În pași de dans

 

Niciodată nu am fost o bună dansatoare, deși mi-ar fi plăcut. Nu am luat lecții vreodată, dar cum niciodată să nu spui niciodată, am decis ca să profit de ocazia oferită de Teatrul de Artă și de platforma de streaming piciordeplay și să merg la…dans, poate s-o prinde ceva și de mine.

          Șase lecții de dans în șase săptămâni este titlul unui spectacol care se joacă cu succes de ceva ani și are la bază un text scris de dramaturgul american Richard Alfieri, nominalizat la Premiile Emmy și dublu câștigător al  Premiului Writers Guild. Născut în 1948, absolvent al Universității Yale, Alfieri este dramaturg, scenarist, romancier, producător de film și actor. Piesa Șase lecții de dans în șase săptămâni a avut premiera în 2001 la Los Angeles, s-a jucat cu casa închisă pe Broadway, a fost tradusă în 24 de limbi.

          La Teatrul de Artă, piesa a fost tradusă și regizată de Lavinia Jemna Olteanu. Cele două personaje sunt Lily Harisson, văduva unui preot baptist și Michael Minetti, pasionat instructor de dans, gay. O femeie singură, destul de sofisticată, bogată, plictisită și un tânăr care a renunțat la viața din New York din cauza prejudecăților, ajung să se cunoască pe parcursul lecțiilor de dans. Prima a fost un dezastru, fiecare dintre ei mințind și părând a avea firi, concepții diferite, caractere puternice. Fiecare lecție este o etapă în procesul de cunoaștere, de acomodare, descoperind fiecare sensibilitățile și vulnerabilitățile celuilalt. Amândoi mint, se agresează verbal, se jignesc, se ceartă, dansul este singurul lucru care îi face să cadă la pace.

Mesajul piesei este despre toleranță, despre discriminare, dansul fiind un pretext ce declanșează confesiuni, mărturisiri, frustrări.

Victoria Cociș  joacă cu multă dezinvoltură pe femeia răsfățată, fostă profesoară, văduvă de preot care a trăit în niște canoane stricte, cochetă, circumspectă în relația cu tumultuosul instructor care dă buzna în viața ei. George Constantinescu are energie, este când obraznic, când blând, când impetuos, când împăciuitor, dar uită, uneori, de faptul că personajul este gay.

Victoria Cociș și George Constantinescu l-au avut antrenor în ale dansului pe nimeni altul decât pe Mihai Petre. S-a dansat vals, tango, foxtrot, cha-cha, twist, dans modern, le-a plăcut actorilor (ei mai mult decât lui), au avut eleganță și chiar apetență pentru dans, ne-a plăcut și nouă.

Lavinia Jemna Olteanu spunea despre alegerea acestei piese: ”Șase lecții de dans în șase săptămâni” este o comedie bine scrisă, cu un dialog alert şi plin de haz, dar şi cu momente duioase, surprize şi răsturnări de situaţii, muzică şi dans. Farmecul acestei piese este că atinge toate aceste elementele sensibile, fără să intre în patetism, păstrând constant şi bine echilibrat limbajul de comedie. Iar dansul devine o metaforă a apropierii între oameni.” 

Nu știu dacă am învățat să dansez, dar am asistat la o lecție deschisă despre dans și viață.

40 de hoți și 3 purceluși la Ploiești

 

Aniversarea celor 70 de ani de teatru pentru copii din Ploiești a coincis cu cea de a treia ediție a Festivalului international de teatru pentru copii și tineret Imaginarium, organizat de Teatrul “Toma Caragiu”, secția de animație “Imaginario”.

Festivalul a aliniat la start, timp de 6 zile, trupe din România, Spania, Italia și Slovenia. S-a jucat în spații neconvenționale, în cele 2 săli ale teatrului, cu un public entuziast, recptiv, dornic de povești.

Ultima zi a festivalului a adus la rampă, în premieră,  cunoscuta poveste  Ali Baba și  cei 40 de hoți, într-o versiune semnată de Oana Leahu. Pasionată de poveștile din O mie și una de nopți, Oana Leahu, regizor și cadru didactic, decan al Facultății de Arte în Limba Română de la Universitatea de Arte din Târgu- Mureș, nu se află la prima montare inspirată de fascinanta lume arabă. Cu ceva timp în urmă a montat la Teatrul de marionete din Arad, Aladin și lampa fermecată, fiind primul spectacol cu marionete cu fire lungi din Ardeal după 1990.

