Simina Constantin și Florin Mititelu: “Teatrul de animație e într-o permanentă căutare”

 

     

    Cum e viața pe scenă și acasă într-un cuplu de artiști păpușari? Cine “mânuiește firele” unei căsnicii reușite, cine cântă mai tare, cine sau ce le “animă” viața? Răspunsuri oferite de Simina Constantin și Florin Mititelu, actori ai Teatrului Țăndărică. Au terminat secția de profil de la UNATC în același an, s-au angajat împreună, au debutat ca și cuplu cu acte în regulă într-un spectacol jucat în turneu la Washington. Dintre titlurile în care apar împreună menționez: Capra cu trei iezi, Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, Cenușăreasa, Punguța cu doi bani, Croitorașul cel viteaz, etc., dar fiecare are în bagaj și multe alte roluri.

  

Raluca Tulbure: Pentru început, v-aș sugera să vă imaginați că sunteți în fața unui șevalet și trebuie să vă faceți un autoportret. Ce ați scoate în evidență?

Simina Constantin: Ce aș putea scoate în evidență altceva decât Oglinda Sufletului -Ochii, ei sunt mesagerul sufletului meu. Ca și actor îți pui sufletul pe tavă în fața publicului, iar copilului îi este de ajuns o privire pentru a te crede sau nu. Așadar, vedeta portretului meu ar fi ochii.

  Florin Mititelu: : Țin minte că de mic mă uitam destul de des în oglindă și, la un moment dat, cred că aveam 5-6 ani, fratele meu în joacă, dar cu mare atenție mi-a scurtat genele cu forfecuța. Nu am pățit nimic, dar mult timp m-am uitat în oglindă să văd dacă au crescut la loc. Și au crescut bineînțeles, ba chiar mai lungi decât erau. Încă și acum mă mai uit, deci pot spune că genele sunt cele pe care le-aș evidenția. 

  

 R.T.: Când ați decis că teatrul este ce vreți să faceți în viață? Știu că amândoi ați absolvit licee de artă, iar Simina vine dintr-o familie de actori.

  S.C.: După examenul de capacitate eram convinsă că vreau să continui la un liceu bilingv pentru a fi profesoară de franceză. Cu două zile înainte de admitere, i-am spus mamei că vreau la teatru, ea a scos din bibliotecă o carte de fabule și mi-a zis ‘’Nu va fi ușor! Tu alegi !‘’ Și am ales, pentru că iubeam teatrul de mică, dar știam de la părinți ce presupune și, bineînțeles, îmi era puțin teamă. Dar în ziua aceea am avut curaj și nu a mai fost cale de întoarcere. Am lăsat frica deoparte și am îmbrățișat dorința de a mă face actriță.

   F.M.: În Liceul de Artă am ajuns la încurajările mamei mele care vedea în mine un viitor actor. Am dat acolo de profesori pasionați și profesioniști, care mi-au deschis ochii și drumul. Am prins încredere în mine, iar în momentul în care mi-am dat seama, la un examen de final de an, că pot face publicul să râdă, am decis că vreau să mai repet această experiență. Până în clasa a XII-a  eram deja sigur că asta vreau să fac.

 

R.T.: Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ați învățat despre meserie în facultate?

 

  S.C.:  Brândușa Zaița Silvestru  ne-a învățat să nu ne dăm bătuți niciodată, să ne conectăm cu păpușile noastre, să le descoperim calitățile și defectele  și, în conexiunea asta magică, să ne creăm personajele dorite. Am învățat că munca și exercițiul în această artă sunt foarte importante, nu este îndeajuns talentul, la fiecare repetiție își dădea seama imediat, dacă ai muncit sau nu. Am avut profesori minunați în cei patru ani de facultate și de la fiecare am învățat și am ”furat” câte ceva, în timpul pregătirii examenelor. Pentru mine fiecare examen si întâlnire cu publicul era ca o mică premieră.  

