Maria Mierluț: „Ce e păpuşa? Cândva ştiam o mulţime de definiţii, acum ştiu doar că e un mister fascinant!”

Maria Mierluț, Mimi pentru prieteni este un om optimist, care îți transmite o poftă de viață în orice clipă stai de vorbă cu ea. Interviul s-a creionat într-o frumoasă zi de început de toamnă, la ea , la Oradea. O casă frumoasă, plină de amintiri, de tablouri, de fotografii, de cărți, dulapul din bucătărie plin de dulcețuri de tot felul, de licori făcute de ea. Mi se pare că o știu de o viață, mi-a fost lucruri interesante despre oameni care au marcat o epocă în teatrul de păpuși și marionte, despre care auzisem din povestiri. Dintre spectacolele ei aș menționa: Tip șiTop, Pui de om, Poveste de iarnă, Cârligate-mbârligate, Cartea lui Apolodor, etc. A luat o serie de premii imporatante pentru interpretare și regie, iar în 2013 a primit Premiul „Michaela Tonitza Iordache”de excelență în animația românească.

Raluca Tulbure: Pentru început mi-aș dori să creionăm portretul lui Mimi Mierlut, copilul care a fost, artistul care a devenit și care are înca sufletul de copil.

Maria Mierluț: Mă întorci cu multă-multă vreme în urmă, la „paradisul pierdut” al oricărui muritor... Îmi face plăcere, mărturisesc. Ador copilăria, vârsta – primăvară perpetuă, care închide (sau deschide?) toate potenţialităţile viitorului OM. Ţinea de profesia mea să urmăresc, să studiez copii de diferite vârste, reacţiile lor; mă uimeau prin puterea lor de înţelegere, candoarea, energia tulburătoare pe care o emanau într-o sală de spectacol. La început îi vedeam doar drăguţi, dornici de joacă, spontani, veseli şi încercam să-i amuz. Apoi am înţeles că sunt egalii mei, oameni întregi, cu minte, suflet (au doar mai puţină informaţie) şi m-am străduit să le respect dreptul de a şti, a afla... Cum eram eu? O fetiţă blondă, ca multe altele, foarte timidă, sfioasă şi extrem de curioasă. Înţelegeam mai bine lucrurile dacă le atingeam cu mâinile. Aşa că, probabil, „mângâiam” totul în jurul meu – şi florile, şi spinii!... Şi, ca orice fetiţă blondă, eram cuminte şi ascultătoare... Până la 6 ani când am hotărât că sunt mare şi nu mai vreau la grădiniţă, vreau la şcoală! Biata mama, n-a avut încotro, şi, într-o zi de noiembrie, m-a luat de mână şi mi-a spus: „Gata-gata, nu mai plânge, te duc la şcoală!” După „interviu” domnul director a decis: „Dacă nu faci pipi în bancă până la Crăciun, după Anul Nou te trec în catalog.” Aşa mi-am început studiile...

R.T: Cum ai ajuns de la filozofie la teatru?

