Liviu Steciuc: „Dacă ar fi să mă mai nasc odată, tot teatru aș face. E un microb de care nu mai poți scăpa.”

Liviu Steciuc, a fost directorul Teatrului Arlechino din Brașov și actor timp de 45 de ani. Un om cu o carieră de invidiat, cu multe roluri,a scris scenarii pentru teatru de păpuși, a făcut adaptări, regizor, a făcut ilustrație muzicală și care de-a lungul timpului s-a bucurat de recunoștința publicului, a criticii, a autorităților locale, a colegilor de breaslă. Aceștia i-au acordat  Premiul UNITER pentru teatrul de păpuși. Un tip jovial, pus pe povestit căruia îi plac fructele, femeile frumoase și talentate, animalele (poate nu în ordine asta!) și căruia nu-i place să vadă oameni săraci și animale chinuite. Discuția cu el a fost ușor atipică, pentru că “inamic” al tehnologiei computerizate nu a putut răspunde pe mail, ci a înregistrat cu ajutorul fiul său pe un dvd „confesiunea” la care l-am provocat.

Raluca Tulbure: Când și cum ți-ai dat seama ca teatrul este ceea ce-ți dorești?
Liviu Steciuc: Pot să spun că atunci când eram la gradiniță, la școală, la liceu, fugeam ca de dracu de scenă, chiar și când trebuia să spun o simplă poezie “Catelus cu părul creț”. Preferam să fac orice muncă, decât să ies în fața cortinei și să spun poezia cu pricina. Unii spun, am citit acum vreo 2 ani că o doamnă, domnișoară de la Cluj, spunea că dragostea pentru teatru a apărut încă din leagăn. Cred că afirmația este un pic deformată. Eu nu pot să spun că am iubit din fragedă pruncie acestă meserie. În teatru de păpuși am ajuns întâmplător, datorită unui prieten al tatălui meu. Era ceva temporar până să dau la facultate, m-am gândit că o  să lipesc afișe, o să vând bilete. Mi s-a spus că o să dau concurs pentru postul de actor, lucru de care eu m-am îngrozit, având în vedere “antecedentele” din copilărie. Am dat și am intrat. Concurs cu vreo 6-7 candidați, mi s-a dat de făcut lucruri mici în scenă, de dus una, de dus alta. Și așa mi s-a dezvoltat dorința de a vedea cum se face acest gen de teatru. Am învățat meserie de la colegii mei cu experiență. Primul lucru este “furatul”meseriei. Am “debutat” ca mașinist, pentru ca apoi, regizorul din accea vreme să-mi dea roluri mai mici, apoi mai consistente și  a început să mă “pape” , acesta este termenul meu, adică a început să mă intereseze această meserie.Venea publicul, auzeam aplauzele, bine înțeles că nu pentru mine, ci pentru colegii mei, pentru spectacolul teatrului din care făceam parte și atunci mi-am zis că vreau să fiu și eu așa.
R.T.: Absolvent de institute de ce ai ales teatrul de păpuși?


L.S.: Aici trebuie să lămurim un lucru. Nu sunt absolvent de institut de teatru. Este puțin fals. Dar în 1969, au fost selecționați din întreaga țară diverși actori noi,  tineri, proaspeți care să îmbrățișeze această meserie și s-a creat o clasă paralelă cu clasa actorilor de dramatic, fiindcă pentru păpuși nu exista specializare. Am fost trimiși la București unde am făcut 3 ani, am lucrat cu absolute toți profesorii care lucrau pe vremea aceea la Institutul de teatru. Munceam și ănvățam de dimineața de la 8 până seara la 8, după care ne adunam cei care doream să mai lucrăm într-o sală de curs și pregăteam “temele” pentru a doua zi. Așa au trecur trei ani, am avut apoi  examenul de diplomă. Am avut cinstea, onoarea și plăcerea să învăț de la profesori ca Moisescu, la dicție, Suzana Padian, pantomimă și plastica corporal, actorie de la Zoe Anghel și Dimiu, iar pe meserie de la Dorina Țănăsescu, Dumnezeu s-o odihnească! Cu Dorina Tănăsescu am făcut marionete și cu Brândușa Zaița Silvestru păpuși. Am”înghițit” făcut tot ce făceau studenții de la teatru în 5 ani în doar 3. Ni s-a promis o diplomă, după ce terminăm și luăm examenul de absolvire. Dar n-a fost așa! Ni s-a dat o diplomă cu notă, eu nu am avut o notă prea mare, dar bună, zic eu, care atunci a ținut loc de diplomă. A fost o chestie formidabilă acestă școală, pentru că repet am învățat foarte multe lucruri, începând de la istoria teatrului universal (cu Horia Deleanu), istoria teatrului de păpuși, actorie, regie, dicție. Aici au fost începuturile care din nou m-au încitat, ăsta este cuvântul, spre această meserie. M-am întors în teatru și am început să fac roluri din ce în ce mai importante pentru mine. Teatrul de păpuși însemna ceva foarte important pentru mine și credeam că pot să fac față.
