Vocea umană

 Mărturisesc că am așteptat cu nerăbdare premiera online a spectacolului Pattern de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. V-ați imaginat vreodată că poate exista blind date între un actor și un regizor care nu au lucrat niciodată împreună? Dacă nu ar fi fost pandemia, multe lucruri nu s-ar fi întâmplat! Nu voi intra în amănuntele etapelor de creație sau la cum s-a realizat spectacolul, la discuțiile, probabil interminabile, dintre Daniel Chirilă (autorul textului) și actorul Daniel Beșleagă. Vreau să vorbesc despre altceva! Despre miracolul ( nu e vorbă mare!) vocii actorului care m-a țintuit în fotoliu, în întunericul camerei mele.  Pe bună dreptate o să vă întrebați: oare nu a mai auzit doamna asta voci bune de teatru? Ce a avut atât de deosebit Daniel Beșleagă? Cu siguranță că am auzit! Am multe repere pe care le recunosc și după șoapte, dar, fără să jignesc pe cineva, avem câțiva actori care nu se aud nici cu lavaliere, nu au dicție. Este o consecință a lipsei orelor de tehnica vorbirii din școală.

La începutul spectacolului Pattern , timp de câteva minute bune, se aude o voce, care vine de undeva, încărcată de căldură, rostind monologul calm, cu o dicție impecabilă. Apoi, singur pe scena aproape goală, ce se luminează treptat, datorită unor ghirlande de becuri împrăștiate pe jos, timp de 80 de minute, actorul ne spune o poveste. Un fel de puzzle alcătuit din cioburi din amintirile lui, ale dramaturgului despre dispariția/ moartea/ plecarea tatălui, despre orfelinat. Amintiri extrem de dureroase, pe care nu le țipi, ci le scoți încet din cuibarele inimii. Un telefon anunță moartea tatălui într-un azil și urna devine însoțitor, ascultător, martor.  Actorul este în continuă mișcare, trece de la un microfon la altul, dispuse în adâncimea scenei. În afara vocii sale care spune gradat povestea, când cu emfază, când cu tristețe, când tânguit, cu inflexiuni  dintre cele mai diverse, Daniel Beșleagă are ca elemente ajutătoare puțină recuzită (o mătură, un făraș, un scaun, o masă). Sigur că de la pod, apar niște paralelipipede cu fotografii, doar ca să întregească atmosfera.

Interpretarea actorului este simplă, denotă o anumită sfială, sobră, fără gesturi teatrale  și îți dă impresia că asculți confesiunea unui prieten, care ți se destăinuie. Camera surprinde treptat chipul uni om încărunțit cu barbă, gesturile lui, pașii uneori nehotărâți, apoi, se mută pe sala goală, un martor mut. Pe tot parcursul acestui monolog, muzica cu accente electronice (Paul Ovidiu Coșovanu) însoțește tăcerile sau pauzele lui Daniel Beșleagă.”Vocea umană” clară, limpede, te ține, te prinde și m-a urmărit ceva timp, gândindu-mă nu numai la ea, ci și la piesa, la autor.

Un actor pe o scenă aproape goală care iese din neant și apoi, dispare în liniștea unei săli care ar fi trebuit să trepideze de apaluze.

Sir Gulliver de Sibiu-Bravo!

 Început de an nou, 2021. Zile de pandemie. Teatre încă închise.Cu totul întâmplător, zapez sau, mai pe românește, butonez, dau peste un spectacol care îmi suscită interesul: Cel mai mare Gulliver, la Teatrul Gong din Sibiu. Neștiind mare lucru despre el, îl urmăresc cu interes crescând, pentru că, nu știu de ce, dar „rețeta” mi se părea cunoscută. La final, misterul mi s-a dezlegat. Textul lui Gellu Naum era regizat de Alexandru Dabija, care a mai avut “antecedente”, dramatizând o serie de texte ale unor scriitori români, dar pentru adulți.Iar, muzica, cea care mi-a atras atenția de la primele secvențe, era a Adei Milea.

