Aneta Forna Christu este unul dintre acei maeștri păpușari care ar
trebui inventați dacă nu s-ar fi născut. Un profesionist desăvârșit, cu o
tehnică impecabilă, cu o voce deosebită și pe
care Cristian Pepino sau Silviu Purcărete o dădeau de exemplu. 80 de
roluri principale reprezintă o zester nu la îndemâna oricui, iar despre
creațiile ei din “Micul Prinț” și “Calina Făt Frumos” am auzit o grămadă de
povești. Mi-am dorit s-o cunosc, să o văd pe scenă însă distanța a fost cea
care nu a făcut posibilă o asemenea întâlnire. Apoi, am aflat că pleacă din
România definitiv, că a luat Premiul special UNITER pentru teatrul de păpuși și
mi-a venit ideea de a sta de vorbă cu ea. Am descoperit un om cald, deschis,
modest care a răspuns cu amabilitate “tirului” meu de întrebări.
Raluca Tulbure: Pentru
început v-aş propune să ne referim la copilăria Dvs. că să vedem de unde a
răsărit steaua Anetei Forna Christu, un artist de excepţie, o mare „păpușăreasă”,
cum umblă vorba prin târg.
Aneta Forna Christu: Mai
întâi, aş vrea să răspund acestei întrebări prin a mulţumi tuturor ”vorbelor
din târg” care au circulat de-a lungul vieţii mele şi dumneavoastră personal
pentru frumuseţea şi măiestria din întrebările trimise. Am văzut lumina zilei pe 13.09.1939, lângă
farul din Tuzla-Constanţa pe malul mării, unde bunicii mei aveau o casă
ţărănească cu pridvor şi o grădină plină cu corcoduşi. Primii paşi i-am făcut pe o stradă nepietruită
din cartierul Medeea, la marginea oraşului Constanţa. Mama mea, Voica, căreia
în tinereţe i se spunea “Voinicul
satului” pentru hărnicia şi voioşia ei şi tatăl meu, Simion, un foarte iscusit
brutar ne-au fost mie şi surorii mele Anastasia, modele de o conduită morală
fără cusur. De la ei am învăţat sau mai bine-spus am preluat, am înţeles,
ce înseamnă să fii corect, cinstit, harnic, ambiţios, generos şi prietenos. În
timpul celui de-al doilea război mondial am auzit zgomotele infernale ale
bombardamentelor care cădeau foarte aproape de casa noastră. În acea perioadă,
deşi eram mici, am simţit sacrificiul până la epuizare al părinţilor noştri, ca
nouă copiilor să nu ne fie foame şi teamă. Am fost şi la grădiniţa din cartierul Berechet,
unde la serbarea de Crăciun am jucat rolul Albei că Zăpada, îmbrăcată într-o
rochiţa din hârtie creponată lucrată de mama. Mi-am dorit atunci o jucărie pe care
am zărit-o lângă pomul de Crăciun: o caleaşcă trasă de doi căluţi, jucărie pe
care am avut curajul să-i spun doamnei educatoare că mie mi se cuvine. Nu am
s-o uit niciodată. Nu a fost să fie a mea, am primit un coşuleţ din hârtie cu
bomboane şi nu am mai plâns. Eram săraci, dar grija şi dragostea cu care am
fost înconjurate eu şi sora mea ne-au ajutat să înţelegem sensul cuvintelor
muncă, respect, recunoştinţă, dragoste.
Când am crescut mai mare, împreună cu toţi copiii de pe strada noastră
organizam ritualuri cu Caloianul, cu Paparudele sau ne întreceam cântând şi
recitând poezii în faţa gardului casei noastre, acoperit cu un covor cu
îngeraşi cusuţi de mâna bunicii. œMi-e
tare dor de copilărie!
RT: Drumul spre teatru v-a fost
impus, l-aţi ales singură sau v-a ales el?