R.T.: Ești de acord cu termenul generic de teatru de teatru de animație sau îl prefer pe cel classic de teatru de păpuși și marionete?
L.S.: Cred că termenul cel mai potrivit este teatru de animație. De ce? Teatrul de păpuși și marionete implică  spectacole cu păpuși și marionete, pe când teatrul de animație cuprinde o arie mai largă.
R.T.:Ce-ți sunt mai dragi marionetele sau păpușile?

L.S.: Bineînțeles că păpușile pentru că marionetele sunt extraordinare dacă sunt bine mânuite. Numai că acea transmisie a sentimentului de jos de la marioneta prin fire de să zicem un metru jumate- doi la mânuitor se pierde, pe când păpușa o ai în mână, poate fi și marionetă dacă ai 2-3 fire în plus.  Depinde de la spectacol la spectacol, de cum gândește regizorul, scenograful. Mai dragi îmi sunt păpușile și pentru că cu ele am început. Dragoste veche, ce să zic!
R.T.: Care sunt “ingredientele” din care este plămădit un artist?  
L.S.: Oh, sunt multe, multe, multe. Viitorul artist păpușar, actualul artist păpușar trebuie să iubească ceea ce face acolo pe scenă, să aibă o plastică deosebită, fiindcă acum, mai nou se poartă și “ieșitul” actorului de după paravan în față, pe scenă. Depinde de cum iese, de cum se mișcă, asta ar fi una, mai bin ear fi după paravan, decât să văd un așa zis actor că se mișcă prost. Apoi, vocea, vocea, bineînțeles, este pe primul loc sau al doilea sau toate la un loc, pentru că trebuie o gamă largă de interpretare, să poată face roluri de întindere, să poată face compoziție. Dacă se poate este vorba de un artist complet, să cânte, să se miște bine, să iubească acestă ”unealtă”, fie marionetă, fie păpușă, umbră, siluetă ca să poată să transmită ce simte el, actorul.
R.T.: De la cine ai deprins ABC-ul meseriei?
L.S.: Aici sunt multe de spus. În primul rând de la colegii mei din teatru, colegii mei cu experiență, de la care am furat meserie. Mi-e rușine să spun că am furat, dar acesta este adevărul. La începuturi aveam multe spectacole în care nu jucam, mai ales duminica, la care eu eram present și stăteam în culise, mă uitam la actorii cu experiență și mă gândeam “Doamne, eu când am să pot să fac asa ceva? Când am să fac  la fel ca ei? ” și am să dau niște nume: doamna Bety Moraru sau doamna Alexandrina Hribiuc, care mi-au fost și mentori împreună cu regizorul Aristotel Apostol, de la care am învățat foarte multă meserie, cum se pune un spectacol. Și nu exclud și nu am uitat ce am învățat la București timp de trei ani de zile. Mi-este greu să-i enumăr și să-Iimenționez pe toți mentorii mei.
R.T.: Actor, regizor, autor de scenarii, director de teatru peste 45 de ani în aceiași instituție. Cum au încăput toate singur? În pielea cruia te-ai simțit cel mai confortabil?
 L.S.: Toate acestea au încăput destul și, poate, mai era loc și de altele. Ca regizor am început să pun în aceste”personaje” într-unul scernă demult, demulti sau imediat după ce am intrat în teatru, fiindcă îmi plăcea să caut, să gasesc mijloacele cele mai expresive, să iasă un lucru cât mai bun fiincă ele erau semnate de mine și, iar eu nu-mi pun semnătura pe orice  ca să mă laude lumea sau să mă injure. Cel mai confortabil m-am sințit ca regizor. Am început ca actor, mi-a plăcut enorm, dar ca regizor era ceva în plus pentru că eu aveam bagheta și puteam să-mi împlinesc toate dorințele în teatrul d eanimație. Ca director, am avut satisfacții foarte mari, pentru că directorul se împăca forte bine cu regizorul. Autor de scenario mi-a plăcut pentru că găseam niște piese foarte bune care mă incitau. Depindea și de ce cerea piața și atunci am început cu dramatizări. Găseam firul principal, după care brodam pe el, îl schimbam, cu acordul autorului, desigur. Am scris și scenarii originale care și acuma se mai joacă. Deci, m-am simțit confortabil și ca regizor, și ca director mai ales după 1990, când am trecut într-o etapă superioară, am mărit spectrul repertoiral al Teatrului Arlechino, am reușit să utilez teatrul cu tot ce nu avea și nu avea foarte multe. Cei mai buni ani au fost cei în care au început frecvent ieșirile în străinătate.