 F.M.:  Cea mai importantă lecție este perseverența. În facultate, mi-am dat seama că nu e ușor drumul ales, spre deosebire de liceu unde vedeam doar succesul sau ceea ce credeam eu că e succes. Mi-am dat seama că nu întotdeauna îți iese așa cum ți-ai dorit, dar în momentul ală e important să nu te lași și să înveți din greșeli. Câteva examene din anul I nu mi-au ieșit așa cum îmi doream, dar cu cât munceam mai mult lucrurile se îndreptau și mergeau spre calea cea bună.

 

R.T.: Ce calități trebuie să aibă un păpușar în plus față de un actor de dramatic. Amândoi ați jucat și în teatre de oameni mari, cum se mai spune? (Simina la Teatrul Municipal Ariel și Florin la Teatrul Național din Iași)

S.C.:  Eu nu pot separa cele două meserii, pentru mine e una și aceeași. Toate calitățile unui păpușar le are și un actor de dramă și viceversa.

 F.M.:  Cred că e nevoie de răbdare, dexteritate, adaptabilitate, mai multă imaginație și, ar mai fi, diponibilitatea față de partea tehnică a acestei meserii.  De multe ori, noi păpușarii ne și construim păpușiile, aici trebuie să intervină cunoștințe tehnice și plastice, iar când păpușa e construită de scenograf intervin tehnicile de mânuire, isteme și alte surprize .

R.T.: Cum este să joci pentru copii?

 S.C.: Incitant! Copilul nu poate fi mințit și nu te minte! Fiecare spectacol e o surpriză, o provocare și o evoluție. Copilul crește, se transformă, evoluează și noi trebuie să ținem pasul cu el, și asta ne ține în formă, antrenați în sinceritate.

 F.M.: Mă face să mă simt viu și jucăuș tot timpul, dar și responsabil de sinceritatea și naivitatea lor. E frumos! Sâmbătă și duminică jucăm și pentru părinții copiilor, iar acest lucru este și mai frumos, mai ales atunci când părintele și copilul ajung împreună să trăiască aceiași stare.

R.T.: Care este partea cea mai frumoasă din lucrul la un spectacol?

 S.C.: Ador ziua premierei. Atunci sunt cea mai vulnerabilă versiune a mea.

 F.M.: Pentru mine, fiecare etapă din pregătirea unui spectacol  are ceva special. Mă gândesc ca la un tot unitar și îmi place să pun cap la cap toate momentele din lucrul la un spectacol. Imi plac  mult și bâlbele din repetiții, uneori îți dau idei noi în construcția personajului și întregesc vibe-ul piesei.

R.T.: E mai ușoară viața când amândoi soții sunt de aceiași profesie ? Există o  formulă magică pentru o căsnicie reușită?

S.C.:  Pentru noi, da. Avem nevoie unul de altul și acasă, și pe scenă, ne completăm și evoluăm împreună. Teatrul pentru mine este Comunicare, la fel și căsnicia, așadar dacă există o formula magică, ea este c1+c2=c, c=comunicare.

 F.M.:  Cu siguranță, da, și mai ales atunci când sunt actori. Stiți cum e, actorii sunt mai sensibili, mai neliniștiți, au nevoie tot timpul de comunicare, iar atunci când ajungi acasă trebuie să existe un echilibru cu partenerul tău, să te înțeleagă. Formula magică este pentru fiecare alta, sunt sigur că există  dar fiecare trebuie să o găsească.

R.T.: La voi acasă, cine cântă cocoșul sau găina?

S.C.:  Puiul! Da, de 15 ani, la noi acasă ultimul cuvânt îl are fiica noastră, Mara! Odată ce am devenit părinți, ea e cea care cântă cu voce tare în casa noastră.

 F.M.:  Eu nu cânt prea bine, dar mă străduiesc să-mi iasă din ce în ce mai bine. Pe scenă cânt mai bine decât acasă!

 R.T.: Simina, cum l-ai caracteriza pe scurt pe Florin?

