Adina Doba:” Cred că rostul meu pe pământ este acela de a trezi personaje de poveste în bucăți de lemn de tei”

La recent incheiata ediție a Galei actorului arădean Adina Doba a primit premiul pentru cea mai bogată activitate în stagiunea 2013 – 2014 a trupei Teatrului de Marionete, alaturi de colegul ei Sorin Dorobanțu. Acest premiu se adaugă “șiragului” de reușite pe care marionetista arădeană le-a prins în decursul unei cariere desfășurate pe o singură scenă. Nu voi menționa rolurile pe care le-a interpretat pentru că o va face singură ceva mai jos, dar voi spune că este tipul omului dedicat, perfecționist, dăruit, unul dintre din ce în ce mai puținii “mohicani” rămași la nivel national. Convorbirea cu ea, începută pe terenul ei, a continuat electronic și mi-a prilejuit bucuria de a descoperi un om simplu, deschis.

 Raluca Tulbure: Pentru început mi-ar place să descoperim cine este Adina Doba?

 Adina Doba: M-am născut ca om în “potcoava Mureșului”- orașul Arad, în ziua a 8-a a lui florar, în anul 1969, din dragoste. Am avut o copilărie frumoasă, am citit mult, am cântat mult și m-am jucat cu tot ce-am prins prin casă: linguri de tot felul, pietre, flori, crenguțe mari și mici, căci nu aveam păpuși și nici nu mi-am dorit, că-mi făceam eu una-doua din ceva-uri găsite prin casă.

R.T: De mică ai visat să faci teatru? Cum ai ajuns la marionete?

A.D: Am făcut cunoștință cu teatrul în primii ani de școală, când mergeam cu clasa la cele doua teatre din oraș. Îmi plăceau spectacolele dar nu-mi doream “să fiu în ele”. În clasa a X-a am descoperit “Teatrul Veșnic Tânăr”, unde în jurul actriței Emilia Dima Jurca se adunau tineri iubitori de teatru care încercau și învățau să facă teatru. Mulți dintre ei au ajuns actori “adevărați“ când le-a venit vremea. De la această Doamnă a scenei arădene am învățat respectul pentru scenă, pentru partenerul de scenă, pentru cuvânt. Acolo m-am îmbolnăvit de teatru. La Teatrul de marionete, încă mergeam ca spectator, chiar dacă depășisem de mult vârsta. Îmi plăcea în lumea de poveste a fiecărui spectacol. M-am născut ca marionetist de ziua lui Mihai Eminescu-15 ian.- dar în alt an- 1991, când s-a eliberat un post, în urma pensionarii unei actrițe, după un concurs și un curs de inițiere într-ale marionetei. Ei, atunci mi s-a completat copilăria: am prins eu la păpuși! Da, dar erau cu fire… M-au vrăjit din prima clipă! Fiecare era altfel, avea viața ei deja. Eu nu trebuia decât să ascult ce are de spus, să mă supun cerințelor ei și să simt ce-și dorește să facă.Marioneta se mișcă singură dacă ajungi să descoperi asta.Tu nu trebuie decât să o susții.Ea trăiește prin tine și tu prin ea, căci și interpretarea textului tot ea ți-o dictează. Fiecare marionetă este un personaj din clipa construirii sale. Actorul marionetist se află în slujba ei, trebuie să o înțeleagă, să o ajute să-și scoată “la vedere“ caracterul, sentimentele,viața.

R.T: Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îţi place cel mai mult?

A.D: Cel mai mult iubesc la un spectacol acea muncă de laborator când cercetezi, descoperi și dai viață marionetei. Scormonești în sufletul ei ca să-i afli caracterul, menirea, îi pui firele potrivite în locuri exacte pentru a putea să facă gesturile întocmai cum dorește. Apoi, arăt  regizorului personajul văzut de mine, el mi se alătură și cercetăm împreună spre reușita spectacolului.

R.T: Ce crezi că-i trebuie unui păpuşar în plus față de un actor de teatru dramatic?

A.D:Diferența dintre un actor de teatru dramatic și un marionetist sau păpușar este dată doar de capacitatea acestora din urma de a transmite cu marioneta/păpușa ceea ce primul face cu corpul său. Să faci o bucată de lemn să transmită sentimente de orice fel: bucurie, tristețe, visare, furie, nerăbdare, viclenie, iubire, ură fără mimică sau alte accesorii este o mare provocare. La fel cum marioneta sau păpușa se poate exprima în mai multe moduri decât omul deoarece ea poate sparge barierele “normalului”, ale realității și chiar atracția gravitațională. E fascinantă!