R.T.: Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îți place cel mai mult?
L.S.: Cred că toate, dar mai mult îmi place căutarea. Căutarea când pun ochii  pe un text sau scriu un scenariu care gândesc eu că  este bun și o să aducă ceva nou, am urmărit întotdeauna noul, nu-mi place să copies ba pe unul, ba pe altul. Să mă inspir e altceva, asta se face. Deci, căutări de text, de idei, de scenograf care contează foarte mult, cred că este jumătate sau un sfert dintr-un spectacol (nu știu, nu cântăresc), muzica, altă parte important din economia spectacolului. Am folosit și ilustrații musicale pentru că știam ce vrea regizorul. Am colaborat foarte bine cu compozitorul Dan Bălan, cu scenografa din acel timp Simö Enikö și cu Eustațiu Gregorian. Cred ca un spectacol trebuie să fie caun tot unitary, ca un măr, care să cuprindă și scenografie care să servească regia și regie care să servească scenografia, după aceea urmează actorii, cu munca lor pe scenă cu datele care li se dau. Căutarea a fost tot timpul,începând de la primii pași până la premieră. După aceea, trebuia să văd cum prinde la spectatori, ce nu merge, ce merge, ce este bun, ce este rău.
R.T.: Ce calități trebuie să aibă un păpușar față de un actor de teatru dramatic?
L.S.: Fără să jignesc actorii de teatru dramatic, eu spun că la teatru de animație, că-i spunem de păpuși sau de marionete, actorul trebuie să mai aibă ceva, înțelegerea față de unealta cu care lucrează, ca să nu spun dragoste, prietenie, poate e mai bine, mai trebuie să înțeleagă ce vrea să facă regizorul cu acel spectacol. Trebuie să fie un actor, și-mi cer scuze din nou, nu vreau să jignesc, care să aibă o plastică corporală, nu să se miște aiurea, să cunoască foarte bine meseria asta de păpușar. Actorul de teatru dramatic are corpul, vocea și textul, actorul păpușar are mai multe, are în mână aceea unealtă, marionetă sau păpușă.
R.T.: E greu, e ușor să lucrezi pentru copii?
L.S.: N-aș spune că este greu, este mai dificil. Pe copil nu prea poți să-l minți. dacă îi place îi place, dacă nu, “fluieră”. Problema este că nu trebuie să te cobori la mintea copilului, trebuie să înțelegi. Trebuie să le dai ceva în plus, un spectacol din care să înțeleagă ceva. Nu e vorba neapărat de educație. Aș numi-o educație teatrală. Ei trebuie obișnuiți cu un spectacol bun, cu o scenografie bună, cu o muzică sau interpretare bune. Dacă se îndeplinesc toate aceste calități, înseamnă că nu e greu să lucrezi pentru copii.
R.T.: În anii tăi de directorat la teatrul Arlechino care au fost cela mai bune moment? Ce ai vrea să ștergi cu buretele?
L.S.: Cele mai bune moment au fost după anii ’90, cand spectrul reportorial s-a deschis la Teatrul Arlechino. Am făcut spectacole de pantomimă, pentru adulți, dar nu eu și bineînțeles pe specificul nostru. Ce vreau să șterg cu buretele? Data în care m-am hotărât să ies la pensie. Acum după un an și jumătate de pauză, poate că a fost o greșală, poate că nu. Regretul meu este că la ora actuala Teatrul Arlechino , iertată-mi fie vorba, nu mai este ce a fost. A trecut ușor, ușor la stadiul de amatori. E foarte, foarte trist. Acest subiect se poate discuta oricând.
R.T.: Știu că te-ai luptat ca un leu ca teatrul de la Brașov să supraviețuiască fără sală, ani buni jucând într-un fost magazine. Ai bătut la multe uși închise, dar ai reușit să faci o sală, intimă, cochetă. Ce crezi că ar trebui făcut pentru sensibilizarea autorităților în ceea ce privește teatrul pentru copii?
