Adela MOLDOVAN: „Obligatoriu, însă, păpușarul trebuie să-și păstreze sufletul de copil.”

    

Ideea interviului mă chinuia demult, dar m-am hotărât, într-o zi de primăvară frumoasă, stând în splendida oază de liniște din curtea casei ei din Arad. O știam pe Adela, îi văzusem unul dintre recitaluri, apoi a venit și la Țăndărică și a lucrat la Cartea Junglei, auzisem legende despre ea și am avut bucuria să descopăr un om cald, generos,”tobă” de păpușerie. A jucat o serie de personaje interesante pe scena Teatrului de marionete din Arad, a luat premii de interpretare și mânuire, s-a dedicat regiei, scrie scenarii, ține workshop-uri, este într-o permanent goană “creatoare” când în Ungaria, când în Romania. Este greu de prins, greu de convins să vorbească despre sine.

Raluca Tulbure: Pentru început mi-ar plăcea să descoperim cine este Adela Moldovan?

Adela Moldovan: Sunt,cred, un om simplu, modest și onest, căruia i s-au îndeplinit în mod miraculos, multe dorințe nerostite… Un om binecuvântat pentru că i s-a dat  șansa de a-și dezvălui structura sufletească cu credință și dăruire prin intermediul artei  sale.

R.T.: De mică ți-ai dorit să faci teatru? Cum ai ajuns la marionete?

A.M.: Teatrul a fost jocul preferat al copilăriei mele, era puntea prin care îmi construiam existențe paralele; mă distribuiam mereu în câte un personaj în jurul căruia țeseam o poveste de prietenie, de dragoste sau căruia i se întâmpla ceva miraculos. Mai târziu, ca adolescență, îmi plăcea să citesc piese celebre din dramaturgia românească și universală.  Așa, fără să știu, mi-am netezit drumul spre ceea ce aveam să fac mai târziu, ca autor al textelor pe care le-am pus în scenă. De-a lungul anilor de școală, am făcut mereu parte din câte o trupă de teatru. Așa, am avut bucuria să o cunosc și să mă împrietenesc  cu una dintre cele mai sensibile și distinse actrițe ale scenei romanești, Mariana Buruiană. Am avut și altă pasiune. Limba și literatura franceză. îmi  doream să  devin profesoară.  Asta până când am văzut un anunț în ziarul local prin care Teatrul de Marionete din Arad scotea la concurs un post de actor –mânuitor de marionete. Am simțit imediat că trebuie să particip, că pentru mine ar putea fi mult mai interesant. Zis și facut! În prima zi la teatru, am văzut din culise o repetiție la un spectacol cu marionete la fire lungi. Fascinant! N-am uitat nici până azi acele imagini. Am înțeles imediat că mi-am găsit drumul. Nu mi-am mai dorit altceva de atunci decît să fac teatru de marionete, teatru de păpuși. Câțiva ani mai târziu, după ce am obținut un premiu UNIMA pentru recital (pentru spectacolul O raza de soare) am jucat în limba franceză la Festivalul Mondial al Teatrelor de Marionete de la Charleville-Mézières, în 1991. Sau când am realizat primul spectacol cu marionete în coproducție franco-română de după 1989, la Saint-Etienne  și La Ricamarie. Am trăit un an în Franța, am jucat multe spectacole,  am participat la multe festivaluri. Am îmbinat fericit cele două pasiuni și de aceea mă consider atât de norocoasă!

R.T. : De la cine ai deprins ABC-ul meseriei? 

 

A.M. : Desigur, în primul rând, de la colegele mele. Mi-au arătat cum se ține în mână o cruce, cum se pun firele, cum se face mersul unei marionete, așezarea, alergarea, abc-ul mânuirii. Apoi am început să le observ, în fiecare spectacol, să îmi dau seama de deosebirea în stilul de mânuire,  de  abordare a personajelor. A fost o lecție prețioasă pentru mine să le văd mânuind pe Aurica Spirk și Julieta Corbu. Erau extraordinare, prima prin tehnica impecabilă a punerii firelor, prin spontaneitatea, prin ludicul abordării,  cealaltă prin inteligența, sensibilitatea și emoția cu care se apropia de personajele ei. Amândouă mânuitoare excelente ale căror marionete prindeau viață în mod miraculos.Un alt profesor  bun mi-a fost... oglinda. Studiul individual în fața oglinzii este esențial. Acolo se fac marile descoperiri, acolo, în liniște și intimitate, păpușa își dezvăluie tainele, îți arată drumul corect către crearea personajului.  Dar, am avut și alți  profesori care mi-au umplut sufletul. Georgeta  (Gigi) Nicolau din Constanța, un om extraordinar, un păpușar dăruit și îndrăgostit fără limite de arta sa, un dascal pasionat de la care am deprins tainele mânuirii păpușii pe mână, ( în special bi-ba-bo) la un curs de arta actorului păpușar între anii1978-80.Tot acolo am învățat taina improvizației, a pantomimei și legătura puternică a acesteia cu  mișcarea păpușii, a marionetei, de la  incredibilul Peter Janos, din Cluj care prin umor, enorm talent și generozitate  a ajuns idolul tinerilor păpușari ai vremii.

R.T. : Care sunt ”ingredientele” din care este plămădit un artist?

A.M. : În primul rând dragostea reală, profundă pentru ceea ce face. Pasiunea. Dorinta de a-și exploata la maxim resursele în procesul creației. Inteligența, umorul, disponibilitatea pentru joc și joacă, neastâmpărul de a aprofunda lucrurile și răbdarea de a străbate uneori drumuri lungi  și istovitoare până la realizarea a ceea ce și-a propus.

R.T. : Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îţi place cel mai mult? Ma gândesc la Adela Moldovan marionetista, dar și la regizoarea Adela Moldovan.

A.M. : Îmi place mult etapa descoperirii. Atunci când personajul sau spectacolul se îmbogățeste cu nuanțe, înțelesuri, gag-uri, sensibilitate și mai ales atunci când creezi dar și trăiești emoția. Ca marionetistă, desigur, îmi plăcea să joc, să simt vibrația spectatorilor atunci când personajele interpretate de mine înduioșau sau amuzau.

R.T. : Ce crezi că-i trebuie unui păpuşar în plus față de un actor de teatru dramatic?

A.M. : Implicarea totală în crearea personajului,  neastâmpărul, răbdarea de a găsi  soluțiile tehnice cele mai potrivite pentru a face din păpușă un instrument care să funcționeze perfect, prin care să exprime tot ceea ce dorește.  Apoi o fantezie nealterată,  pură,  inocentă.  Și suplețea de a trece convingător de la un personaj la altul. Disponibilitatea permanentă de a juca și a se juca. Multă fantezie.Obligatoriu, însă, păpușarul trebuie să-și păstreze sufletul de copil. 

R.T. : Cum este  să lucrezi pentru copii?

A.M: Intotdeauna o mare bucurie. O șansă să  rămâi aproape de esențe, în structura ta de artist. O șansă de a rămâne  tânăr.  O șansă extraordinară de a păstra viu copilul din tine, într-o lume în care agresivitatea, vulgaritatea și ipocrizia au atins cote îngrijorătoare.

R.T. : Ai avut idoli sau modele?

A.M: Desigur.Sunt mulți. Profesorii-păpușari de care am amintit:Dorina Tănăsescu, Gigi Nicolau, Peter Janos,  Kovács Ildikó,  Nuti Forna. Dintre regizori,  Cristian Frangopol,  primul regizor al Teatrului de Marionete din Arad ,  Kovács Ildikó, Antal Pál, Cristian Pepino.

R.T. : Dintre spectacolele în care ai jucat, pe care le ai la suflet?