A.F.C:
Întâmplarea m-a dirijat către teatrul de păpuşi. Abia terminasem liceul când un
mare afiş lipit de gardul şcolii şi scris de mână mi-a atras atenţia. Era în
vara anului 1957. Se făceau înscrieri pentru cursuri de pregătire pentru actori păpuşari.
Nu ştiu ce m-a atras mai mult, cuvântul ”actor”
sau cuvântul ”păpușar”? Curioasă din fire, m-am înscris, am recitat o poezie
despre ţara mea în faţa unui juriu ce părea foarte sever: directorul
Teatrului Dramatic, Jean Ionescu, şef secţie păpuşi Claudiu Cristescu, secretar
literar Georgeta Martoiu şi scenografă Lucia Trotonghi. Nu ştiu ce anume le-a
plăcut? Patosul cu care am recitat, gesturile mele care subliniau fiecare
cuvânt, naivitatea răspunsurilor mele sau faptul că eram îmbrăcată în uniformă
şcolară? Toţi mi-au zâmbit şi mi-au spus: “Eşti acceptată dragă Aneta Forna”. Trei
luni am urmat cursuri de mânuire şi interpretare. Nu mi-a fost deloc uşor.
Intrasem într-o lume nouă, fantastică, într-o lume a teatrului în care am
studiat cu profesori de specialitate istoria teatrului românesc şi universal,
psihologia copilului, arta interpretării şi mânuirii păpuşii, improvizaţie,
comunicare şi multe altele. Atunci am descoperit o lume nouă în care, încă de
la început, mi s-a oferit încredere şi, de aceea, doream din tot sufletul să nu
dezamăgesc pe nimeni şi mai ales ”drumul”
care m-a ales înainte de a împlini 18 ani.
R.T.: Care credeţi că sunt
ingredientele din care se plămădeşte
aluatul unui artist?
A.F.C:
Ingrediente? Da. Frumos şi sugestiv
spus. Ca unui cozonac pe care îl doreşti gustos şi bine crescut și căruia îi
pui cele mai bune ingrediente. Aşa este şi cu aluatul din care se plămădește un
artist. Îi trebuie cele mai creatoare ”ingrediente”:
chemare, talent, imaginaţie, pasiune, studiu, tehnică, răbdare şi DRAGOSTE. Şi
îi mai trebuie acea dorinţă permanentă de a ajunge la perfecţiune, dar
niciodată să nu considere că a ajuns la ea. Perfecţiunea să fie
totdeauna o dorinţă.
R.T.: De la cine aţi învăţat ABC-ul meseriei?
A.F.C: Când am intrat în teatrul de păpuşi, echipa de păpuşari era
deja pregătită de regizorul Claudiu Cristescu, un veşnic îndrăgostit de teatru. Primul meu profesor de mânuire a fost regretatul Justin
Defta. Ulterior am învăţat foarte multe şi de la ceilalţi colegi: Gigi Nicolau,
Coca Motoc, Marica Radu, Ioana Jora, Vasile Hariton, Mircea şi Tina Romanescu,
Paul Hârtia. ABC-ul, de fapt, m-a ajutat să-mi formez condiţia fizică necesară
unui păpuşar, m-a ajutat să descopăr cât de expresivă poate deveni mâna când
îţi propui să transmiţi prin ea o stare sufletească, sentimente de bucurie sau
tristeţe.
R.T.: Peste o sută de roluri, peste 50 de ani de activitate în acelsi loc,
premii multe, ultimul fiind cel de la UNITER din acest an. O carte de vizită
impresionantă! Cum aţi realizat toate acestea?
A.F.C: Toate aceste realizări
au venit fără să gândesc anticipat că vor fi premiate. Bineînţeles că m-am
bucurat enorm şi nu îmi venea să cred că mie îmi sunt adresate. Întotdeauna,
însă, am recunoscut că dacă nu aş fi făcut parte dintr-un colectiv foarte
talentat, niciodată nu aş fi primit vreo distincţie. Sincer. Tuturor colegilor cu care am jucat şi
tuturor acelora care m-au distribuit în spectacolele lor, le mulţumesc foarte
mult.