M.M: Întâi a fost teatrul. Mai precis –  cartea,  lectura m-a subjugat total. Cum după război bibliotecile erau mai sărace, cărţi mai puţine, citeam orice îmi pica în mână: poveşti, Biblia, broşuri despre tractoare, creşterea albinelor, DOX-uri... Aşa că, la 16 ani, când am luat bacalaureatul, am  hotărât că vreau să fiu bibliotecară... (mă gândeam că bibliotecara nu face altceva decât citeşte), şi, într-o dimineaţă, am bătut la uşa tovarăşului director al Bibliotecii Regionale Crişana şi l-am anunţat că vreau să fiu bibliotecară... A făcut ce-a făcut, dar după Anul Nou m-a angajat şi m-a trimis la Bucureşti, la un curs de perfecţionare. Atunci, acolo, am descoperit teatrul! Am văzut în 3 luni zeci de spectacole de teatru (şi ce teatru!), circ, operă, operetă, estradă (numai la Ţăndărică n-am fost, din păcate). M-am îndrăgostit de teatru iremediabil! La întoarcere m-am înscris la Şcoala populară de artă – secţia actorie. Am luat lecţii cu actorii: Dorel Urlăţeanu, Valeriu Grama, regizorul Radu Penciulescu (proaspăt absolvent repartizat la Oradea). Eram uimită de ştiinţa lor de teatru. (Până atunci eu credeam că teatrul doar se trăieşte, nu se şi învaţă...) Îi adoram. Am dat admitere la IATC. N-am intrat. Şi am suferit atât de mult că un an întreg n-am îndrăznit să trec prin faţa teatrului...Apoi, am intrat prin concurs la Teatrul de păpuşi din Oradea, ca actor-mânuitor! Iar m-am îndrăgostit... de data asta de păpuşi!... Şi aici am întâlnit filozofia... Pe-atunci, teatrul de păpuşi, în absenţa unor forme de învăţământ de specialitate, organiza local cursuri de perfecţionare: istoria teatrului, mânuire păpuşi, materialism ştiinţific... Şi aici am avut norocul să întâlnesc un profesor deosebit, pasionat de filosofie, cu note, catalog, care ne lua în serios dar şi la întrebări la seminarii... Colegii mai în vârstă mă înghionteau: „hai, Mimi, spune tu, că ţi-e mai uşor”... şi-aşa mi-au ieşit vorbe că sunt „talentată”... la filosofie. Şi-am dat la filosofie, ca să-mi ordonez lecturile! Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap să abandonez păpuşăria, să devin profesor, activist, etc....

R.T: Cine au fost oamenii providențiali cu care te-ai întâlnit la începutul carierei? Unul dintre scopurile convorbirilor mele cu oamenii implicați în teatrul de animație fiind acela de a readuce în memorie și pe cei care nu mai sunt, dar au scris pagini memorabile.

M.M: Îmi place această întrebare, pentru că, în sfârşit pot să mulţumesc în mod public unor oameni care, cu ştirea sau fără ştirea lor m-au modelat, m-au şlefuit, cu vrerea sau fără vrerea mea.Regizoarea Francisca Mirişan Simionescu mi-a dat primele îndrumări în păpuşărie, îndrumări care erau legi pentru mine; colegii cu experienţă, minunaţi artişti păpuşari – Vera Medergan, Nina Hedereanu, Matilda Vitcu, Simion Tomescu, Petre Simeon ( soțul lui Mimi.n.a.) – m-au ajutat să mă dezmeticesc în micul univers din spatele paravanului, univers din care eu nu pricepeam nimic! Dar mă străduiam...După repetiţii, în pauze, deschideam curioasă uşa atelierului în care simţeam că se întâmplă minunea... Acolo era stăpân Paul Fux, un bărbat înalt, charismatic, inteligent şi cultivat, sensibil, cu un rafinat simţ al umorului. El nu ridica tonul, nu impunea nimănui nimic, dar toţi i se supuneau, pentru că găsea întotdeauna cu uşurinţă, în joacă parcă, soluţia cea mai bună, linia cea dreaptă şi graţioasă spre ţelul propus. Era un om timid, dar un artist îndrăzneţ. Cred că nici nu putea fi altfel. Făcea parte din avantgarda artiştilor plastici orădeni, alături de Hora Coriolan, Victor Cupşa, Jakobovits Miklos. Muncea foarte mult: scenografie pentru cele două secţii ale Teatrului de Păpuşi, pentru teatrul dramatic (Visul unei nopţi de vară în regia lui Andrei Brădeanu a rămas în memoria contemporanilor), grafică, expoziţii, ilustraţii de carte (Arghezi, Shakespeare). Atelierul lui era un punct fix central în teatru, un mic spaţiu care iradia cultură. De la ora 8 dimineaţa până târziu după-amiaza îl găseai mereu meşterind ceva la masa lui... Îl vizitau pictori, poeţi, actori, regizori. Se asculta muzică rară, se răsfoiau albume de negăsit în librării: Picasso, Dali, Chagall. Cum aş putea eu să-i mulţumesc pentru înţelegerea şi prietenia pe care a dăruit-o unei puştoaice care nu ştia nimic?

R.T: Ai început ca mânuitoare și apoi ai trecut la regie. Cum a fost trecerea?

M.M: Firească, în joacă, trecând inocentă prin scenografie! În înţelegerea mea de atunci, teatrul de păpuşi începe cu geneza păpuşii, adică în atelier, acolo se concepe spectacolul. Aşa că ne-am hotărât câţiva actori,  să facem singuri un spectacol. Nu ştiu cine a avut ideea, probabil Petre Simeon, un foarte bun actor. El a făcut regia (eu scriam „caietul de regie” – nici nu bănuiam atunci că această „ucenicie” va avea urmări...), Rodica Albanezu a compus muzica (în culise aveam o pianină, chiar o orchestră, încă nu apăruse magnetofonul), iar eu interpretam rolul principal, Hoinărici) şi am făcut păpuşile, scenografia (nu ştiu cum de-am îndrăznit?!). N-a fost uşor, dar îmi plăcea... pentru că neştiind mare lucru inventam sub privirile amuzate ale maestrului Fux. Spectacolul a reuşit, a ajuns la public. În stagiunea următoare (1962) s-a introdus în repertoriu piesa  Hoinărici în regia mea şi Lie în regia lui Petre Simeon, în scenografia lui Kadar Zoltan. Trei debuturi dintr-o lovitură. Această premieră a însemnat foarte mult pentru mine, mai ales ca artist mânuitor. Lucrând cu actorii din cealaltă parte a paravanului am înţeles cum să „trec” dincolo, la public, cu vocea, şi mai ales cu mânuirea.

R.T: Ce te-a atras mai mult? Actoria, regia?

M.M: Actoria, desigur! Am mai semnat regia unor spectacole la Oradea, Târgu-Mureş, dar nu vroiam să renunţ să joc. În vremea aceea apăruseră piesele semnate de Al.T.Popescu (Iarmarocul, Ariciul albastru). Le-am îndrăgit şi le-am montat la rând. Îmi amintesc că domnul Al.T.Popescu m-a întrebat, mai în glumă, mai în serios: „Maria, de ce vrei tu să rămâi soldat, când poţi să fii ofiţer?” (Dumnealui a fost ofiţer de carieră.) Dar eu atunci simţeam că Actorul e rege! În cele din urmă am trecut, totuşi, de cealaltă parte a paravanului...

R.T: Care ar fi principiile pe care le-ai insufla celor tineri, doritori să facă meseria de actor mânuitor de păpuși și marionete?

M.M: În primii ani să trudească serios pentru însuşirea ABC-ului în profesie – fără o tehnică temeinic însuşită nu poţi să te abandonezi jocului cu păpuşa, creaţiei, nu poţi fii artist-păpuşar.

R.T: Ce crezi că îi trebuie unui tânăr actor talent, muncă, sudoare?

M.M: Toate trei, plus intuiţie, sensibilitate, voinţa de a face, plăcerea de a căuta. Nici puţină cultură  nu strică...

R.T: Din lungul drum al unui spectacol către public, care este etapa care îți place cel mai mult?

M.M:Când, singură, ţin în braţe un text bun şi construiesc, ca în vis, spectacolul în întregul lui! Apoi, ador şlefuirea detaliilor cu actorii! Etapa aceasta aş lungi-o până la infinit, mai ales când lucrez cu actori foarte buni.

R.T: Crezi că teatrul pentru copii trece printr-o criză?

M.M: Nu numai teatru pentru copii. Asta-i evoluţia: cădem, ne ridicăm, mergem mai departe!...

R.T: Care este relația ta, ca regizor cu scenograful?

M.M: Pentru mine elementul hotărâtor în ridicarea unui spectacol este scenografia (decor, păpuşi). E prima lecţie de teatru pe care am învăţat-o în atelierul lui Paul Fux. Scenografia poate salva un text mediocru, poate stimula prin inventivitate şi frumuseţe o echipă blazată, de aceea, preţuiesc foarte mult munca scenografului, sunt foarte atentă şi deschisă în această etapă de lucru. Mă consider o răsfăţată a sorţii, am avut noroc să lucrez cu scenografi de mare calitate: Haller Jozsef, Eustaţiu Gregorian, Gina Tărăşescu-Jianu, Carmencita Brojboiu, Epaminonda Tiotiu.

R.T: Dar cu actorul?Ce primeaza calitatea ta de regizor sau faptul ca esti la baza actor mânuitor?

