Lilli Krauss Kalmár, veterana
Teatrului pentru copii și tineret GONG din Sibiu, are o carieră plină care
cuprinde peste 131 de roluri ca actirță mânuitoare și peste 40 de spectacole pe
care le-a regizat. Dăruire în mișcare și în glas, participare totală, putere de
a conferi atribute umane, sensibilitate, fior dramatic și poetic persoanjelor
pe care le-a interpretat sunt calitatăți cu care s-a făcut remarcată. Dintre
rolurile sale importante: Die Abenteuer Pinocchio (Aventurile lui Pinocchio),
Max und Moritz (Max șI Moritz), Das Mäuschen und die Puppe (Șoricelul și
păpușa), Die Ballade (Balada vremii care trece), etc.
Raluca Tulbure:
Sunt impresionată că stau de vorbă cu una dintre cele mai venerabile
păpușărese din România. Sunteți, dragă doamnă Lilli Krauss Kalmár, alături de soții Horia și Didina Davidescu și de doamna
Margareta Niculescu, singurii din breaslă, din câte știu eu, care au depășit
granița celor 9o de ani. Sunteți activă, colegii de la Sibiu mi-au spus că nu
lipsiți de la niciun eveniment al teatrului GONG. Aveți o rețetă a tinereții?
Lilli Krauss Kalmár: Cred că cea mai bună metodă
este optimismul, bucuria și dragostea în tot ceea ce fac și cum să-i ajut pe
acei colegi care îmi cer sfatul.
R.T.: Sunteți
născută la Budapesta. Cum ați ajuns tocmai la Sibiu?
L.K.K.: Tata a fost
detașat cu armata la Budapesta. După război, s-a căsătorit, m-am născut eu și,
după câțiva ani, părinții mei s-au întors la Sibiu, orașul de baștină al
tatălui meu.
R.T.: Cum
era teatrul pe vremea când ați pășit în el?
L.K.K.: În Sibiu am absolvit liceul theoretic, mai târziu am
urmat cursuri la Școala Populară de Artă, secția Drama, specialitatea Actorie.
R.T. : Ce
v-a atras la păpuși?
L.K.K.: Ce m-a
atras la păpuși? Poate faptul că, deja în casa părintească m-am familiarizat cu
el. Mama s-a simțit atrasă de teatru și dramaturgie, scriind piese de teatru de
păpuși, iar tata sculpta capul păpușilor si croia costume.
R.T.: Știu
că sunteți cea care ați pus piatra de temelie a secției germane a teatrului din
Sibiu? Cum au fost începuturile?
L.K.K.: Teatrul
sibian de păpuși a fost creat în 1947 de Hedwig Szaunig, Ilse Klepner și Hedda
Göckel. În anul 1949 acestă trupă a fost atașată Teatrului de Stat, având de la
început o secție germană și una română. Un grup mic ce pe parcurs s-a mărit cu
noi păpuari, cu Trude Weinrich, Lia Andree, etc. Spectacolele se jucau atât în
limba germană cât și în română. În 1956, Teatrul Licurici( așa se numea pe
atunci Teatrul de păpuși, n.a.) a căpatat mai multă autonomie. Director era Ion
Hîndoreanu. Fiecarei secții i s-au alocat 8 posturi. Hedwig Szaunig a devenit
regizoarea și șefa secției germane. Ei sunt cei care au pus temelia de piatrăa
secției german, iar după aceea s-au retras (s-au pensionat). Directorul m-a
desemnat să fac eu regia spectacolelor. M-am străduit să mențin nivelul
artistic al producțiilor.
R.T.: Care
au fost persoanele de care vă amintiți și cărora ați vrea să le mulțumiți?
L.K.K.: Cum am
amintit deja, Trude Weinrich și Lia Andree erau acele actrițe cu experiență și
de la ele am reușit sa asimilez în mod artistic arta păpușărească. Lor le pot
mulțumi pentru evoluția mea în artă.
R.T.: Cu
siguranță că există diferențe între generațiile de copii de la începuturile
carierei Dvs. și cele de acuma. S-au schimbat vremurile, tehnica modernă își
pune amprenta pe viața noastră, credeți că mai au nevoie noile generații de
basme, de povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene?
L.K.K.: Interesantă
și actuală întrebare. Eu sunt de felul meu o optimist.La spectacolele
duminicale, copiii vin cu mama, tata, bunici. Sala este arhiplin, iar adulții
se amuză copios de bucuria și distracția celor mici. Cred că basmele, atât cele
clasice cât și cele modern nu trebuie abandonate. Succesul unui spectacol
depinde de felul de prezentare, regizat atractiv, cu păpuși și décor atrăgător,
de cțt de fidel sunt animate păpușile, cțt de expreive sunt interpretările, cum
este aleasă muzica de fond sau cântecele, dansurile. Totul depnde de
inventivitatea regizorului. De curând am regizat un spectacol. Am dramatizat o
poveste de Oscar Wilde Prințul fericit.
Spectacolul a impresionat o spectatoare într-atât, incât la sfârșit a plecat cu
lacrimi în ochi. Da, se poate și așa ceva! Regizorul trebuie să evite ca
scenograful să creeze figuri de clovni exaggerate sau caricature grosolane.
R.T. : Ați început ca mânuitoare
și apoi ați trecut la regie. Cum a fost trecerea?