R.T.: Din pregătirea unui spectacol ce vă place
cel mai mult?
A.F.C: După părerea mea, cea
mai frumoasă şi interesantă parte din pregătirea unui spectacol cu păpuşi este
perioada de lucru la ateliere. Îmi place nu numai să asist, ci şi să particip
direct la construcţia păpuşii, la naşterea ei. Îmi dorec o păpuşă expresivă şi
bună de mânuit căreia să-i pot dărui viaţă, să fie credibilă. Este extraordinar
să poţi comunica cu păpuşa, să-ţi răspundă intenţiilor, să exprime clar
caracterul personajului pe care îl interpretezi. Îmi place, de asemenea, şi
perioada de căutări interpretative, de improvizaţii, de comunicare pe care în
urma repetiţiilor o stabileşti cu colegii şi cu celelalte păpuşi.
R.T.: Ce calităţi credeţi că ar trebui să aibă în plus un artist mânuitor
faţă de un artist dramatic?
A.F.C: În afară de talent interpretativ, păpuşarul are nevoie de
îndemânare, de puterea de a transmite unui obiect, unei păpuşi, stări,
sentimente, reacţii, atitudini. Un actor dramatic ia foarte simplu un pahar în
mână, pe când un păpuşar trebuie să găsească o soluţie tehnică să ia un pahar,
să mânuiască o spadă, să se îmbrace, să ude flori , etc. Păpuşarul este şi actor şi mânuitor. Am avut
ocazia fericită să joc alături de un mare actor dramatic, Sandu Simionică, înœ”Micul Prinţ”. În momentul în care regizorul
Andrei Belgrader ne-a sugerat ca păpuşa să fie luată de aviator în braţe, Sandu
Simionică nu îndrăznea să o ia, era stingher, tremura de emoţie, i-au trebuit
câteva repetiţii ca Micul Prinţ să stea câteva clipe în braţele lui, să pară
viu. I-a dăruit viaţă pentru că şi-a dorit şi pentru că-l îndrăgise enorm pe
băieţel, credea în el.
R.T.: Sunteţi adepta teatrului clasic cu păpuşi cu
tijă sau cu marionete cu fire lungi şi pasarelă, cu actorul ascuns în spatele
paravanului, sau vă place ca să fie desconspirat mânuitorul, să folosească tot
felul de combinaţii de păpuşi?
A.F.C:
Genul de spectacol pe care l-am întâlnit prima dată a fost cel clasic, păpuşă
pe mână la paravan. Textul era spus pe viu pe un fond musical, decor, efecte
sonore şi lumini. Adepta acestui gen sunt, fără a fi împotriva altor modalităţi
de montare. Dar dacă păpuşa este mânuită la vedere de către unul sau mai mulţi
actori şi aceştia se mişcă mai mult decât păpuşa, imaginea devine obositoare şi
confuză. Dacă actorul interpretează un personaj iar păpuşa sa reprezintă un alt
personaj şi intră într-un dialog firesc, relaţia lor este de asemenea firească.
Prezenţa actorului este justificată şi nu deranjează. Din păcate, de câţiva ani
încoace predomină prezenţa actorului pe viu, iar păpuşa-personaj a devenit mai
puţin prezentă şi mă întreb de ce. Nu mai sunt scenografi care fac păpuşi minunate
ca cele create de Mioara Buescu, Ioan Constantinescu, Ella Conovici, Mircea
Nicolau, Gina Tărășescu, Carmencita Brojboiu, Eustaţiu Gregorian, Cristina
Pepino? Le este mai uşor regizorilor să lucreze cu actorii decât cu păpuşile
din lipsă de timp? Ce fac studenţii care merg la facultatea de teatru de păpuşi
după terminarea cursurilor? Au profesori excelenţi de la care au ce învăţa. De
ce unii din ei renunţă să profeseze în această meserie? Să fie oare de vină
salariile mici din teatrele de păpuşi sau dorinţa tinerilor de a descoperi şi
în alte domenii înclinaţiile lor?