Ali Baba și cei 40 de hoți este alături de Sinbad Marinarul și Aladin și lampa fermecată, una dintre cele mai cunoscute povești din O mie și una de nopți, montată pe scenele românești. Povestea tăietorului de lemne, sărac, care abia își ducea traiul de pe o zi pe alta și a celor 40 de hoți este fascinantă, plină de suspans, de învățăminte, alertă. Descoperirea unei peșteri cu nebănuite comori îi aduce lui Ali Baba speranța unui trai mai bun. Dar ce te faci că peștera era a temutului Hasarak, căpetenia hoților? Isteț, ajutat de prietenul lui necuvântător, măgărușul Grey, Ali Baba îi dovedește pe hoți.

Spectacolul Oanei Leahu începe cu oprirea în deșert a unei caravane cu pelerini. Un  popas necesar  pentru “ca să treacă timpul mai ușor noaptea și călătoria mai puțin apăsătoare”. Unul dintre pelerini propune ca fiecare să spună o poveste, la fiecare oprire.  Și așa, încet-încet se țese povestea lui Ali Baba.  Spectacolul mizează pe idea că destinul poate lucra în favoarea ta, dacă știi să profiți. “Să iubești, să visezi și să speri/ Te apără de ale vieții grele poveri/ Și astfel înveți o lecție simplă și adevărată:/Să trăiești frumos clipa ce ți-e dată” se spune într-un câtecel a cărui muzică (precum și a întregii reprezentații este compusă de Cari Tibor, afirmat, în ultimul timp, ca și compozitorul preferat al regizorilor de teatru pentru copii). Muzica are ritm, este cantabilă, ilustrează, subliniază acțiunea piesei și accentuează evoluția personajelor.

Păpușile realizate de Eugenia Tărășescu Jianu sunt extrem de expresive. Hoții, de exemplu, au fiecare altă expresie, caracteristici diferite. Sunt trei actori care îi mânuiesc. Atașat de trupul lor este câte un butoi din care “țâșnesc” niște păpuși mici, bibabo, măștile de pe fața actorilor sunt supra dimensionate. Mai sunt niște hoți siluete. Păpușile au chipuri grotești, caricaturale, nici cele pozitive nu sunt de expoziție, ilustrând în general caracterul lacom și rău (la hoți). Simpatic și prietenos este conceput măgărușul Grey, o marionetă cu tijă, animăluțul bun la toate. Sunt folosite în spectacol diverse tipuri de mânuire de la wayang, bibabo. marionetă, atent lucrate de păpușari. Predomină albul (costume, dune de nisip), negrul la costumele hoților. Albul și negrul subliniază contrasul bun-rău din poveste.  Peștera este dominate de stânci negre, cu leduri verzi și roșii (sugerând pietrele prețioase). Oana Leahu nu a folosit proiecția video, ci doar niște proiectoare care luminează un ecran în fundal.

Neavând o distribuție pe roluri (pentru că unii joacă mai multe partituri) am să-i enumăr în ordinea de pe afiș: Nelu Neagoe, Ana Maria Orbean, Ioana Roșu, Lucian Orbean, Lizica Sterea, Paul Niculae, Diana Uță, Lăcrămioara Bradoschi. Fiecare dintre ei și-a creat personajul/personajele cu minuție. Apropo, afișul este foarte sugestiv conceput. O stâncă-mască mai mare pe niște picioare minuscule (șeful hoților) din care hoții ies de peste tot, din ochi, din gură, din lateral, o scară miniaturală îi duce pe unii spre partea superioară. La prima vedere ai putea să te sperii, dar ținând cont de cheia grotesc caricaturală a personajelor, ideea mi s-a părut reușită.

Oana Leahu a gândit un spectacol simplu, fără artificii tehnice pentru ca spectatorul să fie atras de poveste, de personaje, de acțiune.

Nu pot să trec cu vederea un alt spectacol al secției pentru copii a Teatrului “Toma Caragiu”, tot o premieră, care nu a fost prezentată în festival și vizionată cu ceva timp în urmă: Cei trei purceluși,în viziunea regizorală a lui Daniel Stanciu.

Cunoscuta poveste a lui Serghei Mihailov (1913-2009) în care eroii sunt niște purceluși simpatici și jucăuși.  Amenințați de un lup înfometat,ei caută să scape. Pentru a se apăra, fiecare își construiește o căsuță. Șoric, cel mai mare dintre frați, crede că o căsuță din paie îl poate ajuta. Al doilea frate, Babic, construiește o casă din lut, iar cel mai mic, Codiță, una din cărămidă. Textul scris de Daniel Stanciu păstrează linia poveștii clasice, dar abundă și în situații și replici hazoase, pline de umor de care se pot amuza și părinții și bunicii, cântecele din spectacol sunt vesele și ușor de fredonat, iar linia melodică ușor de recunoscut. Cuvântul de ordine este voia bună, joaca de-a povestea, de-a joaca pentru că cei mici sunt invitați să participe.

Mi-a plăcut că regizorul și actorul Daniel Stanciu a folosit marionetele cu fire scurte,  modalitate de mânuire din ce în ce mai rar uzitată de teatrele de animație. Cei trei purceluși sunt extrem de simpatici, au mici detalii de îmbrăcăminte sau accesorii care să-i diferențieze și, cel mai important, sunt mânuiți atent de Nelu Neagoe, Ioana Roșu și Ana Maria Orbean. La fel și Lupul (Lucian Orbean). Lăcrămioara Bradoschi în Povestitorul are nerv și energie. O singură mențiune aș avea: sunt unele momente, e drept puține, în care se văd mâinile mânuitorilor. Mihai Androne și Compania Hai-Hui au conceput scenografia spectacolului care este colorată, funcțională. Un spectacol agreabil, o poveste cursivă în care este vorba de nevoia de a ne ajuta între noi la nevoie, de a ne uni în fața unui pericol ce poate apărea.

 

 

 

O declarație de iubire

 

Nu m-am ferit niciodată să spun că sunt o mare amatoare de biografii, memorii, jurnale, amintiri. Citesc cu nesaț cam tot ce apare, “roasă”de curiozitate, avidă de informații, dornică să știu, să aflu mai multe despre omul prezentat, despre cariera, despre personalitatea lui, despre părerile lui legate de lume și viață.

Cartea lui Răzvan Ionescu Ce mult v-am iubit…m-am atras de la prima pagină. Îl știam pe Răzvan Ionescu, actorul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, mai ales de la Teatrul Bulandra, de la Național, din filme, de la radio sau tv. Îl știam pe Răzvan Ionescu, poetul sensibil (Obiecte pierdute), îl urmărisem la diferite dezbateri televizate, știam că a absolvit Institutul teologic, citisem unele lucruri scrise de el.

Cartea apărută la editura Creator din Brașov este o declarație de iubire pentru o mulțime de oameni care au însemnat ceva în viața și cariera sa, un omagiu adus unor actori cu care am crescut, pe care i-am admirat, venerat. O carte despre oameni, spectacole, întâmplări amuzante, întâlniri spirituale, marcante, toate observate atent, cu umor, din interior.”Ce mult v-am iubit! Mult și pe mulți. Oameni de teatru și de film, profesori, poeți, scriitori, artiști plastici, oameni simpli sau regi, cărți și încăperi în care s-a așezat o lume de amintiri ce-și așteaptă cuminte rândul la uitare”, scrie în prefață autorul.

Cartea se deschide cu un vibrat capitol dedicat “îngerului de la fereastră”, celui care “a iubit această lume pentru care a ars în solitudine și austeritate”, poetul și actorul Emil Botta. Când l-a cunoscut, Răzvan Ionescu avea 15 ani, l-a urmărit timid și l-a venerat. Rândurile scrise despre Botta sunt pline de admirație, presărate cu versurile marelui actor, Domnul Amărăciune, posesor al unui destin trist printre actorii noștri.

Un alt capitol aparte este dedicat lui Octavian Cotescu, Meșteru’, profesorul adulat de generații întregi de studenți. “A fost Profesorul meu. Singurul. Unicul. Fără asemănare. Uriaș actor. Și cu o înmiit potențată vocație pedagogică.” Din fiecare rând scris se simte prețuirea pe care învățăcelul o are pentru maestrul alături de care a jucat ani de zile, emoția declanșată de amintirile acumulate. Se mai simte și multă emoție în descrierea unor pasaje, emoție transmisă și trăită și de cititor.