L.S.: M-am luptat ca teatrul din Brașov să supraviețuiască, fără sală. Au fost 7 ani în care am jucat într-un spațiu improvizat, dar bine că l-am avut, fiindcă gândul meu, idea mea și tot ce-am vrut atunci a fost ca Teatrul Arlechino să nu-și piardă identitatea. Trebuia ca teatrul să existe, aveam publicul nostru și trebuia ca publicul nostrum să continue să vină spre noi. E mult de spus! Am făcut spectacole bune, ieșiri cu ecou în străinătate, premii.  Autoritățile  au înțeles că acest teatru mic nu este chiar atât de mic.
R.T.: Într-un top 5 care ar fi spectacolele regizate de tine pe care le-ai nominaliza?
L.S.: Le-aș zice spectacolele mele de suflet! Toate au fost de suflet. Când ai mai mulți copii, ții la anumiți copii. Este normal! Cele mai bune  spectacole, cred eu și la care țin enorm sunt : “Pescarul și sufletul său”, “Aventurile lui Talion”, “Hopa-Țupai-Hop”, “Umor cu sfori și fără sfor”. Sunt multe, multe…
R.T.: Ai avut idoli sau modele?
L.S.: Bineînțeles, ca oricine. Dar am răspuns mai sus. Cei de la București profesori, profesoare, specialiști din tagma noastră, precum și cei din teatru, actorii vechi, din generația veche, care știau meserie. Și, bineînțeles, Aristotel Apostol care a fost un idol în materie de regie.
R.T.: Dacă ar fi să mulțumești cuiva către cine s-ar îndrepta mulțumirile tale?
 L.S.: Aicea este foarte clar. Către Doamne-Doamne. Și cu asta am spus tot.
R.T.: Care crezi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes?
L.S.: Atuurile sunt foarte multe. Am zis întotdeauna de un măr frumos, gustos,dulce, acesta ar fi rodul, munca finală. Dar să-ți povestesc o întâmplare. Am pus un spectacol “Povești trăznite pe scări sucite”. Un spectacol cu multă muzică, cu păpuși, cu marionete și cu actori. De obicei, stăteam duminica și întrebam publicul, la ieșirea din sală “Ti-a plăcut?” “Nu ți-a plăcut?” “De ce?” La un moment dat, un copil de vreo 7-8 ani ieșea cu tatăl lui de la spectacol. L-am întrebat pe copil “Cum ți-a plăcut?” Bineînțeles că bietul copil n-a mai apucat să deschidă gura pentru că tatăl lui a sărit cu gura: “I-a plăcut, dar lăsați-l pe el. Ce mi-a plăcut mie spectacolul!”. Eu vroiam ca spectacole astea să cuprindă de toate pentru toți.
R.T.: După atâția ani de carieră care ar fi sfaturile lui Liviu Steciuc către ”fiii” săi, începători într-ale meseriei?
L.S.: Mi-e jenă să dau sfaturi, dar totuși îndrăznesc. Dacă nu le place și este doar o rampă de lansare, atunci mai bine să  nu se apuce de ea. Trebuie s-o cunoască, să încerce,să caute, să le placă, toate dublate de multă muncă.
R.T.: E nevoie de talent, de șansă, de muncă sau de ce în meseria asta?
L.S.: Talent, bineînțeles, după care muncă și cercetare cât mai asiduă.
R.T.: Dacă ai avea posibilitatea de a lua viața de la capăt ai merge pe același drum sau ai apuca-o în altă direcție?
L.S.: Dacă  ar fi să mă mai nasc odată, tot teatru aș face. E un microb de care nu mai poți scăpa.
R.T.: Ce fel de regizor ești? Unul care lasă spațiu actorului sau scenografului sau un dictator?
L.S.: Intre. La inceput de repetitii, încerc să las spațiu actorului, să creeze, dar libertatea este până la un anumit punct. Actorul nu trece decât indrumat, are  sarcina de a contribui la rolul lui. Dacă nu se întâmplă așa, atunci îl îndrumi, și, dacă nu merge îl înlocuiești.
R.T.: Care crezi că este rolul premiilor în viața unui actor-regizor?Te întreb asta pentru că discuția nostră are loc la puțin timp după Gala UNITER unde ai primit un premiu important cât o carieră.
L.S.: Sunt importante. Premiile date de amorul artei nu duc la nimic bun. E pe muchie de cutit. Dar, cred că premiile stimuleaza creatorul.