R.T.: Dintre spectacolele în care ai jucat, pe care le ai la suflet? Cu ce regizori ai colaborat și ți-au marcat existența?

A.D.: În cei 23 de ani de teatru am jucat în multe spectacole, dar nu am lucrat cu mulți regizori. Breasla noastra suferă deoarece nu mulți se încumetă să lucreze cu marioneta.I-aș aminti pe câțiva dintre cei “curajosi”: d-na Ildiko Kovacs - o mare regizoare de teatru de păpuși și marionete care mi-a încredințat-o pe Albă ca zăpada, și-i multumesc pentru asta deseori -sper că mă aude- mai ales că de la ea am învățat bucuria “jucăușeniei” (cum îi plăcea să spună) pe care am dus-o cu mine în toți anii care au urmat. Un alt mare regizor cu care am lucrat este d-l Victor Ioan Frunză, care m-a provocat, prin Scufița Roșie, Muma Pădurii din Făt-Frumos din lacrima, Gerda din Crăiasa zăpezii și Mica sirena din spectacolul cu același titlu la o cercetare în profunzime a ființei mele artistice, ajutându-mă să eliberez de acolo forță, candoare, dramatism și tenacitate nebănuite. Lucrând cu d-l Cristian Pepino am descoperit și înțeles Commedia dell`arte în Angela din Regele cerb, păpușa de burete în Prințesele vrăjite și bucuria de a dărui publicului aradean, în fiecare an de Craciun, spectacolul Spărgătorul de nuci cu marionete,pe muzica lui Ceaikovski. Cu Adela Moldovan, colega mea, am lucrat la Fram din Fram,ursul polar, Do-re-mim show, șoricelul, vulpea, cioara și puiul de barză din Sperietoarea de păsări unde mi-am perfecționat mânuirea, emisia vocală, capacitatea de concentrare și de trecere rapidă dintr-un personaj în altul (ceea ce nu e deloc usor!). În Pinocchio,din Pinocchio am răspuns curajului nebunesc al lui Radu Dinulescu să îmbin marioneta cu filmul 3D. Totul a fost nou. De la spațiul de joc- décor virtual, pereti care se văd, dar nu există, apa în care înoți, inexistenă dar vizibilă, nasul care crește în sală, peste public, totul a fost contrar firii și firelor. A fost deosebit! Pot să spun că lucrând cu acești oameni m-am perfecționat ca actor și ca artist marionetist și păpușar. Fiecare întâlnire cu fiecare dintre ei a fost un curs de perfecționare profesională. După un spectacol nou mă simt mai puternică, mai bogată, mai pregătită și mai deschisă la ceva nou. Alte roluri dragi mie sunt: fetița din spectacolul-recital O întâlnire de poveste  realizat împreună cu colega și prietena mea Lăcrimioara Szlanko, pe un text scris de noi, Lizuca din Dumbrava minunată, Cenușăreasa, Hansel din Hansel și Grethel, baba și prințesa din Tovarășul de drum și altele.

R.T.: Care crezi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes?

A.D.: Ce înseamnă un spectacol de succes? Acesta trebuie, în primul rând, să se adreseze publicului. Să-l convingă prin expresivitatea marionetelor, prin muzica bine aleasă, prin caracterele bine definite ale personajelor, prin ambientul în care se desfășoară acțiunea și mai ales prin jocul bun al actorilor. Copilul, publicul mic, este mult mai pretențios decât adultul. Pe el nu-l poți păcăli. El,dacă nu te crede sau te prinde că “te faci ca…” își scoate pachețelul și mănâncă sau se joacă pe telefon, sau vorbește cu colegul din spatele lui.Nu-ți trebuie critică mai dură…

R.T.: E nevoie de talent, de șansă, de muncă, de sudoare sau de ce în meseria asta?

A.D.: Ce-ți trebuie pentru meseria asta? Talent sau aptitudini,da,dar nu doar atât. Îți mai trebuie multă voință, răbdare, putere de muncă, pentru că marioneta este un instrument, la care dacă vrei să perfomezi trebuie să exersezi îndelung. Mult. Mereu.

R.T: Ce sfat le dai celor care de abia pășesc în meseria asta?