R.T.:
Care stil de mânuire v-a dat cele mai mari satisfacţii?
A.F.C:
Cele mai mari satisfacţii mi-au dat păpuşile pe mână Vayang şi cele cu expresie
Muppets. Am mânuit şi marionete, chiar îmi plac foarte mult. Dar mi se pare că
este mult mai greu să transmiţi stări sufleteşti prin fire decât cu mâna ta.
Mi-am dorit să mă perfecţionez în mânuirea păpuşii cu fire, dar din păcate nu
am avut şansa să fiu eleva extraordinarei marionetiste care a fost Dorina Tănăsescu,
pe care am admirat-o întotdeauna la superlativ.
R.T.:
Ce reprezintă Teatrul pentru copii şi tineret din Constanţa pentru Dvs.?
A.F.C:
Teatul pentru Copii şi Tineret Constanţa, condus cu multă grijă şi pricepere de
talentatul actor Lică Gherghilescu, este o continuare a ceea ce şi-a propus să
fie Teatrul de Păpuşi înfiinţat în 1956. Continuă să fie mijloc de educaţie
estetică şi etică a spectatorilor constănţeni şi nu numai. Teatrul pentru Copii
şi Tineret, prin noua să denumire, şi-a propus să aducă în sălile de spectacol
şi elevi mai mari. Spectacolele “Piatra
din casă”,œ”Commedia dell
Arte”,€œ”Geoge Dandin”, ”Razboiul Troian” şi multe altele îmbogăţesc
cunoştinţele elevilor cu teme pe care le studiază în şcoală. Repertoriul
teatrului constănţean se adresează tuturor vârstelor. Sub fiecare titlu de
spectacol este specificată vârsta la care acesta se adresează. Faptul că sălile
sunt pline întotdeauna demonstrează că existenţa Teatrului pentru Copii şi
Tineret Constanţa este benefică.
R.T.:
V-aţi fi dorit să jucaţi şi în altă parte, nu ştiu, poate la Bucureşti?
A.F.C: Da, mi-am dorit să joc şi în
Teatrul Ţăndărică. Era directoare doamna
Margareta Niculescu, în regia căreia
jucasem în Constanţa ”Băiatul şi vântul”.
Am dorit mult să continui a lucra cu domnia sa. Şi mai era la Ţăndărică
regretatul regizor Ştefan Lenkisch, pe care, de asemenea, îl cunoscusem
pe scena constănţeană. Am decis totuşi că e mai bine să rămân în Teatrul de
păpuşi Constanţa. De asemeni, mi-am dorit să colaborez la teatrul Vic din
Bristol (Anglia) şi această dorinţă mi s-a împlinit când regizorul Philip
Osment m-a distribuit în ”With Love
From Nicolae” şi după câţiva ani m-a distribuit să joc la teatrul central din
Londra în spectacolul ”Viorică şi îngerul”. Recunosc, teatrul care mi-a oferit cele mai mari satisfacţii
rămâne cel constănţean căruia îi mulţumesc foarte mult.
R.T.: Ce înseamnă teatrul în general pentru Nuţi Forna? Dar cel de păpuşi?
A.F.C:
Teatrul în general, este ca un templu în care dacă rugăciunile sunt spuse cu
credință, primeşti o hrană spirituală bogată în cele mai utile şi plăcute ”vitamine”. Teatrul de păpuşi este
un important pas pe care îl fac copiii spre frumos, cultură, imaginaţie şi comunicare.
R.T.: De unde v-aţi luat extraordinara Dvs.
energie creatoare?
A.F.C: Cred că o moştenesc
pe mama mea care la 89 de ani se sprijinea în baston şi recita pe nerăsuflate
şi cu multă trăire, “Muma lui Ştefan
cel Mare”, iar în tinereţe cânta atât de frumos! Când eram copii ne învăţa
rugăciuni şi ne spunea adesea povestea “Fata babei şi fata moşneagului”,
poveste pe care şi azi o îndrăgesc şi care este montată la Teatrul
pentru Copii şi Tineret Constanţa de Daniel Stanciu.
R.T.: Dacă ar trebui să mulţumiţi cuiva, către
cine s-ar îndrepta mulţumirile ?
A.F.C: Mai întâi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate câte mi-a dăruit: părinţi extraordinari,
o soră minunată, o fiică inteligentă şi iubitoare (Cristiana) şi, nu în ultimul
rând, acestei pasiuni pentru teatrul de păpuşi. Pentru realizările mele
teatrale , mulţumesc tuturor acelora cu care am colaborat de-a lungul celor 53
de ani de activitate: profesori, şefi secţie, directori, regizori, scenografi,
scenarişti, secretari literari, muzicieni, tehnicieni, constructori de păpuşi,
economişti, contabili, actori, organizatori de spectacole (Geambec Muezel fiind
unul din cei mai buni organizatori de spectacole din ţară), şi celor care mi-au
deschis uşa teatrului mai devreme ca să-mi fac studiul individual în faţa
oglinzii cu păpuşa, să repet textul cu voce tare, să mă pregătesc pentru ”ritualul”
spectacolului în care jucam cu mare plăcere.
R.T.: Aveţi regrete?
A.F.C: Nu, nu am regrete. Conştientizez că anii trec mult
prea repede şi că nu mai potœ”zbura”
decât cu gândul la amintirile şi visele mele.
R.T.: Ce credeţi că-i lipseşte teatrului de
animaţie că să nu mai fie considerat o Cenuşăreasă?
A.F.C: După 1989, înființându-se
facultăţile de pregătire a păpuşarilor, Teatrul de animaţie nu mai are sens să
fie considerat o ”Cenușăreasă”.
Majoritatea teatrelor de păpuşi din ţară au devenit independente prin denumirea de Teatrul pentru Copii
şi Tineret. Şi apoi, toţi păpuşarii sunt azi absolvenţi care au studiat
actoria, mânuirea păpuşilor şi toate celelalte discipline incluse în programa
studenţilor de la dramă. Nu, teatrului de animaţie nu-i mai lipseşte nimic.
Sunt sigură că este recunoscută importanţa şi menirea spectacolului de animaţie,
că este recunoscut efortul tuturor acelora care sunt implicaţi în realizarea
spectacolelor de acest gen.
R.T.: Dacă ar fi să întocmiţi un top 5 al
spectacolelor pe care le-aţi iubit şi v-au rămas în suflet, care ar fi acesta?
A.F.C: Multe, chiar toate
spectacolele mi-au fost dragi. Am să încerc să mă încadrez doar într-un top de
5, care mi-au rămas şi vor rămâne în suflet pentru totdeauna: “Calina Făt-Frumos”, regia Silviu
Purcărete, ”Copilul din stele”, regia Geo Berechet, ”Vrăjitorul din Oz”, regia Ştefan
Lenkisch, ”Ivan Turbincă” , regia Mona Chirilă şi œ”Micul Prinţ”, regia Andrei Belgrader.
R.T.: Care ar trebui să fie
relaţia dintre regizor şi actor? Colaborare, cooperare, supunere, încredere?
A.F.C:
Desigur, dacă regizorul este cunoscut, dacă i-ai vizionat spectacolele regizate
de el şi mai ales dacă ai mai jucat în piesele lui, piese care ţi-au ”mers la suflet”, cu siguranţă se stabileşte o relaţie de încredere. Dacă regizorul
este tânăr şi este la începutul carierei sale, cu atât mai mult îi
acorzi încredere şi spirjin. Supunere totală? Mai greu, pentru că automat intervine
personalitatea ta ca actor. Colaborarea şi cooperarea actor-regizor este
absolut necesară.