  S.C.: Omul meu bun, cald și ambițios.

R.T.: Tu, Florin, ce poți spune despre Simina?

 F.M.: Iubitoare, sensibilă și mereu alături de mine. Ea chiar ascultă, atunci când am nevoie, nu ca mine, uneori.

R.T.: Dacă ar fi să  analizați starea teatrului de animație care ar fi concluziile voastre?

 S.C.: Starea? Nu stă! E în continuă dezvoltare. Teatrul de animație e într-o permanentă căutare, ceea ce îl menține viu și activ. Cred că un cuvânt mare de spus îl are și publicul, poate ar trebui să-l întrebăm și pe el.

F.M.: Cred că ea diferă de la o țară la alta, de la o societate la alta, dacă e să mă refer la cea de la noi, aș putea spune că are un potențial artistic mare, însă nu cred că este suficient de bine promovat și valorizat în spațiul public. De multe ori, am auzit ideea că teatrul  de păpuși este o simplă formă de divertisment pentru copii, ba chiar unii îl confundau cu circul. Mi se pare că valoarea lui artistică și educativă este subestimată. Nu mai spun că teatrul de animație are foarte multe resurse să transmită mesaje profunde și pentru publicul adult.

R.T.: Legat de ce ai spus tu, Simina, publicul în animație are două dimensiuni: copiii, pe de o parte și, pe alta, părinții și educatorii. Revenind, de ce fel de spectacole au nevoie copiii din ziua de azi?

S.C. : Trăim în secolul vitezei, azi copiii au nevoie de un tip de spectacol, mâine lucrurile se schimbă. Ce are un mare succes azi, mâine poate nu mai e atât de interesant. Din punctul meu de vedere, orice tip de spectacol am aborda, prin sinceritate și umanitate, putem cuceri și publicul de azi și cel de mâine.

 F.M.: De spectacole de care au nevoie și adulții, acelea care te fac să râzi, să plângi și să te pună pe gânduri, să nu uiți prea ușor spectacolul văzut. Copiii, știm foarte bine că se regăsesc emoțional și, de multe ori, participă activ alături de personaje, ei reacționează când se întâmplă ceva cu eroul lor din poveste, așa că spectacolele ar trebui să ofere experiențe și emoții reale.

R.T.: Ce sfaturi le-ați da celor care vor să facă meseria de păpușari?

S.C.: Meseria asta te alege ea pe tine, tu ai nevoie doar de curaj și poftă de joacă. Și ca sfat: e foarte important să meargă la teatru, să vadă cât mai multe spectacole și, în același timp, să descopere și să respecte așa cum se cuvine alegerea.

 F.M. : Să experimenteze cât mai mult! Să-și răspundă sau să afle răspunsurile la cât mai multe întrebări despre această meserie. Să-și imagineze cum ar fi să joace diferite personaje, pozitive sau negative, să inventeze și să încerce sistemul lui de mânuire preferat. Să fie curios.  I-aș spune: ‘’În meseria asta ai tot timpul de învățat, așa că nu pierde timpul!’’

R.T.: Dacă fata voastră, Mara, v-ar anunța că vrea să continue tradiția familiei, ce i-ați spune?

  S.C.: ”Mami, ești puternică, deșteaptă și frumoasă. Ia o carte și Alege! Baftă!  Asta i-aș fi spus, dar nu mai este cazul, Mara ne-a anunțat deja că nu simte nici o atracție față de această artă, și adevărul este că e suficient într-o familie de 8 persoane, 5 să fie actori.

 F.M.: Nu cred că aș spune nimic, dar imediat aș pune-o să descurce o marionetă cu multe fire.

R.T.: Dacă ați avea o baghetă magică, ce ați face cu ea?

S.C.: Avem o baghetă magică și o ținem la loc de cinste, în cufărul vieții, și vă așteptăm la teatru să vedeți ce facem cu ea. Ea este activă și mereu cu noi.