 A.D: Dacă ar fi să dau un sfat celor aflați la început de drum, le-aș spune să cerceteze în ei ca să afle dacă iubesc marioneta sau păpușa. Dacă nu, să o ia pe un alt drum. Niciodată nu e prea târziu. Marioneta este ca un partener de viață. Dacă nu o iubești, respecți, asculți, nu va trăi în mâna ta. Doar dacă o iubești cu adevărat,  conștientizezi munca multă și așteptările pe care le are de la tine.

R.T: Ţi-ai dorit vreodată un text anume, un rol anume?

 A.D: Nu am un rol sau un text anume pe care să mi-l fi dorit și să nu-l fi făcut. M-am bucurat de toate și am încercat să le fac cât mai bine, mai adevarate, mai originale. Le aștept curioasă și deschisă pe cele ce vor veni.

R.T: Ai călători mult, la festivaluri, în turnee ce amintire te urmărește și o poți împărtași?

A.D: Am jucat în multe festivaluri din țară: București, Oradea, Timișoara, Cluj, Constanța, Galați, Sibiu și din străinătate: Ungaria (Pecs, Gyor), Franța (Festivalul de la Avignon, Dijon, Montbelliard, Belfort), SUA (Washington DC și New York cu “Tovarășul de drum”-spectacolul premiera mondiala, unde se intâlnesc, pentru prima oara în lume, marioneta cu proiecția 3D- la ideea și în regia lui Radu Dinulescu). Peste tot am avut bucuria să văd cum marioneta fascinează publicul, il vrăjește din prima clipă. Am fost fericită să -i fiu alături!

R.T: A existat un moment in viata ta în care ai vrut să renunți? Nu e ușor să supraviețuiești ca artist păpușar în Romania, de aceea te întreb.

A.D: Am avut și clipe grele în viața mea de om și de artist, dar nu m-am gândit nici o clipă să renunț. Familia mi-a fost mereu aproape, un sprijin la nevoie și izvor de inspirație de multe ori. Cred că rostul meu pe pământ este acela de a trezi personaje de poveste în bucăți de lemn de tei.

R.T: Dacă ai deţine bagheta magică care ar fi primul lucru pe care l-ai face?

A.D: Dacă aș avea o bagheta magica aș face ca trupa marionete a Teatrului Ioan Slavici din Arad să redevină Teatrul de marionete Arad. A fost și ar reveni printre instituțiile de cultură singurul teatru de marionete din țară și unul dintre cele 5 din Europa. Peste tot in lume se animă tot felul de obiecte, dar MARIONETE în prea puține locuri. Asta facem și azi, noi, marionetistii din Arad, chiar dacă nu mai avem identitate juridică, dar îmi doresc ca pe cartea de vizită a personajelor noastre să fie scris numele lor!

Un el si mai multe iubiri

Recunosc că ideea de a vedea un spectacol la Godot Cafe mă bătea de mult, dar comoditatea și, probabil, tradiționalismul meu m-au împiedicat s-o fac. Am primit o invitație de la membrii trupei Lightwave Theatre și mi-am zis că trebuie să ies din casă la ora zece seara, să mă amestec printre zecile de tineri ce populau Centrul istoric într-o călduroasă seară de iunie.

Am intrat, m-am așezat la o masă, încercând să-mi adun gândurile. Mărturisesc, spre rușinea mea, că nu auzisem de Iulian Tănase, autorul după care Andreea Cristina Ion a pornit “aventura” spectacolului Iubitafizică. Și nu am exagerat cu nimic spunând aventură, pentru că Compania Lightwave Theatre este relativ nouă pe piața teatrelor independente, e formată din tineri entuziaști, absolvenți ai secției de păpuși și marionete, au 2 spectacole la activ, se “luptă” să facă rost de bani, să se impună. Iulian Tănase are și el încă două cărți publicate pe lângă cea  la care fac referire (Îngerotica  și Poeme pentru orice eventualitate). Cultivat și citit ( se simt influențe din Flaubert, Cortázar, Jarry, Naum, Nabokov), original, cu tendințe suprarealiste, de un lirism emoționant, plin de o tandră ironie, el este, după cum singur mărturisea, “prizonierul de război” al viselor sale, al iubirilor imaginare la care ne face părtași. Astfel că Iubitafizică, interesant joc de cuvinte, “născut firesc, fără dureri, este un cuvânt fertil, o sămânță care, îngropată  în solul imaginației, poate să încolțească, să dea rod”, ne prezintă prototipuri de femei, “certuri” între mintea poetului și inima lui năvalnică, ne face să reflecționăm la iubirile noastre fizice sau imaginare, să ne trăim propria noastră “ars amandi”.