Cartea lui Gellu Naum, Cel mai mare Gulliver, a apărut în 1958 și se constituie ca o replică românească a celebrului erou creat de Jonathan Swift, dar mai mare și mai mare decât “fratele” său englez. Mai puțin cunoscută decât volumele cu Apolodor, povestea lui Gulliver de România îl are ca erou pe Matei, un băiețel de 7 ani care visează. Ca orice copil, nu? Da, numai că visul lui este să crească mare ca... Gulliver.  Avea de toate, era foarte răsfățat, alintat și credea că totul i se cuvine. Stresat, pleacă de acasă și, într-o pădure, dă de un cangur mic, mare scamator. Dacă i se îndeplinește dorința de a fi mare sau nu, asta scrie în carte. Pardon, aflați, dacă vedeți spectacolul. Alexandru Dabija a gândit pentru Teatrul Gong o versiune simplificată, animată, muzicală, ritmată, veselă și pe înțelesul micuților spectatori. Dramatizarea aparține Letei Popescu și este cursivă, haioasă, păstrând stilul lui Gellu Naum, dar și mesajul său. În călătoria inițiatică a lui Matei, acesta învăță ce înseamnă să fii bun, să ajuți, Matei pățește la fel ca fata babei din povestea lui Creangă.Ți se cere ajutorul, nu-l dai, iar când ai tu nevoie ești pedepsit.  Matei-Gulliver, află la sfârșitul călătoriei că visul e vis. Una e să visezi cu ochii deschiși și alta este să visezi în somn. “Oare omu’ nu-i decât o păpușă, îl îmbraci într-un corp, cum îți îmbraci mâna-n mănușă/ Cine-i om și cine-i păpușă?” este întrebarea care face trecerea la parte a doua a spectacolului., etapa lui Matei-Gulliver. Trebuie remarcată scenografia lui Adrian Damian, cea din plan apropiat, care este elaborată, miniaturizată și seamănă cu un joc de păpuși. Însă regizorul a folosit niște ecrane mari, asemănătoare unor lupe, care măresc la dimensiuni reale, live, personajele. În acest fel se pot vedea păpușile, expresive, cu detaliile lor, cu mecanismele folosite pentru mânuire (arc, tije), concepute de Oana Micu și Tiberiu Toitan.  Spectacolul de la Sibiu este unul musical, Ada Milea concepând o muzică cantabilă, în stilul ei bine-cunoscut, veselă, antrenantă. Fiecare partitură muzicală poate deveni un hit și nu se poate să pleci de la spectacol (în cazul meu, de pe canapea!), fără să fredonezi vreun cântecel. “Cel mai mare Gulliver e o bucurie pentru că e Naum, apoi… pentru că e Dabija, apoi… pentru că se cântă mult, apoi… pentru că e Gong-ul Sibiului, apoi… pentru că păpușile sunt niște bijuterii, apoi… pentru că s-au adunat oameni dragi, apoi… pentru că au apărut mulți oameni dragi noi în capul meu.”, spunea Ada Milea. 

Trupa actorilor de la Sibiu (Lucia Barbu, Barbara Crișan, Daniela Dragomir, Gabriela Mitrea, Angela Páskuy, Claudia Stühler, Hansel Andrei, Paul Bondane, Charlie Fălămaș și Adrian Prohaska) a fost transformată într-o orchestră, dar și într-un cor. Ei mânuiesc păpușile, așezați într-o trapă. Unul dintre cele mai bune momente actoricești a fost cel cu vaca și bătrâna (vorbirea cu accent), iar cel mai lung moment  mi s-a părut cel cu familia de nori.

Cel mai mare Gulliver este un spectacol de văzut pentru opțiunea repertorială, un text aproape necunoscut și nejucat (memoria îmi poate juca feste, dar eu nu l-am mai văzut)  al lui Gellu Naum, pentru regia inventivă, scenografia și păpușile, interesante, atent lucrate până în cele mai mici detalii, pentru Ada Milea care a creat un spectacol muzical fără cusur, pentru actorii mânuitori, cântăreți, instrumentiști.

Teatrul Gong, Sibiu- Cel mai mare Gulliver, după Gellu naum.  Regia: Alexandru Dabija; Muzica: Ada Milea; Scenografia: Adrian Damian; Dramatizarea: Leta Popescu; Păpuși: Oana Micu și Tiberiu Toitan; Asistent regie: Leta Popescu; Asistent scenografie: Alexandra Constantin; Distribuție: Lucia Barbu, Barbara Crișan, Gabriela Mitrea, Angela Páskuy, Claudia Stühler, Hansel Andrei, Paul Bondane, Charlie Fălămaș, Adrian Prohaska; data vizionării: 15 ianuarie 2021.

Portret de regizor

 Portretul regizoarei Mona Marian (Chirilă) nu va respecta legile stricte impuse de subiect, ci va fi un portret sentimental, creionat din tușe și linii deschise, luminoase, cu atingeri fine și referiri profesionale, mai ales legate de activitatea în teatrele de animație.

Despre Mona mi-e greu să vorbesc la timpul trecut. Nu pot vorbi decât cu emoție, cu lacrimi, dar și cu prietenie. O prietenie care a început brusc și a crescut în decursul anilor. Devenise un obicei să fiu la Cluj, în juriul festivalului organizat de Teatrul Puck, pe vremea când Mona era directoare. Eram o echipă, spre disperarea unor colegi care și-ar fi dorit o schimbare, dar era dorința Monei. Să fim împreună, să depănăm amintiri, să judecăm ce vedeam, să bem un pahar de vin, într-un cuvânt să fim ca o familie. Ne făceam treaba cu conștiinciozitate,  ne consolidam prieteniile,  Clujul îmi devenise familiar,  învățasem să fug la Teatrul Național sau la Teatrul Maghiar pentru a vedea spectacole, să găsesc timp pentru Grădina Botanică. Născută la Cugir, absolventă a IATC, secția regie (la clasa Cătălinei Buzoianu),  Mona Marian a debutat la Constanța, pentru a lucra la București,  Cluj- Napoca, Timișoara, Oradea, Tg. Mureș, Sibiu, etc, atât în teatrul dramatic cât și în cel cel de animație. 