În ordinea intrării în scenă urmează un portret al Ilenei Predescu, despre care Irina Petrescu spunea:” Pentru că ea, un fluture, o bătaie de vânt era doar ca să fie și nu ca să arate  că este!”. Și Răzvan Ionescu are o admirație nestinsă pentru doamna Predescu pe care a urmărit-o în spectacole antologice încă înainte de a-i fi coleg. Despre Dan Nuțu, pe care l-a cunoscut destul de puțin, scrie: “Același adevăr, aceeași naturalețe filtrate, unice fără egal, în ciuda celor care au încercat să-l claseze în categoria unui James Dean autohton. Dan Nuțu a fost și a rămas un inclasabil, pentru că Dan Nuțu a fost și a rămas Dan Nuțu. Cu profunzimile și farsele lui năucitoare”. Irina Petrescu, care i-a fost prietenă lui Răzvan și cu care vorbea despre teatru, despre cărți, cu care a împărțit scena, dar și ceaiurile de ceas de taină este descrisă cu căldură. Gina Patrichi, actrița căruia îi dedică un capitol consistent intitulat:”Perla din marea ochilor ei”. Mai citim amintiri legate de Ovidiu Schumacher, care i-a fost profesor la IATC și apoi coleg prețuit, Florian Pittiș, “Ariel, un spirit, un fel de guru al unei generații care nu avea accces la informație” și care pe lângă rolurile din teatru ne-a oferit remarcabile recitaluri de muzică și poezie. Când scrie despre Dina Cocea se simte existența unor nuanțe subiective, pentru că unele acțiuni ale marii actrițe au fost contestate după 1989. Dintre amintirile lui Răzvan Ionescu nu puteau lipsi cele legate de Adrian Pintea pe care le deapănă într-o scrisoare adresată actorului. Emoție, regrete, prietenie, versuri de la un prieten către alt prieten.

Sunt alte capitole în carte dedicate oamenilor din radio, de la teatrul radiofonic, “ochiul magic dintr-o cutie de lemn”, apoi despre “anonimii sau cei fără de care nu se poate”(regizori tehnici, figuranți, tehnicieni de scenă, luminiști, sunetiști). Un capitol scris cu umor este cel intitulat “replici, bâlbe, poante, haz” pentru că lumea teatrului e plină de “întâmplări amuzante, replici acide, spontaneități necruțătoare, farse mai mult sau mai puțin amicale.” Iubitor de muzică, Răzvan Ionescu dedică un capitol consistent cântărețului american Bruce Springsteen, starul rock, laureat al unui Premiu Oscar, autor a zeci de hit-uri.

O amintire din copilărie despre vizita la Mănăstirea Suzana, unde a mers cu părinții,  cu lămuriri ce țin de teologie, cu referire la părintele Anania (și dramaturg), la călugărul Pimen (arhiepiscop de Rădăuți și al Bucovinei), pot face dovada că dorința lui Răzvan Ionescu de a absolvi și Institutul de teologie nu este întâmplătoare.

Amintirile lui Răzvan Ionescu sunt stufoase, scrise cu talent, cu umor, cu duioșie, cu respect. Cartea are o mare doză de subiectivism și e normal să fie așa, dar are o poezie a ei, degajă emoție, tristețe uneori. Autorul are și momente de furie atunci când scrie de Tamara Dobrin, cea care tăia și spânzura în cultura română. Ce mult v-am iubit este cartea unui om citit, educat, care a văzut mult teatru, amintindu-și cu lux de amănunte spectacole, care a trăit din plin. Cartea are multe fotografii, dar și note de subsol și este scoasă în condiții grafice bune.

Mă alătur declarației de iubire al lui Răzvan Ionescu pentru că pe mulți dintre “eroii” lui i-am iubit și eu.

 

Răzvan Ionescu- Ce mult v-am iubit…Amintiri I. Editura Creator, Brașov, 2022, 368 pagini.

 

Verticalitatea feminină a unei mareșale

Marioara Voiculescu, “mareșala teatrului românesc”, așa cum a numit-o Alexandru Davila, a reprezentat o figură legendară în istoria teatrului, puțin cunoscută generațiilor de azi.

Născută în 1889 într-o familie modestă, ajunsă la Conservator cu dispensă la 14 ani, măritată la 16, mama la 17, divorțată, recăsătorită și rămasă văduvă de timpuriu, Marioara Voiculescua găsit în teatru forța, bucuria de a trăi, de a se dărui, de a îndura vicisitudinile vieții, de a lupta cu sărăcia venită o dată cu comunismul. “Mi-am dat seama că teatrul este o carieră nebănuit de grea şi că numai anumite fiinţe sunt miruite de Dumnezeu. Am înţeles că ceea ce vroiam să învăţ e un lucru nespus de dificil, şi că, dacă nu ajungi ceea ce a ajuns marea artistă din faţa mea, mai bine să renunţi la tot şi să te înfunzi în ceaţa vieţii unde toţi oamenii seamănă unii cu alţii”, scria ea în celebrul ei Jurnal.