A.M: Minunatele călătorii ale lui Nils Holgerson, în regia  lui Cristian Frangopol și scenografia minunată a lui Eustațiu Gregorian,  Fata babei și fata moșneagului,  în regia lui Dan Alexandrescu și scenografia lui Doru Păcurar, Pinocchio -regia Cristian Frangopol, scenografia Zoe Eisele Szucs, dar mai ales spectacolele – recital pe care le-am creat și care m-au purtat și dincolo de granițele țării și, chiar, ale Europei: O rază de soare de Al. T. Popescu, în care am jucat alaturi de Aurica Spirk apoi, Maia Balș și Do-Re-Mim Show – recital în care am jucat alături de Vasili Belan (Ucraina) , apoi alături de Adina Doba și Ovidiu Calbau de la Teatrul de Marionete din Arad. Ambele spectacole mi-au adus, pe lângă mai multe premii naționale și internaționale, foarte mulți prieteni în toată lumea.

 R.T. : Ce te-a determinat să te apuci de regie? Mai degrabă, cine?

A.M: Un critic de teatru, cunoscutul și îndrăgitul Dinu Kivu, cel care, la București, după decernarea premiilor ATM pe 1987, (când am primit premiul pentru recital) m-a întrebat dacă mă mulțumesc cu atât sau încerc să merg și mai departe.  A insistat să mă gândesc serios să fac regie. Atunci nu aveam curajul să visez prea mult, dar curând am fost invitată să  fac  regia unui  spectacol, în Franța, apoi în Ungaria.  Pasul hotărâtor a fost atunci când mi s-a alăturat, ca scenograf, un colaborator și prieten extraordinar, maestrul Eustatiu Gregorian.

R.T. :Care sunt spectacolele care crezi că te reprezintă cel mai bine, ca regizor?

A.M. :Spectacolele  care înduioșează, emoționează, amuză. Cele două recitaluri ale mele, apoi Pinocchio la Teatrul de Păpuși din Szeged, având scenografia încântătoare a lui Marian Sandu,  Cenușăreasa, la Rabat, Maroc, în scenografia plină de umor a Iulianei Preduț,  Crăiasa Zăpezilor la Teatrul de Păpuși din Gyor,Ungaria, scenografia Eustațiu Gregorian și, cred că mă va reprezenta spectacolul la care lucrez în prezent, la Teatrul de Marionete din Arad, Sperietoarea de păsări, a cărui premieră va avea loc în curând și care poartă amprenta scenografului Marian Sandu.

R.T. : A existat un moment în viața ta în care ai vrut să renunți? Știu că ai părăsit, la un moment dat Teatrul de Marionete din Arad.

A.M. : Să renunț? N-am vrut asta niciodată!  Ar insemna să renunț la…mine! Am plecat din Arad pentru a da curs invitației de a participa cu recitalul meu în 1991 la Festivalul Mondial de la Charleville-Mézières și pentru a crea un spectacol în coproducție cu două puternice Case de Cultură din Franța, colaborare care a durat un an de zile. 

R.T:  Dacă ar fi să mulţumeşti cuiva către cine s-ar îndrepta mulţumirile tale?

A.M. : Mă gândesc cu recunoștință la o doamnă minunată, care a reușit să creeze o pepinieră de talente în anii 1978-80, la cursul de „Arta actorului păpușar”; doamna Rodica Dianu. A fost o femeie extraordinară, care a făcut  posibilă întâlnirea  dintre două generații de păpușari; pe de o  parte maeștrii vremii,  cei cu dragostea de meserie, talentul, experienșa,  și ceilalți, -tinerii păpușari dornici să înțeleagă, să învețe, să joace. Sunt fericita ca m-am numărat printre ei.Aș mulțumi tuturor păpușarilor talentați, oriunde s-ar afla ei, pentru emoția și bucuria pe care o simt întotdeauna când îi văd jucând…

R.T. : Care crezi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes?

A.M. : Spectacol de succes este acela care încântă ochiul și inima, acela care îți rămâne în amintire mult timp. Așadar, o idee bună, o scenografie frumoasă, umor , emoție, ritm. Și, firește, o muzică inspirată, să-ți meargă la suflet. Atât. Simplu, nu-i așa?

R.T.: Dacă ar fi așa de simplu, toată lumea ar face teatru. Actriță, regizoare, autor de scenarii. Cum au încăput toate într-o singură persoană ? În pielea căruia te simți cel mai confortabil?

A.M.: Sunt, în primul rând, actriță. Asta îmi place cel mai mult. Iubesc păpușile, marionetele, știu cum să le dau viață și  asta înseamnă enorm atunci când fac regie. Știu exact ce vreau de la fiecare personaj.  Dacă nu sunt înțeleasă, pun mâna pe păpușă și arăt tot ce poate face. Sunt regizor-păpușar, iar în spectacolele mele rolul principal este al marionetelor, al păpușilor. Credința mea este că teatrul de păpuși se face cu…păpuși! Ca autor de scenarii mi-e bine pentru că textile mele pot suferi schimbări (în bine) până în ultima clipă a repetițiilor!

R.T. : E nevoie de talent, de șansă, de muncă, de sudoare sau de ce în meseria asta?

A.M. : Da, fireste, e nevoie de pasiune, talent,  șansă. Restul nu mai contează, totul vine de la sine, efortul se face cu plăcere, firește, asta în condiții civilizate, când nu trebuie să-ți găsești altceva de lucru pentru a supraviețui, și, abia apoi să faci teatru, din plăcere.

R.T. : Dacă ai avea posibilitatea de a lua viața de la capăt ai merge pe același drum sau ai apuca-o în altă direcție?

A.M: Nu mă pot imagina alegând alt drum. N-aș mai fi eu. 

R.T. : Ce fel de regizor ești? Unul care lasă spațiu actorului sau scenografului sau un dictator?

A.M. : N-am considerat niciodată că meritul unui spectacol de succes aparține exclusiv regizorului. Spectacolul e rodul muncii unei echipe și  fiecare din membrii ei trebuie să creadă în ceea ce face și  să îmbogățească spectacolul cu talentul și fantezia  sa  respectând însa, fireste,  intențiile regizorale.Cât despre scenograf, nici vorba să-l îngrădesc. Îi sunt recunoscătoare dacă face păpuși frumoase și funcționale și chiar aștept să vină cu soluții noi și interesante.

R.T. : Cum ai găsit echilibrul între viața personală și cea profesională?

A.M. : Am o familie minunată care mă înțelege, îmi respectă chemarea și mă susține.  De aceea,  orice premieră, orice succes e o bucurie comună.

R.T. :Ce sfat le dai celor care de abia pășesc în meseria asta?

A.M. : Pe cei talentați îi sfătuiesc să se dedice cu tot sufletul acestei minunate arte,  să o prețuiască și să facă orice efort s-ar cere pentru a-i  afla tainele. Pe cei care pășesc în teatrul de păpuși sau  marionete  fără convingere, fără dăruire, îi sfătuiesc să fugă cât mai departe de ea, înainte de a deveni niște ratați. Înainte de a deveni o povara pentru ceilalți.

R.T. : Ai regrete?

A.M. : Nu știu.  Mai degrabă îndoieli. Cine nu are? Oare aș fi putut face mai mult?  Oare spectacolele mele și-au atins țelul? Oare nepoțelul meu se va naște într-o lume mai bună? Mai pașnică, mai generoasă?  Oare păpușarii de azi vor rezista, în condițiile actuale, și nu vor părăsi teatrele pentru a-și asigura traiul minim jucând pe strazi sau în localuri? Oare guvernanții noștri vor înțelege că nu putem avea un viitor mai bun dacă nu-l pregătim de azi, prin copiii pe care îi învățăm ce e mai bun, mai drept și mai frumos? Prin copiii care trebuie învățați să trăiască demn, să aibă curaj și mai ales, să știe să râdă?