A creat o serie de spectacole de referință, a fost conferențiar asistent dr. la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyia, director de teatru, mamă a trei copii. Reușea să canalizeze energiile noastr, ale tuturor, dar mai ales ale actorilor cu care lucra, își iubea studenții,  pentru că avea un har pedagogic neobișnuit. Sensibilitatea ei cu totul ieșită din comun transpărea în mai toate spectacolele, care erau pline de poezie, dar și de luciditate, de adevăr, creativitate, fără artificii. 

Lucrarea de diplomă a susținut-o pe Matca, un text de Marin Sorescu,  care a conturat o parte din trăsăturile personalității viitoare a Monei Marian: stimularea creativității actorului, limpezimea gândirii regizorale, coerența. Debutul pe o scenă profesionistă a avut loc la Teatrul Țăndărică, cu spectacolul Cartea cu jucării, o adaptare după Tudor Arghezi de Doina Papp,  despre care Corina Șuteu scria: “Desenul acțiunii e  geometric, riguros în ciuda textului care nu propane o structură epică clară”. A urmat, pe aceiași scenă, Steaua lui Arlechino, care a condus-o pe Mona pe calea Commediei dell’ Arte, un gen pe care l-a iubit cu patimă, l-a studiat, l-a cultivat, l-a predat la facultate. Oana Cristea Georgescu spunea: „O privire asupra spectacologiei Monei Marian ne convinge de creativitatea cu care a tratat genul asumându-şi experimentul scenic construit pe comedia dell'arte”. 

Mona Marian îl definea ca "teatru combinatoriu în care actorii nu fac doar improvizaţia, ci sunt şi regizorii scenelor în care teatrul se face pe sine". Urma Commediei dell’ Arte o descoperim fie în folosirea măștii sau a imporvizațiilor, fie prin adaptarea citirii textului clasic sau prin soluții vizuale și muzicale specifice genului în multe puneri în scenă. 

Carlo Gozzi sau Carlo Goldoni au fost autorii preferați: Dragostea celor trei portocale, Secretul magic, Regele Cerb, Vrăjitorul și Corbul (unul dintre cele mai premiate spectacole în festivaluri naționale și internaționale). Legat de festivaluri, Mona Marian a fost recompensată cu premii importante, fiind o “campioană. Le-a primit cu modestie, nu se lăuda cu ele, se ambiționa să experimenteze și alte zone.

A lucrat mai mult în domeniul animației, la Constanța: Scufița Roșie după Ch.Perrault, Capra cu trei iezi după Ion Creangă, Fetita cu chibrituri după H.Ch.Andersen, Făt-Frumos din lacrimă după M.Eminescu, Păstorița și hornarul de H.Ch.Andersen, Ivan Turbincă, după Ion Creangă, Prafurile vrăjitoarei, scenariu propriu, Pitt și Muf de Al.T.Popescu sau la Cluj Napoca: Cartea cu Apollodor, Camera oglizilor, multe alte titluri care se adaugă celor menționate mai sus.  A regizat și spectacole după texte de Matei Vișniec, Femeia ca un câmp de luptă, Angajare de clown, Istoria comunismului povestită bolnavilor mintali (Teatrul Național din Cluj), scenariul propriu, Caragiale cu scene din Ubu, D’ale carnavalului sau Femeia nisipurilor (rămas neterminat), etc.  Tot, Oana Cristea Georgescu conchide într-un articol: „Toate spectacolele sale cultivă o imagine barocă, luxurantă, traversată de câteva motive ce recognoscibile în spectacolele sale: păpuşa sau obiectul animat, actorul cu mască, jocul cu constrastul de dimensiune al personajelor împrumutate din teatrul de animaţie”.

Mărturisesc că i-am văzut mare parte dintre spectacolele ei, care erau luminoase, vesele, la limita dinre râs și plâns, cu scenografii ingeniose, funcționale (colaborarea ei de lungă durată cu Gina Tărășescu Jianu a dat naștere unei trainice și statornice prietenii, “ne înțelegeam din priviri”), cu păpuși care-ți rămâneau în memorie (am acasă, un desen înrămat cu Apollodor), bine executate tehnic,expresive. Totul: text, imagine, muzică, platică era gândit până în cel mai mic detaliu și respira a poezie. Poetica spectacolelor Monei Marian, fie de copii sau de adulți, este una dintre caracteristicele personalității ei. Păstrarea tradiției genului era un crez pentru Mona Marian.  “Tradiția conservă, certifică tehnologii, forme, sensuri, dar, tot în lumina aceasta, ea poate să fie și permisivă; dincolo de actul de conservare și înghețare a anumitor lucruri, a anumitor elemente, are și posibilitatea eliberării de ele.”

Mă opresc aici cu statistica spectacolelor Monei, nu pentru că nu ar fi importantă, ci pentru că acest portet mi-l doresc mai cald, mai sentimental, așa cum era ea. 