A fost răsfățată de public și de presă, considerată o adevărată “divă”, comparată cu Eleonora Duse sau Sarah Bernhardt, creatoarea unor roluri memorabile, pline de forță și dramatism, prima femeie care a înființat o companie de film, prietenă cu Regina Maria, profesoară iubită, respectată de studenții ei (printre ei Carmen Stănescu, Olga Tudorache), Marioara Voiculescu a rămas de neclintit în fața comuniștilor, a fost marginalizată, a revenit spre sfârșitul vieții în teatru și a murit în sărăcie într-o garsonieră plină cu amimtiri.

Fascinată de personalitatea complexă a marii actrițe, Alina Nelega, romancieră și autoare dramatică, profesor universitar, a publicat recent la Editura Polirom, în colecția “Biografii romanțate”, un roman care o are ca protagonistă pe Marioara Voiculescu.

Având la bază o documentație nu foarte bogată, pornind și de la Jurnalul scris chiar de Marioara Voiculescu, document de excepțională însemnătate, și de la cronici apărute în presa vremii, Alina Nelega creionează portretul artistului în societate, dar și în afara lui. Cartea este un roman în toată puterea cuvântului, nu doar o biografie romanțată. Citind cartea cu marea atenție, putem trece de la perioada antebelică, când Marioara Voiculescu a cunoscut gloria, la perioada stalinistă, apoi comunistă. Cu talentul ei de romancieră, dovedit în ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și un nor în formă de cămilă, Alina Nelega recompune cu migală viața și cariera carismaticei actrițe, structurate în capitole bine definite, într-o ordine cronologică, cu detalii care descriu momente importante sau mai puțin importante, făcându-ne să respirăm parfumul epocilor pe care le-a traversat Marioara Voiculescu în cei 90 de ani de viață. Alina Nelega reușește prin verbul ei, bine temperat, să ne antreneze în caruselul vieții unei femei care a avut totul și, apoi, nimic, în tumultul epocilor, să cunoaștem oameni și fapte.

Autoarea s-a documentat serios și în ceea ce privește epoca antebelică, interbelică și postbelică din București pentru a afla  ”de la ce casă de modă s-ar fi putut îmbrăca o actriță sau ce automobile (nu mașină!) ar fi putut să-și cumpere la 1910, cum se numeau străzile care azi nu mai există și cum aș putea să conturez o geografie imaginară a unui oraș pierdut.” Orice amănunt legat viața cotidiană- meniuri, baluri de la Curtea Regală, cluburile, petrecerile, până la legile teatrelor din perioada 1900-1947, despre conflictele din teatre (războiul Davila-Nottara, etc)- a fost studiat cu multă atenție. “Căci este vorba desigur despre povestea unei vieți, dintr-o perspectivă a zilelor noastre, dar în egală măsură și despre reconstruirea unei lumi în care teatrul însemna fundamental cu totul altceva decât înseamnă astăzi.”

Alina Nelega a citit piese de teatru, a ascultat ore întregi benzi cu mărturii ale celor care au cunoscut-o pe Marioara Voiculescu, înregistrări cu vocea ei neexistând, deși a murit în 1976, a cercetat la CNSAS dosarele de urmărire ale actriței și ale fiului ei. O muncă titanică care a dus la apariția unei cărți ce se citește pe nerăsuflate. Marioara Voiculescu este personaj, dar și o ființă reală “cu care am dialogat, ne-am confesat, am ajuns să ne certăm (adesea), ne-am îmbufnat prea mult, ne-am căutat, ne-am îmbrățișat și ne-am împăcat”. Imaginația Alinei Nelega, dar și admirația ei pentru celebra actriță, accentul pe care îl pune pe importanța teatrului în epocă, maniera de abordare fac din cartea ei un instrument documentar, o restituire necesară, dar și un roman plin de farmec, ușor de citit, bine scris.

Alina Nelega mărturisea într-un interviu: “e vorba de o ediție romanțată a biografiei unei mari și extrem de verticale actrițe, pe care vremurile și breasla aproape au reușit s-o îngroape: Marioara Voiculescu. Mă pasionează mult viața ei, inabilitatea de a face compromisuri, simțul ei ludic și ironia cu care a luat istoria în piept, ca mare vedetă până în 1947 și apoi complet obscură până în 1974, când a murit. Și îmi place la ea faptul că a făcut numai ce-a vrut și mai ales că și-a asumat propriile alegeri”.

