Cartea Adei D’Albon, Ultima vară
în Bretania. Istoria unui exil, apărută în limba
română la Editura Curtea Veche și tradusă de Doina Jela Despois, am citit-o pe
nerăsuflate. De foarte mult timp, nu mai citisem o carte cu creionul în mână. De
prin studenție. Cartea mi s-a părut fascinantă pentru modul în care
își deapănă amintirile ei, pentru temerile pe care ni le împărtășește, pentru
sinceritatea cu care vorbește despre oameni, fapte, întâmplări, pentru
depresiile ei, deși lucrurile prezentate sunt dureroase, răscolitoare. Este
povestea unor artiști, ea actriță, el, Laurențiu Azimioară, regizor și profesor
la IATC, a copilului lor, exilați fortuit la începutul anilor ’80 într-o Franță
ostilă, puțin primitoare, unde lupta pentru supraviețuire a fost foarte dură.
Și, așa cum spune și citatul din Dante, pus la începutul primului capitol:” Nu
există durere mai cruntă/Decât aceea de a-ți aminti de vremuri fericite/Când te
afli în nevoie”, autoarea îmbină fericirea cu tristețea, țesând o canava de
întâmplări, nu neapărat în ordine cronologică. Această carte e născută din
durere, din umilință, din dor de România. Este scrisă în Bretania, la malul
oceanului, unde în fiecare vară, de
peste 33 de ani, familia petrecea o lună, într-un studio minuscul din portul de
pescari, Saint-Pierre-Quiberon, “singurul loc de pe pământ unde reușesc să scot
capul de sub apă ca să inspir cantitatea de aer care mă va ajuta să nu mă
sufoc, odată revenită la Paris.(...) Natura încă sălbatică și plimbările îmi
procură o fericire stranie, amestecată cu o tristețe sfâșietoare. Dar numai
aici pot uita zidul gros și negru care se ridică în fața mea de-a lungul
întregului an. Exilul m-a secătuit de toate: de mine însămi,
de sentimentul de libertate și de dragoste”. Locul acesta plin de culoare o
face să uite de exil și ființa ei vibrează în ritmul valurilor, dând frâu liber
imaginației.
Viața
ei pare desprinsă dintr-un film de epocă. Înrudită pe linie paternă cu
familiile Zarifopol, Lambrino, Culianu, iar pe linie maternă cu Mihail
Sadoveanu care îi era unchi, cu un arbore genealogic cu rădăcini adânci în
armorialul nobiliar din Franța, Ada D’Albon compune
un tablou cu lumini și multe umbre. Despre
viața și familia ei. Despre copilăria și adolescența ei în plin comunism.
Despre frumoasele amintiri ce-o leagă de Mihail Sadoveanu (face un generos
portret al unui scriitor azi ajuns într-un con de umbră, pe care l-a adorat și
venerat), unchiul ei, de casa acestuia din Pitar Moș, de casa ei, demolată
pentru a face loc Casei Poporului, cu tablouri de Tonitza și Tintoreto, despre
vacațele fabuloase de la Vovidenia, unde Sadoveanu primise o casă.”Atmosfera atât de specială, plină de blândețe și
lipsită de griji de care am avut parte în tinerețea mea, deși nu a avut drept
scop să mă pregătească pentru încercarea exilului, afost totuși imensul dar pe
care viața mi l-a făcut, comoara din care îmi trag puterea, pentru a trece
peste greutăți. Și dacă spinarea mi se încovoaie, nu mă târăsc, totuși, în
genunchi: umbrele trecutului nu mi-o îngăduie.” Despre primii pași în teatru,
despre primele succese și deziluzii. Despre omul iubit, despre bucuria târzie
de a fi mamă. Despre plecarea din Romania, despre felul în care a putut scoate
bijuteriile de familie, înșelând vigilența vameșilor, episod descris cu multă
savoare. “De ce am
părăsit România? Nu atât pentru că iarba
era mai verde am venit noi în Franța, ci pentru că ariditatea sistemului
aberant ne-a alungat de acolo.” Despre
odiseea OFPRA (Oficiul Francez pentru Protecția Refugiaților și Apatrizilor),
care te pune să faci dosare și să aduci tot felul de acte,să stai la cozi
interminabile, până îți vine să te lași păgubaș. Despre părinții ei, plecați
după cutremurul din 1977 și despre tristețea lor, bătrânețea și boala lor și
despre cenușa lor aflată sub o banchetă în balconașul Adei din Paris până va
putea fi adusă acasă. Despre birocrația pentru a pune pe picioare un teatru – Théâtre de l’Orme –, dar, mai
ales, despre cum trebuie să te dai peste cap ca să nu se închidă. O actriță și
un regizor vor să facă teatru. Și îl fac, în spații închiriate din
arondismentul 20 unde “mi-am
făurit insula noastră și unde suntem Robinsoni”. Și care nu
cedează în faţa imediatului, dincolo de toate impedimentele și sacrificiile. Nu
au renunțat la teatru, marea pasiune a unei vieți trăite împreună și cu elevii
pe care i-au avut la școala lor. Ca o
paranteză, Ada D’Albon a
scris scenarii de teatru montate la Teatrul Mic, la Teatrul Le Sapajou din
Montreuil, la Espace Kiron, Bouffes Paris sau pentru Televiziunea Română. A
regizat: Furtuna la Teatrul Les
Halles-Le Maris, Hamlet pentru Fort
Carré d’Antibes, Casa Bernardei Alba
pentru teatrul ei. A jucat roluri principale în Casa Bernardei Alba, Dragă mincinosule, Miliardarii (scrisă
de ea) sau Strigoii la teatrul ei.
Descrie cu amănunt momentele de panică cauzate de lipsa publicului, a emoțiilor
dinainte de a intra în scenă sau bucuria de a avea spectatori entuziaști și
fideli.
Există
în carte pasaje în care autoare face portrete bine conturate ale unor pesonaje
cunoscute. Despre Olga Tudorache, prietena ei cea mai bună spune:”Olga a fost și rămâne actrița cea mai fascinantă pe
car am avut norocul s-o cunosc, regină de necontestat a scenei românești. (...)
femeie micuță, brunetă, departe de a fi o frumusețe după canoanele sacerdoților
spectacolelor, dădea pe scenă impresia că este înaltă, devenind impozantă și de
o frumusețe care-ți tăia respirația.” Mai
scrie și despre Irina Răchițeanu Șirianu (“înaltă, frumoasă, cu ochii violeți”),
Grigore Vasiliu Birlic („actor de geniu, iubit de o țară întreagă”), despre Liliana
Tomescu spune că este „prima actriță care m-a făcut să descopăr misterul
talentului, un bulgăre de foc cu ochii vii.(...) Nu era o ființă umană! Era o
mică extraterestră care avea însușirea de a vorbi românește atât cu gura, cât
și cu ochii, brațele, picioarele și trupul
întreg”. Mai vorbește despre Lucia Sturdza Bulandra, un fabulos personaj
pe scenă și în afara ei și despre Emil Botta. Descrie multe întîmplări, unele
urâte, dar bine redate, ferindu-se să dea nume,uneori. Povestește o întâmplare
petrecută când avea 19 ani și când un personaj odios tuna și fulgera împotriva
piesei pe care o citise și care primise multe laude de la unii critici. Cunoscătorii
pot recunoște personajul care poate fi același cu cel care i-a cerut o brațară
de familie pentru a-i publica piesele.
Ultimul
capitol cuprinde scrisori adresate unei prietene din Canada și care adaugă un
plus amintirilor. Cartea conține și fotografii-document, din Bretania, dar și
din Moldova sau dintr-un București, fotografii din spectacole de la Paris,
realizate cu mari eforturi și cu multă tenacitate. Ada D’Albon reușește
realmente un adevărat tur de forță epic al propriei vieți, trăite între două
țări și teatru. “Mă
gândesc la viitor, nu știu ce trebuie să gândesc, dar este minunat să poți încă
visa”. Citind cartea ai senzația că aerul proaspăt și ușor sărat al oceanului
sau mirosul pădurilor Moldovei întră prin fereastra deschisă de Ada D’Albon,pentru a te purta spre o lectură mai mult
decât plăcută.
Ada D’Albon- Ultima
vară în Bretania.
Istoria unui exil,editura Curtea Veche, 2018.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu