Nu știu de ce după ultima
filă a cărții Alexandrei Ares Sam Shepard. Rebelul rigorii mortale, mi-a
venit în minte o replică celebră din filmul Casablanca: “Play it, Sam!”. Poate pentru că
Shepard nu mai este printre noi și nu mai poate să cânte, să scrie, să joace,
să regizeze. Poate pentru că începuturile lui au fost legate de rock sau,
poate, pur și simplu pentru misterul care i-a învăluit viața.”Oamenii vor un înger al străzii. Ei vor un
sfânt cu gura de cowboy. Cineva care să-i facă fericiți când nu se pot face
fericiți ei înșiși”. Sam Shepard nu a fost un înger, poate un cowboy, un “rebel
fără cauză”, un nonconformist, dar a fost, cu siguranță, una dintre
marile personalități americane ce au marcat o epocă. Actor,dramaturg, scriitor,
scenarist,regizor și rocker timpuriu cu
o activitate de peste 50 de ani, Sam Shepard a scris 44 de piese,a luat
10 premii Obi pentru dramaturgie și regie, Premiul Pulitzer pentru piesa Copilul îngropat, nominalizat la Premiul
Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar, Palme d'Or" la Festivalul
de la Cannes pentru scenariu, considerat de New York Times “cel mai bun dramaturg al generației sale”.
Alexandra Ares a scris o carte
documentată pornind de la lucrarea ei de diplomă, fascinată de “întâmplarea de
a fi geniu literar neșcolit și de a fi recunoscut ca atare la nici 24 de ani”.
Autoarea analizează, disecă piesele lui Shepard scoțând în evidență
caracterul lor suprarealist, poetic, de comedie neagră, cu personaje dezrădăcinate
ce trăiesc la periferia societății americane. Vorbește despre stilul original
care a evoluat de la absurd în piesele de început Off-off-Broadway la realismul
ultimilor ani (Copilul îngropat sau Blestemul clasei flămânde). “Scriitor intuitiv şi prolific,
Shepard a improvizat replicile de teatru aşa cum jazzmenii improvizează liniile
muzicale, dar a fost genial în aceste intuiţii. Rescria foarte puţin,
uimindu-și prietenii. Fostul coleg de cameră din Lower East Side povestea cum
Sam cumpăra o cutie de hârtie, intra în cameră, începea să bată la maşină şi
ieşea câteva ore mai târziu cu o piesă nouă. […] Shepard a reinventat limbajul
teatral american într-un moment când inovaţia venea din Europa, a adus un
influx de energie, mister, revoltă şi magie în dramaturgia americană atât de
profund realistă şi a creat o mitologie a prezentului, pornind de la ideea că
„vechiul Dumnezeu este prea departe” şi „nu ne mai reprezintă de mult
suferinţele.”Sam Shepard în toate scrierile sale a încercat să vorbească Americii
despre America.
Alexandra Ares
explică particularitatea operei lui Shepard descriind aspecte semnificative din
viața sa, din aspirațiile sale-“aproape
întotdeauna contradictorii și care capătă o relevanță de egal interes cu opera
propriu-zisă.” Sam Shepard, plecat de acasă pe la 16 ani pentru a începe o
viață boemă, din care nu au lipsit drogurile și băutura, a atras atenția lui
Michelangelo Antonioni, Wim Wanders, a fost prieten cu Bob Dylan pentru care a
scris versuri și au colaborat la un documentar Renaldo și Clara, ca actor a fost de a dreptul fascinant, cu aerul
lui de antivedetă, a fost baterist în trupa Holy Modal Rounders. Nu a fost un
dramaturg comercial, ale cărui piese să se joace stagiuni întregi. “Și-a
inventat o personalitate cameleonică foarte asemănătoare cu personajele din
piesele sale care au o toate o identitate fluidă ce surprinde așteptările
publicului”, scrie Alexandra
Ares.
Consacrarea “celui mai interesant și
tulburător dramaturg american” a venit la 24 de an, când prima sa piesă Mama lui Icar,”bizară și năucitor
inovatoare ca limbaj” a obținut primul Premiu Obi. Critica de specialitate l-a
elogiat pe “calul nărăvaș de rodeo al teatrului american” (aluzie la faptul ca a
fostun foarte bun călăreț și a avut și o fermă), catalogându-i opera ca fiind
“brutală, plină de forță, aspră, sălbatică și ciudată.”
Cu fiecare capitol, Alexandra Ares
ne dezvăluie puțin câte puțin din personalitatea lui Shepard prin prisma
operei, portretul creionat de ea fiind din tușe când îngroșate, când subțiri,
iar analiza pieselor este extrem de obiectivă, de personală, dar admirativă.
Despre piesele sale de început, reunite în volumul Mâna nevăzută și alte piese, însuși Shepard scria:”pentru mine,
aceste piese sunt inseparabile de experiența timpurilor din care vin. O suită
de cronici impulsive reprezentând o lume subiectivă, haotică.”Ceva din Beckett,
un pic din Osborne, un amestec de mister, o tușă de grotesc. Prietenia cu
Joseph Chaikin, cu Bob Dylan, cu cântăreața Patti Smith (cu care a avut o
legătură sentimentală și, care i-a fost alături în ultimii doi ani de viață), conviețuirea
și iubirea nebună, “lungă și toridă” cu Jessica Lange, viața retrasă de la
ferma sa din Kentucky sunt tot atâtea aspecte pe care autoarea le amintește în
cartea sa.
Concluziile Alexandrei Ares privind
dramaturgia lui Sam Shepard ar fi că “ele respiră angoasa depășirii unui
modernism lipsit de autenticitate și nostalgia întoarcerii la tradiția
americană, celebrțnd șamanic inocența originilor și renașterea spiritual.”
Pentru noi, cititorii, cartea este un prilej de a descoperi sau redescoperi un
autor contemporan, puțin jucat în România,interesant și “nebun de dragoste”
de teatru.
Alexandra
Ares,Sam Shepard.Rebelul rigorii mortale. Editura Tracus Arte, 2018,264 pg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu