Ce? Pentru ce fel de societate îi pregătim?

R.T: Ce fel de actor ești în relația cu regizorul?

I.B.: Încerc să fiu disciplinat, să joc ceea ce am de jucat, cât mai bine pot… Se pare că nu pot întotdeauna să mă limitez la asta. M-am surprins, chiar eu însumi, gândind în termeni de regie în vreme ce jucam, în loc să-mi văd de treabă.

R.T: Când ești regizor care este relația ta cu actorul?

I.B.: Când sunt de cealaltă parte a scenei încerc să mă limitez la a explica actorilor ce au de făcut. Nici asta nu-mi prea iese: o imagine romantică a regizorului e aceea în care el doar povesteşte ce vrea şi actorii deja joacă, ca un gentlemen, care poate descrie o femeie fără a folosi mâinile. Câteodată simt nevoia să iau eu păpuşa şi să arăt ceea ce vreau să obţin de la ea. Pe scurt, sunt varză: când regizez mă joc şi când joc mă gîndesc la prostii.

R.T: Ai avut idoli sau modele?

I.B.: Victor Cârcu a fost primul model. Filolog, alături de Andrei Ujică a scris versurile albumului “Cantafabule” al trupei Phoenix, adică era deja o legendă. Eu l-am ‘prins’ la teatrul de păpuşi din Timişoara, regizor. Primul spectacol în care am fost distribuit, într-un rol principal, a fost regizat de el, aşa că e, poate, explicabil că l-am considerat un model. Nu i-am spus-o, dar cred că nu mai era nevoie. Apoi, l-am întîlnit pe Cristian Pepino. La început, l‑am admirat fără să-mi imaginez că aş putea vreodată… Pe urmă am încercat să merg pe urmele lui. N-am reuşit! Într-un tîrziu, mi-am dat seama că nu pot merge pe urmele nimănui, nici măcar pe ale mele şi mi-a trecut. O, admir mulţi artişti, dar nu-i mai invidiez.

R.T: Dacă ar fi să mulțumești cuiva către cine s-ar îndrepta mulțumirile tale?

I.B.: Ar trebui să le mulţumesc profesorilor care au văzut în mine ceea ce eu nici nu ştiam că am. Poate că acesta ar fi unul dintre motivele pentru care mă simt dator să fac acelaşi lucru pentru alţi copii. Am o bănuială cum că, în unele cazuri, n-au văzut în mine decât un copil amărât şi au vrut să-l încurajeze. Și-a mers!

R.T: Care crezi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes?

I.B.: După mine, un spectacol de păpuşi are succes dacă elementul central al spectacolului este păpuşa, arta mânuirii ei. Dar ce înseamnă “succes”? Ei, aici e o problemă. Ce mai înseamnă succes în ziua de azi? Succesul cu orice preţ a dus ziarele la dispariţie. Nu mai conta decât numărul de exemplare vândute. În prezent, acelaşi fenomen se întâmplă în televiziuni (în cele româneşti, cel puţin). Transformarea punctelor de audienţă în criteriu absolut de calitate le-a adus aici. N-am să mă apuc să fac nici management şi nici politică repertorială; spectacolele teatrului trebuie să fie atractive şi numărul de spectatori care le văd e important. Cel puţin la fel de important, însă, e să nu foloseşti păpuşa în moduri improprii ca să faci un spectacol ‘mai comercial’, să nu joci în condiţii care degradează spectacolul şi pun păpuşa în situaţii ingrate. Teatrul de păpuşi nu este un teatru al unei vârste şi nici o vârstă a teatrului, ci un gen de teatru autonom al cărui principiu de existenţă este păpuşa şi iluzia că ea trăieşte. Dacă abdicăm de la aceste principii, dacă importanţa păpuşii în spectacolul de păpuşi continuă să se diminueze vom asista la dispariţia teatrelor de păpuşi ca instituţii.

R.T: E nevoie de talent, de șansă sau de ce în a fi artist mânuitor?

I.B.: Dacă ai talent îţi poti crea propria şansă, şi asta pentru că în domeniul acesta nu sunt prea mulţi purtători de talent. Talentul poate fi înlocuit cu muncă serioasă, dar de ce te-ai apuca de atâta muncă dacă n-ai talent? Poate din pasiune…

R.T: Dacă ai avea posibilitatea de a lua viața de la capăt ai face altceva sau tot teatru?

I.B.: Cred că da. Nu sunt sigur, totuşi; am ajuns păpuşar fiindcă asta mi-a ieşit cel mai bine din câte am făcut, dar n-am făcut prea multe. Poate că mi-ar fi plăcut să fiu pompier. Şofer de tir. Medic. Judecător. Cred că orice aş fi ajuns aş fi vrut să fac bine ceea ce fac.

R.T: Se poate trăi din păpușerie în ziua de azi?

I.B.: Da şi nu. În teatrele subvenţionate de stat, primării, consilii județene, nu se poate trăi din salariu. Se poate supravieţui la limită. În trupele particulare se câştigă mai bine, dar nu cu mult. Nu cunosc vreun păpuşar român care să se fi îmbogăţit din păpuşărie. Cunosc cîţiva păpuşari din ţări străine care duc un trai îndestulat numai din păpuşărie, dar sunt foarte buni. În concluzie, cred că poţi trăi din păpuşărie, dacă eşti foarte bun, dacă munceşti destul şi dacă-ţi găseşti locul, căci pe la noi lumea e săracă, iar bogăţia e încă prea proaspătă şi n-are ştaif şi nici responsabilitate.

R.T: Ce crezi că îi trebuie teatrului de păpuși ca să nu mai fie considerat „teatrul mic”?