Cum era Mona? O femeie puternică, luptătoare, bătăioasă, serioasă, prietenoasă, glumeață, haioasă, foarte timidă, mamă până în străfundul sufletului. Însă, pe scena teatrului românesc, Monei i-a fost scris să joace unul dintre cele mai tragice „personaje”. Viața i-a oferit “roluri” dramatice, suferințe greu de imaginat și de îndurat: un accident de mașină, în care ea a fost cea mai lovită, dar s-a redresat, a revenit cu și mai mare forță și ambiție, a lucrat, s-a zbătut cu birocrația sistemului, s-a bucurat de viață, de prieteni, a simțit ce înseamnă solidaritatea de breaslă, s-a născut a doua oară. Destinul a mai lovit o dată, cu și mai multă putere, doborând-o încetul cu încetul. A ars în viață ca o flacără și a fost stinsă dintr-o suflare a destinului. Odată cu plecarea ei, povestea mea de iubire cu Clujul s-a terminat brusc. Dar, mi-au rămas amintirile, prieteniile consolidate datorită ei, spectacolele pe care le-am mai revăzut online, albumul Teatrului Puck, care mi-a readus-o în memorie.

Vreau să cred că prietena mea Mona este o stea. De multe ori, când mă apucă dorul mă uit pe cer, mă îmaginez asemenea Profesorului Miroiu care o caută pe Mona lui. Dacă găsesc o stea care sclipește, cred că e Mona care îmi face cu ochiul, șoptindu-mi încet: „Mi-e dor de voi, mi-e dor de teatru, mi-e dor de viața mea”. Și, nouă, de tine!

.

Întoarcerea lui Miller

 Am recunoscut, de multe ori, că sunt pasionată de biografiile personalităților literare, artistice pentru că ele îmi oferă posibilitatea de a pătrunde, de a cunoaște, de a afla, de a sonda viața lor, de a le înțelege opera.

Am așteptat cu nerăbdare apariția memoriilor lui Arthur Miller- Întoarceri în timp, publicate pentru prima dată, în limba română la Editura Centrului Cultural Lumina, în condiții grafice deosebite. Aproape 1000 de pagini, cu ilustrații, în care celebrul dramaturg și eseist american descrie, cu mult umor și pasiune, crâmpeie din viața lui, din copilăria și adolescența sa, vorbește despre educația primită, despre formarea opiniilor politice, despre succesele și căderile literare, despre diversitatea  oamenilor pe care i-a întâlnit, celebri sau obscuri. Arthur Miller a împărțit biografia sa, bogată, densă, complexă, în opt capitole lungi, care fac un du-te vino prin viața lui, amestecând evenimentele, oamenii cu faze anecdotice care dau ritm, evitând monotonia multor autobiografii, dar, în același timp folosește ironia subtilă.

Autor al unor piese mult jucate și în România (Vedere de pe pod, După cădere, Toți fiii mei, Moartea unui comis voiajor, Vrăjitoarele din Salem), memoriile sale ne scot la iveală incredibilul său destin uman și literar. Laureat al Premiul Pulitzer, Arthur Miller a încercat în dramele sale sociale să sondeze relațiile umane, alienarea în contextul unei Americi aflate în derivă. Mulți critici susțin că Miller este un continuator al lui Ibsen, pe care, de alftel, îl admira mult. A scris 22 de piese de teatru, numeroase scenarii de film, eseuri, povestiri scurte. Poate că cel mai cunoscut fapt din viața sa particulară și care a creat scandal a fost căsătoria sa cu celebra Marylin Monroe.

Născut în 1915, crescut în Harlem-ul anilor 20-30, și-a format concepțiile politice de stânga în vremea Marii Crize Economice ( apartenența la marxism), s-a căsătorit prin 1940 cu o catolică din Ohio, a avut diferite joburi cu jumătate de normă.  În anii 50 a obținut o victorie morală împotriva McCarthism-ului, spre sfârșitul vieții a devenit președinte al PEN Clubului Internațional, luptând pentru libertatea de expresie a  scriitorilor și, făcând dintr-un obscur club literar o adevărată forță pentru libertatea de expresie la nivel internațional. 

“Cartea nu este o încercare de a scrie istorie, fie și pentru faptul că m-am străduit să mă limitez la simpla mea înțelegere a ceea ce au reprezentat deceniile cruciale ale acestui secol și să reduc la minimum judecățile savant post factum, care nu ar fi făcut decât să umbrească propria m ea evoluție, precum și, presupun, pe a altora.” Miller ne prezintă cu umor ”câteva din culorile memoriei, cel puțin nuanțele pe care timpul nu le-a șters, căci sunt convins că am uitat cea mai mare parte din ce am văzut, am visat, am gândit.”

 Atunci când vorbește despre familia sa de origine polono- evreiască, despre misterul nedezlegat al Bibliei, despre controversele adolescenței, este cât se poate de obiectiv și descrie cu detalii și umor. Mama era o femeie frumoasă căreia îî plăcea să citească și, un amănunt interesant: ”persoana pe care o invidiază însă în secret, lucru evident după disprețul pe care îl manifestă, este Madame Lupescu, amanta evreică a regelui Carol al României - și nu doar amanta, ci și creierul lui, după crede ea.” Tatălui său îi plăcea să meargă la teatru; fratele Kermit, frumușelul familiei, era o persoană pe care era bine s-o ai prin preajmă.

Vorbind despre o serie de problem legate de creație pe care le-a avut prin anii 50, dar și de căsnicia lui Marilyn Monroe, Miller povestește cum s-a apucat de psihanaliză însă nu a continuat, pentru că simțea că-i dăunează creativității sale. Dar și, pentru că: “nu mă pot abține să nu suspectez că psihanaliza este o formă de alienare folosită nu numai pentru substitui Marxismul sau orice formă de activism social”.

Multe pasaje din carte sunt dedicate Marii Crize Economice, așa cum a perceput-o el și familia lui, războiului din Vietnam, unor evenimente de ordin social și politic, personalităților cu care s-a întâlnit și cărora le face portrete bine conturate: Laurence Olivier (partenerul lui Marilyn Monroe în Prințul și ballerina, când gurile rele spuneau că au avut și o aventură), Elia Kazan („era un om  scund și îndesat, care mergea pe vărfuri, avea o energie drăcească și știa să fie atent la ceea ce scriitorul sau actorii încercau să-i spună”), Lee și Paula Strasberg, John Huston, Clark Gable, John F. Kennedy și Mihail Gorbaciov.  Miller încearcă să înțeleagă unele evenimente odată cu noi, să le explice, le judecă sau se lasă judecat, ostilitatea intelectualității americane față de el fiind de lungă durată, după care a urmat perioada de laude. Mulți cronicari dramatici nu analizau piesa, ci căutau prototipul uman care a stat la baza personajului. Legat de cronicarii teatrali, Miller face o comparație interesantă între cei britanici și cei americani. Primii își expun prejudecățile în mod obișnuit, își dau cărțile pe fată, nu sunt deținătorii adevărului absolut. Cei din a doua categorie, tributari unui singur ziar mare (The New York Times), au parti-pris-uri.

Prima călătorie în Europa (anii 40 „locul unde se gândea sau, cel puțin, așa aveai tendința să-ți imaginezi”) a fost șocantă. În Franța,”totul era de un vandalism, o furie și o ură atât de înspăimântătoare, încât semăna frică în sufletul omului.” Vercors, romancier și eseist francez, i-a prezentat pe Louis Aragon, Elsa Triolet, Camus, Sartre, Mauriac. Italia nu l-a dezamăgit la fel de tare, a făcut cunoștiință cu neorealismul filmelor lui Rossellini. ”Energia italiană era ca iarba care prindea rădăcini oriunde, în orice condiții”. Sigur că au mai fost și alte călătorii, alte impresii.

Despre piesele sale și impactul lor asupra publicului vorbește mult, obiectiv, analizând modul în care au fost puse în scenă, jucate. Prima sa piesă, The Man Who All the Luck , scrisă în 1941, a luat două premii Hopwood. Ignorată de critic, piesa a fost un eșe, însă Miller crede că în altă epocă ar fi avut altă soartă. Miller era convins că piesele sale sunt un punct important în dramaturgia americană, dar că America nu l-a înțeles pe deplin.

Dintr-o biografie atât de stufoasă e greu să selectezi,  pentru că tot ți se pare important și pentru că cititorul e cel care alege ce i se pare interesant. În final, voi face referire la un moment crucial din viața lui Miller și care l-a făcut subiectul preferat de bârfă: căsătoria cu Marilyn Monroe. Actrița l-a vrăjit, „era o perfecțiune care stârnea dorința de a o apăra”. Odată ce Monroe întră în scenă, în viața lui Miller, stilul lui de a povesti devine mai evaziv. Vorbește deschis despre vulnerabilitatea celebrei blonde, despre „teama de a fi părăsită”, despre cei patru ani de  căsnicie, cu urcușuri și multe coborâșuri, despre finalul poveștii de iubire, datorat și imensului val de interes public și media.

Memoriile lui Arthur Miller sunt scrise cu acuratețe, sunt vii, pline de miez, trecând de la piese, la repetiții, la cronicari, la actori, cu multe referințe din copilărie, la înclinațiile lui politice,etc. O carte ce trebuie citită pe îndelete pentru a putea înțelege creația unuia dintre cei mai importanți dramaturgi americani.

Arthur Miller- Întoarceri în timp. Memorii. Traducere din limba engleză de  Dan Mateecu, Ioana Stamatescu, Marian Mierlă, Fabiola Popa. Editura Centrului Cultural Lumina, 2020. 999 pg.