M.M: Iubesc munca cu actorul – desăvârşirea ei însufleţeşte ideile, dă viaţă concepţiei regizorale, valorizează la maxim scenografia. Depindem de Actor. Ideile trebuie să pornească de la tine ca regizor, dar trebuie şi să ştii să primeşti sugestiile uneori doar schiţate care vin de la actor; să fii un antrenor care-i ridică mereu stacheta, îi estompează slăbiciunile, asperităţile. Să ţi-l faci complice în căutarea personajului, şi, ca să reuşeşti, nu strică să-i şopteşti câte-un „secret” de actor-mânuitor.

R.T: Ce fel de regizor ești? Care impune sau care dispune?

M.M: Cred că sunt un regizor care propune, caută, învaţă cu actorii, cere, primeşte, dăruieşte... se bucură, suferă alături de ei.

R.T: Când pornești la lucru te gândești mai întâi la public sau la ce?

M.M: Întâi aleg un text de calitate care să mă inspire, adică să găsesc în el acele lucruri (mesaj) pe care le voi putea transmite publicului. Uneori găseam în text valori care meritau a fi transpuse în spectacol, dar nu ştiam cum, nu găseam „formula”, mijloacele... şi puneam textul de o parte... Aceste căutări, negăsiri, amânări, le făceam, desigur, având în faţă clar publicul, aşteptările lui...

R.T:  Ai lucrat mult la teatrele din provincie. Crezi că există un complex al regizorilor și actorilor de la teatrele din țară?

M.M:Da, e firesc. Capitala, centrele mari cu universităţi, concentrează forţele din prima linie în orice domeniu. Condiţiile diferă, diferă şi rezultatele. Dar asta nu înseamnă că nu pot fi valori şi la „periferie”. Dar de ce nu aş recunoaşte în „Ţăndărică” un teatru naţional de păpuşi – al cărui înalt nivel profesional constant şi în toatre compartimentele poate stârni  admiraţie şi uneori invidie... Dar complexele nu sunt sănătoase! Nici cel de inferioritate, nici cel de superioritate...

R.T: Păpuși,marionete, animație cu obiecte, animație digitală, animație 3D spre care inclină preferințele tale?

M.M: La 3D nu mă pricep deloc, nici nu mă tentează – e rece, distanţează... în rest, orice marionetă, păpuşă, obiect care poate fi animat spre a deveni un personaj ce transmite un gând, o emoţie, cred că poate constitui miezul unui spectacol în care se întâlnesc tehnici, mijloace specifice diferitelor arte. Punctul lor de întâlnire, dacă e o întâlnire fericită, inspirat gestionată, poate aduce noul în artă sau măcar acel „altceva” pe care-l căutăm veşnic...

R.T: Mai poate fi teatrul un mijloc de educație într-o eră dominată de calculator? Cu ce arme crezi că am putea lupta pentru a ieși învingători din lupta cu „balaurul” digital, care nu e chiar atât de rău?

M.M: Bineînţeles. N-are încotro, aceasta e menirea lui! Şi nu trebuie neapărat să învingă „balaurul” digital, să-l lăsăm să trăiască, ne este de mare ajutor...

R.T: Ce crezi că-i lipsește, dacă-i lipsește, teatrul pentru copii?

M.M: O mai mare grijă pentru CE şi mai ales CUM transmitem mesajul publicului – care chiar are mare nevoie de el. Cădem prea uşor în comercial. Sufletul unui copil nu se negociază!

R.T: Cât de importante sunt aplauzele, premiile în cariera unui actor sau regizor?

M.M: Oamenii le-au născocit pentru că aveau nevoie de ele. Uneori pot încuraja, înaripa, răspliti. Sunt plăcute, şi totdeauna prea puţine. Sunt mult mai mulţi cei care le merită!...

R.T: Ai regrete?

M.M: Poate... Dar de ce să ne întristăm?

R.T: Ce intrebare nu ți-am pus și ți-ar fi plăcut să răspunzi?

M.M: Cea mai grea: Ce e păpuşa? Cândva ştiam o mulţime de definiţii, acum ştiu doar că e un mister fascinant!

Fascinantă lumea păpușilor, fascinanți oameni au făcut, și, mai fac parte din ea și mă simt datoare să-i supun tirului de întrebări pentru a descoperi sau redescoperi o altă lume.