I.B.: În primul rând, trebuie să nu mai fie mic. Teatrul de păpuşi, la noi, e considerat mic pentru că se comportă prea adesea ca un teatru mic. De cele mai multe ori, teatrele de păpuşi se mulţumesc cu soarta de “teatru pentru copii”. Când se revoltă şi vor să iasă din această ipostază, se comportă ca un copil care se îmbracă în hainele tatălui şi pretinde să fie tratat ca un om mare. Respectul se câştigă, se impune, nu se pretinde. Sigur că, avem de recuperat o epocă în care teatrul de păpuşi era considerat un instrument de propagandă pentru crearea omului nou, comunist, şi o alta, ulterioara, în care acelaşi teatru a fost, şi este privit, ca o simplă formă de divertisment pentru copii. Sigur că, înaltele feţe care hotărăsc destinele ţării consideră cultura şi educaţia un lux pe care nu ni-l putem permite şi, mai mult decît atît, salariul unui păpuşar e mult mai mic decît cel al unui actor (cu aceeaşi pregătire universitară), iar asta face ca meseria de păpuşar să fie neatractivă, căci nu poţi plăti facturile cotidiene dintr-un asemenea salariu. Cu toate acestea, teatrul de păpuşi e mic pentru că n-a reuşit să biruiască toate aceste adversităţi. Când şi când, pe ici, pe colo, oameni miraculoşi reuşesc să străpungă blocada şi să dovedească maturitatea teatrului de păpuşi (ca formă de artă e la fel de vechi ca actoria). Nu e suficient! Câtă vreme oamenii încă îţi mai pocesc numele înseamnă că nu eşti destul de cunoscut, n-ai muncit destul. Pur si simplu, e nevoie de mai multe spectacole serioase, mature, de păpuşărie. Matur, în păpuşărie, ar însemna să-i recunoşti păpuşii capacitatea de a juca teatru, să-i recunoşti statutul de actor egal cu omul, pe scenă. Adică să ai încredere în ea, s-o iubeşti, să-i dai lucruri importante de făcut, de jucat. Se spune câteodată că, de la o vârstă, copiii nu mai vor să vadă spectacole cu păpuşi, ci cu actori, cu costume. Nu spectacole cu păpuşi refuză copiii, ci spectacole proaste cu păpuşi. Un spectacol cu păpuşi prost este unul în care păpuşa nu este folosită la întreaga ei capacitate de expresie. E ca şi cum ai face o ciorbă de fasole fără fasole şi ai spune: “copiii mei nu mănâncă ciorbă de fasole, că nu le place fasolea”. Păpuşa, în accepţiunea ei teatrală, este păpuşă doar din momentul în care este animată, în care ‘joacă’ teatru. Dacă se rezumă la funcţia de simbol sau de metaforă, sau de ‘steag’ purtat de colo-colo, nu e suficient pentru ca păpuşa să capteze atenţia şi s-o păstreze. Un spectacol de teatru (indiferent dacă e cu păpuşi sau cu actori vii) e prost dacă personajele pretind că se bucură ori suferă, dar se vede de la o poştă că nu le pasă de ce li se întâmplă sau când actorii (fie ei oameni sau păpuşi) trec prin poveste ca raţa prin apă şi vulturul prin văzduh, fără să se ude, fără să lase vreo urmă. Copilul nu ştie teoriile astea şi nu-i pasă, nici de ele şi nici de empatie, dar simte foarte bine, mai bine decît ne imaginăm noi, dacă cei care i se adresează sunt sincer interesaţi de ceea ce gândeşte şi simte el sau doar mimează interesul, fie ei actori, părinţi, bunici sau profesori. Dacă ne gândim un pic, majoritatea dintre noi vorbeşte despre copii cu termeni ca: micuţii, prichindeii, copilaşii, care obsesie a diminuării denotă o lipsă de respect faţă de copii. Respect? Faţă de copii? Da, eu cred ca da! Pentru noi, adulţii, jocul cu copiii (sau pentru copii) e o ‘copilărie’, dar pentru copil jocul e o treabă cât se poate de serioasă. A te juca ‘serios’ înseamnă a respecta regulile jocului, iar în teatru, a respecta regulile jocului înseamnă să nu spui niciodată “las’că merge şi-aşa”, “nu-i decât un spectacol pentru copii”, “oricum, copiii nu înţeleg”. Poate că nu înţeleg întotdeauna, dar, cu siguranţă, simt când sunt priviţi de sus, când sunt înşelaţi şi desconsideraţi, şi asta e ceea ce resping ei. Ca să devină ‘mare’, teatrul de păpuşi nu trebuie să se prefacă mai mare decât e, ci să fie bun.

R.T: Care ar fi definiția ta despre teatru?

I.B.: Sunt prea mic ca să dau eu o definiţie a teatrului. Am adoptat-o pe a lui Brook: un om traversează o piaţă şi un altul se uită la el. Asta deja e teatru.

R.T: Ai regrete?

I.B.: Da. Am pierdut prea mult timp cu lucruri lipsite de importanţă.

R.T: Ce este mai important pentru tine, cum te judecă un critic sau cum te receptează copii?

I.B.: Păiiii... Sigur că publicul e cel mai important, dar şi criticul e public. Dacă-l jigneşti, nu-l doare? Dacă-i faci plăcere, nu se bucură, la fel ca publicul? Criticul este un spectator avizat: el înţelege motivaţiile alegerilor pe care le-ai făcut şi-ţi decelează intenţiile cu precizie profesională. Un critic bun îţi înţelege spectacolul mai bine ca tine fiindcă e antrenat să facă asta. Treaba mea, însă, e să joc pentru public, indiferent din cine ar fi alcătuit. Oricum, nu poţi să joci mai bine când ştii că e critica în sală; să joci ‘mai bine’ înseamnă, de fapt, să joci mai prost. N-am emoţii în legătură cu ce o să spună critica, ci mă îngrijorez, dacă spectacolul merge bine sau nu.

 R.T: Dacă ai putea să faci o magie care ar fi aceea?

I.B.: Probabil că aş face eterna greşeală şi aş lua‑o de la început, cu speranţa nebunească de a o scoate la capăt mai bine.

Un om pentru care speranța, probabil, că moare ultima.