“Eu sunt Salomeea, Lulu, Doamna Alving. Dama cu camelii. Sunt Peer Gynt. Sunt propriul meu personaj”,

 

Alina Nelega- Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc. Editura Polirom, București, 2022, 234 pg.

 

 

 

Dana Bonțidean: “Am avut libertatea de a alege, de a crede și de a face totul așa cum cred de cuviință”

 

Pe Dana Bonțidean, actriță a Tetrului Puck din Cluj-Napoca, artist independent, o cunosc de mulți ani. Am urmărit-o constant, i-am admirat calitățile de artist păpușar, dar și de actor, încrâncenarea de a supraviețui cu teatrul ei independent. Încet, dar sigur și-a creat drumul ei, și-a pus amprenta proprie în tot ce a făcut și face, experimentează, sondează, încearcă, luptă și… învinge personaje, sisteme, bugete. Un om simplu, vesel, deschis, preocupat până la devoțiune de meserie, care iubește copiii și animăluțele, mama grijulie, acesta ar putea fi un scurt portret al Danei. Portretul complet, în ceea ce urmează.

 

 Raluca Tulbure: Când și cum au trecut cei 30 de ani de când te joci cu păpuși?

Dana Bonțidean: Nu m-am împiedicat de ”timp”, conștientă fiind că trecerea lui mă ajută să evaluez, să aflu lucruri noi despre oameni și felul în care funcționează lumea, să fiu mereu în contact cu cei din jurul meu care vin și pleacă, fiecare lăsându-și o amprentă în viața mea și multe amintiri frumoase care-mi vor rămâne în memorie. Sigur, au existat și perioade de rutină în viața mea personală și profesională, acțiuni repetitive și zilnice care mi-au abătut atenția de la trecerea timpului, dar nu am ignorat niciodată micile bucurii de care am avut parte, lucrurile cu adevărat importante. Am avut libertatea de a alege, de a crede și de a face totul așa cum cred de cuviință. Altfel spus, am trecut prin timp, am ales cu cine să mi-l petrec și am îmbătrânit jucându-mă cu păpuși în cel mai plăcut, încântător, delicat și frumos mod.

 R.T.: A fost dragoste la prima vedere?

D.B.: A fost o dragoste de ceea ce simțeam și trăiam, un impuls nebunesc de a-mi găsi drumul în viață, sensul existenței mele, vocația. Îmi doream să fac teatru, dar adevărata dragoste a venit încet și s-a transformat în dragoste la prima și ultima vedere. Mai exact, când ea, Păpușa, această  ființă miraculoasă, cu puteri magice, m-a dorit la fel de mult pe cât o doream eu.

R.T.: Ai lucrat cu regizori importanți (Aureliu Manea, Kovács Ildikó, Maria Mierluț, Mona Marian), ce ai învățat de la fiecare dintre ei?

D.B.: Am învățat să am încredere, să sper, să am răbdare, să știu a mă bucura, să pierd, să iubesc până la cele veșnice scena, dar, mai ales, publicul.

R.T.: Care ar fi definiția teatrului în opinia ta?

D.B.: Teatrul este omagierea cuvântului, emoției și revelației, într-un  gest suprem de sinceritate.

R.T.: Ce calități ar trebui să aibă un păpușar față de un actor dramatic?

D.B.: Pe lângă abilitățile pe care trebuie să le dețină un actor: atenție, bunătate, creativitate, determinare, disciplină, forță, carismă, sensibilitate, voință, imaginație, răbdare, curaj etc, una singură este esențială: modestia. Actorul păpușar trebuie să fie într-atât de modest încât să își dedice toată puterea, dragostea și energia Păpușii. Să nu o așeze niciodată pe planul doi, ea este actorul principal al acestui gen artistic.

R.T.: Ai lucrat mulți ani la Teatrul Puck, ai făcut o pauză, ai revenit, ești unul dintre actorii de bază, cu experiență.  Ce a reprezentat și ce reprezintă Teatrul Puck pentru tine?