L.K.K.:Mult înainte de a mă angaja la Teatrul de păpuși,
am jucat în echipe de teatru de amatory
și am avut din tinerețe o atracție pentru teatru. Când m-am angaajt la teatru
am avut oameni de la care am descifrat
alfabetul meseriei. Apoi, când doamna Szauig s-a pensionat pe caz de boală, am
fost rugată să fac regie. Am urmat niște cursuri de specialitate de drama și
actorie.
R.T. : Ce v-a atras mai mult?
Actoria, regia?
L.K.K.: Tot ce este legat de teatru mă atrage. Cu trecerea
anilor, m-am ocupat numai de regie, am scris cărți de specialitate și piese de
teatru în limbile germană și română.
R.T. :Care ar fi principiile pe
care le-ați insufla celor tineri, doritori să facă meseria de actor mânuitor de
păpuși și marionete?
L.K.K.: Am predat cursuri și la Școala Populară de artă, la
Liceul Pedagogic. Mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu tineri. Și lor le-au
plăcut cursurile mele de teatru. În decursul anilor, am constatat că unul
dintre principiile mele de baza este acela de a încuraja pe cel care își
dorește cu ardoare să facă teatru, să-i demonstrezi unde și de ce greșește fără
a-l jigni.
R.T. : Ce credeți că îi trebuie
unui tânăr actor talent, muncă, sudoare?
L.K.K.: Dacă un tânăr vrea să facă teatru și vrea să devină actor
trebuie să aibă talent. Dacă pe parcurs își va da seama că nu e talentat singur
va renunța.
R.T. : Din lungul drum al unui
spectacol către public, care este etapa care vă place cel mai mult?
L.K.K.: Etapa finală dinaintea premierei este cea mai
importantă. Apoi, emoțiile pe care le ai așteptând reacțiile publicului.
R.T. : Cînd lucrați la un
spectacol,ce primeaza calitatea Dvs. de regizor sau faptul că sunteți la baza
actor mânuitor?
L.K.K.: Când creez un spectacol primează calitatea,
realizarea lui artistică. Eu controlez
din acestă postură și creația actoricească, urmărind din sală desfășurarea
spectacolului.
R.T. : Ce fel de regizor sunteți?
Care impune sau care dispune?
L.KK.: Pentru mine fiecare actor are o personalitate
specială. Dacă el realizează bine rolul, îl las să se exprime.
R.T. : Când porniți la lucru la
ce vă gândiți mai întâi la public sau la
ce?
L.K.K.: Mă gândesc, în primul rând, la ce vreau să transmit micilor spectatori, ce
învățătură ar putea să aibă, ce efect educative la care ar putea să mediteze,
ajungând acasă.
R.T.: Există
o relație ideală în teatrul de păpuși? Cu scenograful, cu compozitorul, cu
actorul, cu atelierele?
L.K.K.: Dacă există relații ideale în teatrul de păpuși? De
obicei, există! E important ca regizorul și scenograful să găsească împreună o
soluție adecvată. Regizorul trebuie să distribuie actorilor rolurile care le
sunt potrivite. Împreună cu compozitorul trebuie să găsească muzica nimerită
pentru diferitele scene. Și, nu trebuie uitată importanța atelierelor în care
se creează actorii principali, păpușile!
R.T. : Păpuși,marionete,
animație cu obiecte, animație digitală, animație 3D ce preferați?
L.K.K.: Eu prefer păpușile Wayang, deoarece construcția lor
oferă mai multe posibilități creative de mânuire.
R.T.: Mai
poate fi teatrul un mijloc de educație într-o eră dominată de calculator? Cu ce
arme crezi că am putea lupta pentru a ieși învingători din lupta cu „balaurul”
digital, care nu e chiar atât de rău?
L.K.K.: În ceeace privește educația, nu cred că un
calculator ar fi cel mai potrivit mijloc. În teatrul de păpuși spectatorii pot
să vorbească cu “actorii” păpuși. Este un alt mod de a comunica, este o artă
interactivă.
R.T. : Care sunt rolurile care
v-au rămas cele mai dragi?
L.K.K.: Toate rolurile pe care le-am jucat în lunga mea
carieră mi-au rămas dragi, dar primul meu rol cu o păpușă pasăre mi-a rămas în
suflet.
R.T. : Dar dintre spectacolele
regizate?
L.K.K.: Pe toate le-am iubit, dar cel mai mult mi-a rămas în
minte O fetiță caută un cântec, unde pentru rolul lui Nucu am primit și un
premiu.
R.T.: Cât
de importante sunt aplauzele, premiile în cariera unui actor sau regizor?
L.K.K.: Aplauzele și premiile sunt bucuria, satisfacția
strădaniilor și confirmarea realizării unui spectacol reușit.
R.T. : Aveți regrete, nostalgii?
L.K.K.: Regrete nu, doar nostalgia că nu mai pot continua să
pun în scenă piese noi din cauza pensionării mele.
R.T: Dacă ar fi să dați o definiție a teatrului,
care ar fi aceea?
L.K.K.: Teatrul este o artă care trebuie să anime creatorul
de spectacole să folosească cele mai moderne modalități artistice.
R.T.: Ultima
întrebare este una pe care o pun tuturor celor cu care stau de vorbă. Dacă ați
avea puteri magice, ce magie ați face?
L.K.K.: Teatrul să vrăjească spectatorii în ața fel încât să-I
determine să urmeze învățăturile pe car să le aplce în viața de zi cu zi.
Teatul este o oglndă a vieții din clipa în care se deschide cortina și până
când ea se închide la loc.
Raluca
Tulbure