Alice și oglinda

 Când încă stagiunea online coabita cu stagiunea normală, în funcție de culoarea zonei (roșie sau galbenă), Teatrul pentru copii și tineret Căluțul de mare din Constanța, a prezentat în premieră spectacolul Alice în țara oglinzilor, o adaptare după cartea lui Lewis Carroll. Am fost foarte curioasă să văd cum a „citit” cartea Ștefan Lupu, cel care a făcut scenariul, regia și ilustrația muzicală. Actor la bază, dansator și, mai nou, regizor, Ștefan Lupu este un spirit efervescent care caută, scormonește noi modalități de a împleti teatrul cu dansul. Mărturisea la un moment dat:” Cred că sunt actor și cred că gândesc precum un actor. Sunt crescut și construit ca un actor. Și cred că voi fi actor toată viața. Dacă unii oameni mă consideră dansator, dans-actor sau performer este cu atât mai frumos. Îmi place la nebunie să dansez.” 

Revenind la spectacolul de la Constanța, Alice în țara oglinzilor a fost o piatră de încercare pentru Ștefan Lupu. În primul rînd din cauza textului, apoi faptul că a trebuit să-l gândească și  păpușărește, să creeze o coregrafie adecvată, un ansablu care să mergă „ca uns”. Din păcate, în opinia mea, a ieșit un produs mai puțin reușit, destul de greu de descifrat ( publicul țintă 10+), un amalgam de stiluri, idei, cu un concept scenografic interesant pe alocuri, cu costume sofisticate și un machiaj pe măsură (în unele cazuri, prea gros). Am senzația că sursa lui de inspirație a fost regizorul englez Tim Burton, care a creat o variantă cinematografică memorabilă, 3D, a cărții lui Carroll, apelând la tehnologia de ultimă oră.

Când a publicat cartea Alice în țara minunilor în 1856, Carroll a reformat literatura pentru copii cu personaje bizare, excentrice, cu o poveste ciudată, dar captivantă, care a prins, iar generații întregi de copii și adolescenți au crescut sub zodia lui Alice. Sigur că Ștefan Lupu a fost atras de a doua carte, care oferă mai multe posibilități de abordare și este și mai puțin jucată. Este vorba despre etapele maturizării unei fetițe de «7 ani și 6 luni», despre călătoria în țara oglinzilor, o lume distorsionată, populată de personaje ciudate, fantastice (florile vii din grădina, animalele și insectele care vorbesc). Tabla de șah, personajele pion, Alice, care dirijează de la buza scenei acțiunea, mutând piese de șah și personaje, sunt laitmotivele spctacolului. 

Scenografia (Anda Pop), dar mai ales costumele, podoabele capilare ca niște construcții întăresc și încearcă să lămurească laitmotivul. Evident că predomină jocul cromatic de alb și negru, personajele sunt dublate, regine, regii, cavalerii, pisicile, oile, iar micuța Alice este pata de culoare care aduce prospețime, energie, entuziasm. Alături de ea putem visa și noi, imaginându-ne că suntem pe tabla de șah. Oare nu suntem toți niște pioni pe tabla de șah a vieții? Machiajul este interesant, fiecare personaj fiind definit printr-un joc de linii, figuri geometrice deși,  uneori, prea încărcat. Conceptul coregrafic e dinamic, actorii se mișcă chiar cu dezinvoltură, ilustrația muzicală îmbină stiluri diferite. Regizorul nu putea să nu profite de tehnologia digitală, folosind video proiecții, lasărul, mult fum. 

La capitolul păpuși aș remarca păpușa Alice, foarte elaborată, haioasă, dar folosită doar la început și la sfârșit, în  plan îndepărtat, alături de două pisicuțe la fel de drăguțe (păpuși simple, bazate pe expresivitatea mâinii actorului), toate luminate destul de slab. Mai apare, tot în întuneric (e noapte în pădure!) un cerb pe care l-am sesizat ca fiind la fel de lucrat.

Distribuția îi cuprinde pe mai toți actorii teatrului: Arina Cojocaru( Regina Neagră), Florina Stănculeț (Regina Albă), Andrei Stroescu (Regele Negru/ Cavalerul Alb), Grațian Prisacariu (Regele Alb/Cavalerul Negru/ Cerbul), Daniela Vlad (Regina Oaie Neagră/ Țânțarul), Claudia Brădescu  (Regina Oaie Albă/ Cărăbușul), Daniel Minciună (Hopa/ Ouț Piticuț), Ion Ciolan (Țopa/Broscoiul), Rovena Paraschivoi (Alice Păpușă/ Capra), Alexandra Armașu (Pisica Albă) și Amalia Rusescu (Pisica Neagră) care s-au străduit să se adapteze ideii regizorale, fiind puși să facă față unor provocări, poate pentru prima dată în cariera lor. Am lăsat-o la urmă pe interpreta lui Alice, Denisa Iova, aflată la primul rol principal pe o scenă profesionistă, fiind absolventă din promoția 2020. Are un farmec deosebit, candoare și gingășie, se mișcă cu dezinvoltură, cântă cu ușurință și a găsit cheia potrivită în a da viață unui personaj copil a cărui maturizare vine treptat, care visează și crede că viața e un vis permanent.

Deși spectacolul nu este ușor de descifrat, e încărcat cu tot felul de simboluri are ritmul lui și se constituie ca una dintre producțiile cele mai complexe din repertoriul Teatrului pentru copii și tineret din Constanța.

Teatrul pentru copii și tineret Căluțul de mare, Constanța- Alice în țara oglinzilor. Regia artistică, scenariul, coregrafia și ilustrația muzicală:Ștefan Lupu. Scenografia: Anda Pop. Additional music: Mihai Dobre. Video design: Andrei Cozlac. Asistent coregrafie: Geta-Violeta Răvdan. Asistent regie: Teodora Savu. Make up artist: Diana Ionescu. Distribuția: Denisa Iova, Arina Cojocaru, Florina Stănculeț, Andrei Stroescu, Grațian Prisacariu, Daniela Vlad, Claudia Brădescu, Daniel Minciună, Ion Ciolan, Rovena Paraschivoi, Alexandra Armașu, Amalia Rusescu. Data vizionării; 22 ianuarie 2021.

Ingratul joc de cărți

 În timp ce marea majoritate a teatrelor din țară se bucurau de reîntâlnirea cu publicul în sala de spectacol (la început de februarie),Teatrul Național Lucian Blaga din Cluj-Napoca a oferit prima sa premieră a anului, Cartoforii, online. Văzusem un trailer și eram curioasă să văd rezultatul final, îmi doream să aflu cum a “citit” actorul Ionuț Caras piesa lui N.V. Gogol, cum s-a apropiat de lumea ciudată și periculoasă a jucătorilor de cărți.

N.V. Gogol (1809-1852) este denumit de mulți critici literari “nașul ucrainean al literaturii ruse”. Considerat a fi una dintre figurile reprezentative ale realismului literar rus, titlu și mișcare pe care le-a renegat, ridicat în slăvi de Vladimir Nabokov, care l-a considerat cel mai mare scriitor pe care l-a dat Rusia lumii, personalitatea care a influențat creațiile lui Dostoievski și Bulgakov, Gogol a scris piesa Cartoforii (Jucătorii de cărți) în 1840 și nu s-a bucurat de notorietatea Revizorului. Jocul de cărți este o patimă, o boală care poate ucide, duce la nebunie și are rădăcini adânci din îndepărtatul și întunecatul Ev Mediu. Piesa lui Gogol vorbește despre ingeniozitate, perversitate, imoralitate. De obicei, oamenii joacă pe sume mai mici sau mai mari din cauza sărăciei sau a viciului, dar personajele lui Gogol joacă din dorința de a înșela, de a păcăli, din plictiseala oblomoviană, din lăcomie, din dorința de a escroca fără a fi escrocat, când “într-o clipă poți deveni șarlatan “.

Spectacolul Naționalului din Cluj-Napoca regizat de Ionuț Caras este unul făcut în buna manieră a teatrului clasic, născut din respect pentru autorul rus, pentru marea literatură clasică. Aveam nevoie de un spectacol “cuminte”, simplu, nostalgic, fără trimiteri, analogii, actualizări de tot felul. „Nu e genul de comedie la care hohotești întruna până pici de pe scaun. Dar nu e nici pentru cei care sunt obișnuiți doar să zâmbească subțire. (...).Spectacolul e pentru toată lumea, nu are prețiozități artistice sau elucubrații stilistice. Am încercat doar să nu trădez autorul și povestea și să construiesc un spectacol care să slujească actorilor și, desigur, dumneavoastră, spectatorilor”, spune regizorul .

Situația pe care o descrie Gogol nu e departe de zilele noastre. Patima jocurilor de noroc, egoismul, fanatismul jucătorilor, dorința de a înșela, corupția sunt la ordinea zilei și astăzi. Ionuț Caras a lăsat spectacolul să curgă firesc, nu a umblat la text, a adăugat doar niște citate din alte opere gogoliene pentru a da mai multă substanță și le-a oferit actorilor posibilitatea de a crea persoanje credibile, roluri de compoziție. Personajul principal, Iharev este interpretat de Mihai- Florian Nițu. Un rol dificil, complex, care are suișurile și coborâșurile lui, confruntându-se și relaționând cu celelalte personaje. Ajunge la han, după ce câștigase o sumă mare de bani, pus pe căpătuială, pe escrocat, este pătimaș ( are o scenă, la început, când are tremuratul și neliniștea unui jucător înrăit).”În viață ai nevoie de ștaif, de rafinament. Să trăiești ca toți proștii nu e mare lucru. Să-i înșeli pe toți proștii cu rafinament, ăsta-i adevăratul țel al omului, adevărata lui menire. Ăsta-i progresul de care vorbesc eu”. Parcă ar fi un profesor ce ține lecții despre cum să păcălești fără să fii păcălit, despre un mod de viață simplu, pentru care ai nevoie de școala...vieții. Un moment interpretativ ce se reține este aproape de final, când este excrocat și trăiește intens, monologând cu personajul mut (inventat de regizor și interpretat de Irina Wintze). Fiecare personaj are povestea lui, mereu actuală și are parte de un interpret potrivit, bine ales de Ionuț Caras și care le-a lăsat libertatea de a-și creiona eroii, conform datelor personale. O echipă sudată formată din actori din diverse generații: Cornel Răileanu (o apariție scurtă, bine punctată), Matei Rotaru, Miron Maxim, Cosmin Stănilă, Cristian Grosu, Petre Băcioiu, Radu Dogaru, Ruslan Bârlea. Partituri mai mari, mai mici jucate cu corectitudine, cu plăcere, creionate cu umor, dar și cu tristețe, acea tristețe amară, specifică dramelor rusești. Lipsa spectatorilor, a făcut ca umorul să nu aibă corespondent râsul sau reacția lor și să piardă puțin din ironia pe care autorul și-a dorit-o.