D.B.: Un început de drum, drumul meu în viață, care de fapt mi-a urmat visul de a face teatru. O cale de a-mi descoperi, îmbunătăți și dezvolta, pe lăngă talentul natural, abilitățile și aptitudinile, multă practică și perseverență în munca cu Păpușa. Teatrul de Păpuși Puck a avut grijă să-mi contureze drumul. Îmi amintesc că drumul acesta a trecut mai întâi prin foaierul teatrului, unde, în fața unei oglinzi, cu păpușa în mână, făceam studiu individual obligatoriu. Nu era o oglindă obișnuită. La finalul fiecărui studiu mă priveam în ea, bucuroasă că am descoperit mișcări noi la Păpușă, iar imaginea din oglindă mă asigura că acesta este drumul cel bun. Teatrul de Păpuși Puck mi-a oferit posibilitatea de a lucra cu cei mai buni actori păpușari, cu cei mai renumiți regizori. Ei mi-au încredințat roluri importante, complexe, iar rezultatele au fost pe măsură. Același teatru mi-a oferit turnee în țară și în străinătate, participări la numeroase festivaluri naționale și internaționale, cinci premii de interpretare. A fost un drum lung, aș spune fără obstacole, o perioadă minunată, am obținut tot ce mi-am dorit și propus și l-am slujit cu credință douăzeci și cinci de ani. În anul 2013 mi-am urmat instinctul și am luat-o pe alt drum.

 R.T.: La un moment dat, ai luat „vacanță” de la teatrul de stat și ți-ai creat propria ta companie, AnimaArt. Nu ți-a fost ușor, dar ai rezistat. Cu ce ⹂balauri” a trebuit să te lupți?

D.B.: Artiștii independenți se împart în două feluri: cei care nu au mai „încăput” și cei care nu „au mai putut”- în ambele situații există o problemă. Există o mare diferență între domeniul artistic și domeniul de afaceri, atunci când activezi în privat. Binențeles că, în plan artistic, se umblă cu o delicatețe falsă, infantile, în antiteză, poate ironic, sub denumirea de independent…față de ce, cine? Automat există o falsă problemă de legitimitate, pornind de la acest cuvânt; adică acei artiști sunt niște răzvrătiți/dizidenți ai sistemului ?; niște evadați dintre zidurile instituțiilor de stat unde docil, în schimbul casei (scenei) și mesei, trebuiau să se supună/transforme în funcționari artistici/ prestatori de servicii publice, normați ca orice lucrător la stat. Astfel, evadați sau repudiați (că or fi făcut ei ceva...), rămași pe drumuri ca niște maidanezi, acei artiști parcă își pierd pedigriul (chiar dacă au diplomele școlilor de artă). neavând o legitimație de stat în buzunar și ajung să fie în bătaia timpurilor, virușilor, nesiguranței zilei de mâine, a “oaselor” ce pică de la administrații, guvernanți. Astfel, acești privați ce nu produc capital bancar nu primesc grantul sistemului. Un artist independent va fi mereu mai motivat, creativ, idealist, perseverent, polivalent, competitiv, mai dăruit profesiei - va fi mult mai conștient de misiunea existenței sale.  Lipsa cortinei ce separă la final scena de sală, în spectacolul independent, implica mai multă sinceritate și preocupare a actorului de ajunge în sufletele spectatorilor. Pur și simplu, în teatrul independent nu este loc de impostură, căci nu vei ocupa niciodată un post la ”recomandarea” unei rude, prieten, politician, ci doar la recomandarea talentului, muncii, seriozității propii, validată de singura comisie abilitată cu adevărat să confirme dacă locul ți-e pe scenă, publicul. Astfel fiind peisajul, vă puteți da singuri răspunsul ce eforturi implică existența acestora profesională, ce nu poate funcționa decât după aceleași coordonate ce țin de timp și spațiu, materialitate și spiritualitate, suflet și dăruire. Spectacolele implică decoruri, dotări tehnice, spații de repetiții, croitori, sculptori, pictori, scenografi, regizori, actori, mijloace de deplasare, rezumând costuri ce sunt suportate doar din vânzarea de bilete și talent, nu din bugete locale sau ministeriale, fără a mai fi nevoie de un personal administrativ, condică și directori puși politic. De aceea, noi, actorii independenți ne simțim recunoscatori numai față de public, căruia îi mulțumim!

R.T.:  Scrii, adaptezi, regizezi, joci. Care dintre aceste coordinate îți sunt mai aproape?

D.B.: Jocul cu păpușa rămâne miracolul din povestea mea, chiar dacă, uneori , mă exaspera și îmi rupea mâna. Pe locul doi, aș spune scrisul, adaptarea, iar la urmă regia.

R.T.: Care este etapa care îți place cel mai mult atunci când te apuci de un spectacol?