Sigur că o carte de un asemenea lirism nu este ușor de gândit scenic. Pentru compania Lightwave a fost o provocare. Deci, după anunțul “vă rugăm să nu fumați în timpul spectacolului”, luminile se sting rând pe rând și pășim în laboratorul unde se testează un nou produs, iubitafizica. Portretele unor femei, de la A (dora) la Z(enobia), ”umbre pure, nelegate de vreun corp anume”. Nu poți să nu te întrebi: oare suntem singuri pe lume? Ce căutăm: o iubire reală sau una ideală? Într-o viață putem trăi una sau mai multe iubiri? O găsim sau rătăcim mereu printre amintirile trecutului? Întrebările noastre, ale lui Iulian Tănase sunt însumate într-un spectacol incitant cu păpuși compuse, supradimensionte, în mărime naturală sau pe corp, cu muzică originală (la premieră au fost și momente live, la vioară), joc de lumini (parcă am avut parte de prea multe umbre, sper din suflet că s-au remediat accidentele!), proiecție, dar mai ales textul rostit de însuși autorul cărții, o voce extrem de avizată, care cu har a știut ce să puncteze, să accentueze din intonație. Un joc care te prinde, te îndeamnă să visezi cu ochii deschiși. Cele 7 păpuși, prototipul unei iubiri, mânuite de unul, doi sau chiar trei actori, în funcție de stilul în care sunt manipulate fac corp comun cu păpușarul și ai senzația că relația de iubire sugerată există și că nu pot trăi unul fără altul. Cei cinci “temerari” entuziaști și pasionați sunt Cristina Andreea Ion, Petru Stratulat, Adina Hotinceanu, Alina Popa, George Sfârâială care ne spun o frumoasă poveste de iubire la o ceașcă de cafea.

Compania Lightwave Theatre, București- Iubitafizică după o carte de Iulian Tănase. Regia: Andreea Cristina Ion. Costume: Story about Mimi. Cu: Cristina Andreea Ion, Petru Stratulat, Adina Hotinceanu, Alina Popa, George Sfârâială. Data premierei: 27 iunie 2014

Bunraku la Ploiesti

Ultima premieră a Teatrului pentru copii “Ciufulici” din Ploiești, Dragonul reprezintă debutul regizoral pe o scenă profesionistă al Lilianei Gavrilescu. Actriță a Teatrului de animație Țăndărică, cadru didactic la UNATC la secția “Arta mânuitorului de păpuși și marionete”, ’’voce ’’ de radio și în filme de desene animate, Liliana Gavrilescu a mai ‘’exersat’’ regia la diversele examene din facultate, ultimul dintre ele Ușa, prezentat în cadrul Festivalului international al teatrelor de animație ‘’Bucurii pentru copii. Spectacole de colecție’’ din 2013 a fost extrem de apreciat de juriu și critica de specialitate. Liliana Gavrilescu dovedește cu fiecare apariție, fie în calitate de actriță, fie în cea de profesor și, mai nou în cea de regizor o pasiune infinită pentru ce face, o grijă pentru detaliu, o îndemânare în a ‘’citi’’ și ‘’decupa’’ poveștile pe care vrea să ni le împărtășească.

Dragonul este o “prelungire” a unui examen mai vechi, dar analiza este mai profundă, mai elaborată, mult îmbogățită. Este un spectacol tip Bunraku, măștile și păpușile teatrului tradițional japonez fiind sursa de inspirație.

Pentru a înțelege mai bine semnificațiile spectacolului am să încerc pe scurt, să sintetizez ‘’ce înseamnă Bunraku’’, o formă de teatru de animație ce a apărut în 1864 la Osaka. Păpușile au dimensiuni între 1.30m -1.50m,  sunt mânuite de mai mulți păpușari. De obicei, un păpușar principal, numit omozukai, mânuiește mâna dreaptă și capul, al doilea, hidarizukai, mânuiește mâna stângă și un al treilea, ashizukai, picioarele. Alături de păpușari, în spectacolele tradiționale apare un povestitor care recită textele, tayu, acompaniat de un corp de instrumentiști care cântă la shamisen, un intrument tradițional japonez.

În spectacolul Dragonul, Liliana Gavrilescu s-a dovedit o bună cunoscătoare a tehnicii Bunraku, păstrând o mare parte din ‘’schema’’ tradițională. Povestea este una care are ca mesaje esențiale o serie de valori ale umanității: iubirea, loialitatea, onoarea, care trebuie să ne însoțească în orice vremuri, fiind eterne. Trama   este data de vrăjitorul Karura care prin puterea magiei negre, invidios pe armonia din familia luptătorului Tahiro, decide să se răzbune. Îl răpește pe Aki, fiul lui Tahiro și-l trnsformă în dragon, iar lui Komiko, soția lui, îi ia frumusețea. Pentru a-i salva pe cei doi, Tahiro pornește într-o călătorie inițiatică spre Lumea de dincolo, ajutat de maestrul Tengu. Pe drumul lung pe care îl are de străbătut, primește o sabie fermecată cu care îi învinge pe demonii ce-l țineau prizonier pe fiul său și, astfel, rupe vraja: Aki redevine băițelul vesel și jucăuș, iar Komiko, femeia frumoasă și atât de invidiată altădată.

Trebuie remarcată,în primul rând,  eleganța și delicatețea punerii în scenă. Un decor minimalist, dar interesant, ce mi-a amintit de lucrul cu traforajul din copilărie, de dantelăria din lemn pe care o făceam la școală. Păpușile, care și ele se datorează lui Mihai Androne,sunt expresive, colorate, încadrându-se schemei tradiționale. Cel mai important atu al spectacolului este calitatea mânuirii. Nu este deloc ușor să dai viață unor păpuși de tip Bunraku.  Ai nevoie de talent, îndemânare, concentrare, coordonare. Liliana Gavrilescu este ea însăși o mânuitoare de excepție și se vede, se simte că a lucrat la amănunt, la nuanță cu actorii. Păpușile au atitudine, au gingașie, se mișcă asemenea nouă. Azi, când, în multe spectacole de animație, păpușa/marioneta este un simplu accesoriu, ce traversează scenă sau este un pretext, ‘’lecția’’ de mânuire de la Ploiești nu poate decât să ne impresioneze și să ne bucure. Poate fi o pledoarie pentru cei care cred că modernitatea, folosirea ‘’cuceririlor’’ tehnice înseamnă renunțarea sau simplificarea până la dispariție a tradiției sau specificității teatrului de păpuși  Aici trebuie amintiți toți cei opt actori care fac ca personajele grele, complicate să aibă ‘’suflet’’: Mihaela Rus, Georgiana Dinescu, Daniela Ruxandra Mihai, Ana-Maria Orbean, Lizica Sterea, Alina Medoia, Lucian Orbean, Nelu Neagoe, Paul Niculae.

Spectacolul are câteva momente bine realizate din punct de vedere al imaginii cum ar fi: scenele de luptă, dansul cu steaguri (specific în teatrul japonez și chinezesc), apariția dragonului mare mânuit de toți cei opt actori care execută un ‘’balet’’ dificil, spectaculos și bine mânuit. Ce mi s-a părut din alt spectacol este animația digitală, mai ales apariția dragonului, care rupe tabloul filigranat al montării. Dacă se rămânea la nivelul ‘’umbrelor’’, folosite la început, era mult mai bine. De asemenea, și apariția demonilor e tratată în aceiași ‘’cheie’’. Muzica semnată de Marin Fagu se încadrează în atmosferă.

Dragonul este un examen pentru trupa teatrului pentru copii din Ploiești, dar și o lecție de mânuire, o pledoarie pentru păstrarea tradiției, o încercare de a-l familiariza pe copilul de azi cu o formă veche de artă, de a-i insufla niște pecepte morale etern valabile.

Teatrul pentru copii Ciufulici- Dragonul. Scenariul și regia: Liliana Gavrilescu. Scenografia:Mihai Androne.Compoziție și ilustrație muzcală: Marin Fagu. Animație digitală și efecte speciale: Lucian Băbeanu. Cu: Mihaela Rus, Georgiana Dinescu, Daniela Ruxandra Mihai, Ana-Maria Orbean, Lizica Sterea, Alina Medoia, Lucian Orbean, Nelu Neagoe, Paul Niculae. Data premierei: 22 ianuarie 2014