Scenografia semnată de Zsófia Gábor se înscrie și ea în nota clasică în care regizorul și-a gândit spectacolul. Trei pereți de han patinați, într-o gubernie uitată de lume, cu mici detalii semnificative. Dominant este portretul lui Gogol, luminat la sfârșit și căruia, personajul Iharev i se adresează: „Numai tu ești de vină!”, iar el pare a răspunde: “Cu cât mai îndelungat și mai atent privim o povestioară veselă, cu atât mai tristă și mai amară devine în cele din urmă.”

Teatrul Național Lucian Blaga, Cluj-Napoca- Cartoforii de N.V. Gogol. Traducerea: Nicolae Iliescu.Regia: Ionuț Caras. Scenografia: Zsófia Gábor. Consultant card tricks: Florin Suciu. Distribuția: Mihai-Florian Nițu, Matei Rotaru, Miron Maxim, Cosmin Stănilă, Cristian Grosu, Petre Băcioiu,Cornel Răileanu, Radu Dogaru, Ruslan Bârlea, Irina Wintze. Data vizionării: 7 februarie 2021.

Și totuș iiubirea...

 Teatrul Avangardia continuă să ne ofere spectacole în premieră, în cadrul proiectului Microteatru. La cele șase titluri mai vechi ( Ele, Una mică, Iubire la distanță, Pe întuneric, Bărbatul de la masa de alături, L-am ucis pe Paco) s-a mai adăugat unul: Dragoste în vreme de coronavirus.

Micile „pastile” teatrale concentrate în 15-20 de minute abordează diferite teme și oferă o alternativă celor cărora le e dor de teatru, dar nu au timp pentru un spectacol online mai lung sau celor cărora  nu le dă pace curiozitatea. Sigur că nu e vorba de mari texte, de decoruri spectaculoase sau interpretări magistrale. Este un “paleativ”, o “pastilă” care se înghite repede, folosită cu succes în țările Americii Latine sau în Spania. Comedii, drame, thrillere, povești de viață care, în plină pandemie, la tine acasă, te țin în contact cu un altfel de teatru. 

Dragoste în vreme de coronavirus este un text scris de Ricard Reguant, regizor spaniol despre care am mai scris. Un poem de dragoste și speranță, cu un singur personaj. Eroul nostru este internat în stare gravă, la limita dintre viață și moarte, și singura lui alinare este asistenta care are grijă de el. Un chip pe care nu-l vedem, dar îl simțim. Ea poate fi iubita de dincolo de zidurile spitalului, căreia îi vorbește cu speranță, cu dor, cu dragoste și care, la rândul ei, îi simte teama, angoasa, îi înțelege nevoia de a vorbi. O „fata morgana” care are un singur gest vizibil, îi potrivește masca pe față. Personajul interpretat de István Téglás este pe patul de spital, trăind la limita dintre abandon și speranță, la fel ca milioane de oameni de pe glob atacați de păcătosul virus, care ne-a dat viețile peste cap. Monologul lui pare un poem de dragoste și, deși nu e în versuri, are o anumită muzicalitate, sensibilitate. Se simte nevoia personajului de a trăi o iubire adevărată, purificatoare. Actorul István Téglás, care stă în pat, cu masca pe față, și căruia i se văd doar ochii, când veseli, când triști, și-a luat în serios partitura, conferindu-i căldura și emoția necesare. István Téglás demonstrează că nu trebuie să ai la îndemână un rol de mare întindere ca să se rețină. Destul de ingrat personajul său din Dragoste în vreme de coronavirus ( stă nemișcat în pat, cu fața acoperită), dar actorul reușește să creeze un scurt moment sensibil. Nu știm dacă viața îi va oferi personajului o nouă șansă de a trăi și iubi; noi putem doar să ne imaginăm ce variantă ne convine.

Regizorul Ricard Reguant a folosit doar prim- planuri ale actorului, cu cadre restrânse, pentru a da o anumită tensiune. Muzica spectacolului este compusă de Pep Sala, cunoscut compositor catalan, autor a peste 500 de melodii, a produs albume pentru multe grupuri, a scris muzica de film și de teatru și se află la a doua colaborare cu Teatrul Avangardia, după Și din 10 n-a mai rămas niciunul.

Teatrul Avangardia- Dragoste în vreme de coronavirus de Ricard Reguant. Regia:Ricard Reguant. Muzica: Pep Sala. Distribuția: István Téglás. Data vizionării: 4 februarie 2021.