D.B.: La mine lucrurile funcționează în felul următor: povestea mă alege pe mine, mă gândesc cum pot să o adaptez acestor vremuri și aleg echipa: actorii și scenograful cu care aș vrea să lucrez. Apoi încep să scriu, mă ajută mult să știu pentru cine scriu și scriu mult la început și revin și corectez și vizualizez scenele, iar când termin de scris în mintea mea spectacolul a prins contur. Etapa aceasta îmi place cel mai mult, chiar dacă durează câteva luni bune, poate și un an. În momentul în care primesc de la scenograf decorul, păpușile, recuzita încep lucrul la scenă cu actorii și construiesc spectacolul.

 R.T.: Te-am văzut în două spectacole ale Teatrului Național “Lucian Blaga”, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali , puse în scenă de regizorul tău de suflet, Mona Marian. Ai lucrat cu ea și la Teatrul Puck, unde ți-a fost și director. Ce crezi că a creat o legătură  atât de profundă între voi două?

D.B.: Mona Marian rămâne regizorul meu de suflet. Zece ani a durat călătoria noastră și datorită ei drumul meu teatral a ajuns până la Marele Canion, în Statele Unite. Mi-a oferit experiențe și trăiri inedite care m-au ajutat să prețuiesc dincolo de persoana mea, cuvântul, păpușa și partenerii de scenă, toți uniți în jurul aceleiași idei, aceluiași stil, toți împărtășind credința ei, îndrăzneala și siguranța cu care construia spectacolele prin toate modalitățile de teatru posibile. A fi în prezența Monei la repetiții însemna că te afli în fața unui experiment. Pasiunea pentru repetiții și căutări stârnea în mine impulsuri nebănuite, nu oboseam niciodată, mă zbăteam să-i descifrez vorbele, jocul, acțiunea, ritualul în sine. Îmi amintesc că după patru ore de repetiție, fără pauză, la spectacolul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, m-am prăbușit sub calul alb, pe care trebuia să-l susțin pe umeri, cu Făt-Frumos cu tot. Dar m-am ridicat în genunchi și am continuat lucrul pănă la sfârșit. Cred că asta a apreciat Mona la mine, pe lângă talentul meu, rezistența, determinarea, curajul, loialitatea, încrederea oarbă în persoana ei. Ne-am respectat, încurajat, bucurat și-am avut grijă una de alta până la sfârșit, înainte să plece, cu o jumătate de oră, ne-am luat rămas bun și ne-am îmbrățișat.

R.T.: Crezi că îi lipsește ceva teatrului de păpuși?

D.B.: Mai multă comunicare, toleranță și încredere între departamentele de teatru. Iar, în ceea ce privește departamentul artistic, mai multă motivație, răbdare și determinare din partea tinerei generații de păpușari.

R.T.: E vreo diferență între începuturile tale și perioada actuală în teatrul pentru copii?

D.B.: Suntem parte a unei lumi rapide, parcă timpul nu mai are timp. Te simți neputincios că nu-ți ajunge timpul, chiar dacă există credință, chemare, voință, Azi există și o grabă de a face teatru. Să construiești un spectacol cu papusi, să ai forma unui text, să-l interpretezi , să mânuiești păpușa, cere timp, răbdare, rezistență. Din păcate, actul artistic a ajuns într-o etapă a industrializării din una a manufacturării; nu mai este un meșteșug, ci o industrie, primează numărul spectacolelor nu densitatea, forma, nu detaliile., port o nostalgie după acel sentiment de grup, de echipă, de „mână regizorală” care să te ajute să te descoperi, după acel timp al reflecției, studiului, analizei… cu siguranță și, noi cei rămași, suntem datori cu dispariția.

R.T.: Roluri preferate din cele peste 80 jucate?

D.B.: Suzzette din Uriașul Periferilerigerimini, regia Maria Mierluț; Mezzettino din Trilogia lui Gozzi, regia Mona Marian; Apolodor din spectacolul Apolodor, regia Mona Marian; Soacra din Ochiul Soacrei, regia Bogdan Ulmu;Vrăjitoarea din Hansel și Gretel, regia Varga Viorica; Motanul din Motanul Vrăjitoarei, regia Decebal Marin; Nif și Nuf din Cei Trei Purcelui, regia proprie; Pinocchio din spectacolul Pinocchio, ambele în regie proprie.

R.T.: Cât de greu ți-a fost să împletești viața profesională cu cea personală? Există o rețetă de succes?

D.B.: Am încercat să păstrez un echilibru între viața personală și cea profesională, astfel încât cele două să se susțină și să se completeze reciproc.

R.T.: Dacă ai avea puteri magice ce ai face?

D.B.: Un Teatru.