R.T.: Ce fel de actriţă aţi fost în ecuaţia
regizor-scenograf-constructor de păpuşi- actor?
A.F.C: Am avut şansa să joc
în majoritatea spectacolelor din teatrul constănţean. Mi s-a acordat şi
încredere în a regiza (“Harap-Alb”, “Albiniţa Maia”, “Fân şi căluţul cel alb al
văzduhului”, “Vacanţă cu peripeţii”, “Anotimpuri cu poveşti”), a scrie
scenarii, a face scenografie, a construi păpuşi. Astfel am putut înţelege, de-a lungul anilor,
cât de importantă este colaborarea în această ecuaţie. Regizorul are o viziune
generală asupra întregii piese şi comunică tuturor colaboratorilor ideile
necesare pentru atingerea scopului final. Actorul se străduieşte să pună în
practică recomandările regizorului, dar vine şi el cu propria-i personalitate,
cu ideile ce se nasc în timpul repetiţiei. De fapt, se stabileşte o legătură
intrinsecă între toate componentele care contribuie la realizarea unui
spectacol.
R.T.: Aţi avut idoli sau
modele?
A.F.C: Desigur, mai întâi
mi-au fost primii colegi care aveau deja experienţă în păpuşărie din teatrul
constănţean, dar şi cei pe care cu ocazia Festivalurilor de teatru de păpuşi
i-am văzut şi admirat jucând: Obraztov, Peter Ianos, Dorina Tănăsescu, Justin
Grad, Brânduşa Zaița Silvestru, Rodica Alboiu, Didina Davidescu, Adela Moldovan
şi mulţi alţii.
R.T.: De ce regizori vă leagă
amintiri dragi?
A.F.C: Cea mai bogată în
amintiri dragi a fost perioada de trecere de la statutul de elevă la cel de
actriţă, perioadă în care l-am avut profesor şi îndrumător pe Claudiu
Cristescu. Înaintea pregătirii fiecărui spectacol, se ţineau ore în şir de
studiu, de discuţii, de analize literare.
De exemplu, pentru spectacolul "Isprăvile viteazului Heracle",
am citit şi studiat toată mitologia greacă sau pentru "Micul Prinţ"
am făcut în scris analiza literară a fiecărui personaj în parte. Era o continuă
preocupare pentru pregătirea noastră cultural- artistică. Nu exista pe atunci Facultatea de Teatru pentru Păpuşi. Amintiri dragi am şi din colaborarea cu
regizoarea Ildiko Kovacs, un excelent pedagog cu o metodă unică de modelare a
tinerilor care doreau să devină păpuşari. Un povestitor de o duioşie rar
întâlnită, fermecătoare şi plină de sfaturi utile. În "Insulă pe din două" sau în
"Calina Făt-Frumos", spectacole regizate de Silviu Purcărete, nu voi
uita niciodată cu cât interes şi drag ne lua păpuşa din mână să o mânuiască şi
el. Era inepuizabil în a ne da sugestii, în a stabili o perfectă relaţie între
actor, păpuşă şi obiect. La repetiţiile
cu Mona Chirilă pentru "Ivan Turbincă ", regizoarea venea foarte
aproape de noi şi cu o răbdare şi
plăcere deosebită, căutam împreună zeci de atitudini şi expresii haioase
păpuşii. Ne era apoi greu să renunţăm la
unele dintre ele. Trebuia, pentru că
altfel spectacolul ar fi durat mult mai mult. Multe amintiri frumoase mă leagă
şi de regizorii Horia Davidescu, Margareta Niculescu, Ştefan Lenkish, Andrei
Belgrader, Cristian Pepino, Dominik Dembinski, Philip Osment, amintiri pe care
voi încerca să le scriu, sper într-un viitor apropiat.
R.T.: Ce rol ocupă publicul- copil în economia
unui spectacol?
A.F.C: Succesul spectacolului depinde foarte mult de reacţia
copiilor. Aceştia observă totul, acceptă convenţia teatrală dar pun şi
întrebări: de ce aşa?, cum e posibil? De nenumărate ori, au şi păreri. Participă direct la acţiune, mai
ales în spectacolele interactive. Aplaudă la scenă deschisă. Părerile
publicului-copil în economia unui spectacol sunt nu numai interesante, ci şi
necesare. Reacţia copiilor este de fapt calificativul pe care-l primeşte
spectacolul.
R.T.: După atâţia ani de
experienţă, care ar fi sfaturile pe care le-aţi da unui tânăr care vrea să facă
această meserie?
A.F.C: În primul rând l-aş
sfătui să se cunoască foarte bine pe sine, să simtă că are "chemare"
spre această meserie. Să aibă o dorinţă permanentă de perfecţionare, să
studieze şi să înveţe tot ceea ce este legat de creaţia artistică în arta
Teatrului de Păpuşi, să iubească copiii, să accepte condiţia
"anonimatului" actorului păpuşar care se confundă cu propria-i
păpuşă. Să poată dărui suflet din sufletul său păpuşii pe care o animă.
R.T.: Cum poate o actriţă să gasescă drumul drept
între viaţa profesională şi cea de familie?
A.F.C: Şi familia şi profesia sunt priorităţi foarte importante în
viaţă unui artist. Faţă de amândouă,
responsabilitatea lui este maximă. Cu multă răbdare şi perseverenţă, cu
ajutorul şi înţelegerea celor dragi cu care este înconjurat, actorul păpuşar,
cred eu, poate găsi drumul cel mai drept între viaţa profesională şi cea de
familie.
R.T.:
Există o reţetă a succesului, marca Aneta Forna Christu?
A.F.C: De fapt succesul fiecărui artist
creator vine din harul său, din pasiune, din afecţiune, din putere de muncă,
studiu, tenacitate, perseverenţă şi foarte, foarte multă dragoste.
R.T.: Cineva spunea că meseria
asta se face nu numai cu ”vreau”, ci şi cu ”trebuie”. Ce reprezintă
”trebuie” pentru Dvs.?
A.F.C: Atunci când te
găseşti în faţa unei situaţii în care trebuie să repeţi ore în şir,
deoarece premiera spectacolului trebuie
să fie gata într-o săptămână de ex., acest "trebuie" se contopeşte cu
acel "vreau" să lucrez într-atât, încât să pot ajunge în timpul
stabilit cât mai aproape de performanţa necesară unui spectacol de succes.
R.T.:
Actorul trebuie să aibă talent, şansa sau şi una şi alta?
A.F.C:
În primul rând actorul trebuie să aibă "vocaţie". Vocaţia se hrăneşte
pe un substrat de muncă şi dăruire. Şansa vine lucrând, cercetând, improvizând,
analizând până la cel mai mic amănunt caracterul personajului pe care-l
interpretează.
R.T.: Anul trecut ați luat o hotărâre grea, accea de a pleca în America
pentru a fi aproape de fiica Dvs. Nu o să vă fie dor de România, de Constanţa,
de teatru, de public? Noi cei din breaslă cu siguranță că o să vă ducem dorul.
A.F.C: Oriunde am călătorit în cariera mea (Anglia, Franța, Italia,
Jugoslavia, Ungaria, Belgia, Moldova,
Turcia, Rusia, Norvegia, Bulgaria, Polonia), am purtat cu mine dorul de casă,
de familie, de teatru. Desigur că-mi va
face mare plăcere să revin în ţară, să-mi revăd prietenii, colegii, rudele şi
Teatrul Elpis de pe malul Mării Negre, pe a cărui scenă a concertat marele
violonist George Enescu.
Buna ziua!Numele meu este Dragomir Costea si m-as bucura daca mi-ati putea furniza informatii de actualitate despre verisoara mea Aneta Forna Christu(Nuti).Multumesc!
RăspundețiȘtergere