 F.M.: Aș face un festival care să dureze o lună de zile, în care cât mai mulți păpușari din diferite colțuri ale lumi să se cunoască și să facă schimb de experiență. Să creeze împreună și să se distreze împreună.

 

  

 

 

    

 

 

 

Idei, proiecte, teatru de animație

 

 

 

          Un actor păpușar, Ștefan Craiu a avut idea de a întemeia, în 2023, împreună cu un grup de tineri entuziaști, unii dintre ei absolvenți UNATC (Elena Coman, Irina Radu, Ștefan Pavel) sau filologie (Eliza Craiu), un Centru Independent pentru Arta Animației (CIAA). Lansat de Asociația Culturală pe Bune (2021), CIAA are ca scop susținerea de spectacole specifice, proiecte culturale, evenimente conexe, dar are și o latură educativă, o academie care oferă cursuri de teatru, film, canto, de dezvoltare personală atât pentru profesioniști, cât și pentru doritori de toate vârstele.

          “Centrul Independent pentru Arta Animației s-a născut din dorința de a crea un spațiu accesibil tuturor artiștilor păpușari din România. CIAA este un spațiu versatil care facilitează producția unor spectacole de animație și oferă un loc de întâlnire și de dialog între artiștii care vor să descopere această artă, să își perfecționeze tehnica, să exploreze. Ideea înființării unui astfel de centru a venit ca o necesitate a prezervării si redescoperirii acestui tip de teatru în peisajul cultural românesc și de a-l aduce mai aproape de public”, a declarat Ștefan Craiu, manager CIAA, pe site-ul oficial.

          Mergând pe sloganuri ca: educăm, inovăm, conectăm, animăm comunități, CIAA desfășoară o activitate susținută. Dintre proiectele de până acum și care s-au bucurat de succes putem menționa: Caravana teatrului de păpuși – ea duce teatrul acolo unde nu există o formă instutuționalizată; conferințele CIAA- se adresează celor care iubesc teatrul de animație, amatori sau profesioniști și au în prim-plan discuții despre contextual actual al teatrului, despre trecutul sau viitorul animației. Interesant mi se pare proiectul 24 Hours Puppet`s Play, un concept conform căruia artiștii păpușari pot crea un spectacol în 24 de ore. La ediția din 2023 au participat 10 păpușari, iar spectacolul câștigător s-a numit Atenție la mediu, realizat de Ana Crăciun Lambru, Geanina Alecsoaie și Marius Cătălin Bran. Puppets in a suitcase a fost primul workshop de construcție de păpuși, susținut de Judith Hope, cunoscut păpușar din Marea Britanie. Au participat nouă actori profesioniști păpușari și un student UNATC, de la secția de profil. Ca propunere de viitor: organizarea primei tabere internaționale de construcție de păpuși.

Primul spectacol propus de CIAA, Țup, imposibil e doar un cuvânt, se adresează copiilor peste 4 ani și are la bază cartea de mare succes a lui Alex Donovici (n.1975). Cine este Alex Donovici? Unul dintre cei mai traduși autori de literatură pentru copii, cărți traduse în 12 țări de pe 4 continente. Dintre titlurile cele mai vândute amintim: Țup, salvatoarea iernii,  Țup și Pădurea Încremenită, Țup. Nu ai nevoie de aripi ca să poți zbura, Țup în Lumea Nouă, Țup și Influențerii Binelui,  Comoara lui Ben, Ale și sufletul cărților, Poveștile prieteniei, Țup. Regăsirea.

Spectacolul interactiv, regizat de Eduard Cîrlan, spune povestea lui Țup, un pui de ciocârlie, născut fără aripi și cu piciorușe foarte scurte și care, pentru a salva pădurea în care trăiește cu frățiorii lui, învață limba oamenilor. O lume populată de Duhul pădurii, “o umbră înfricoșătoare, care bântuie noaptea și vânează păsările mici”, de un melc, o bufniță vegetariană care o sfătuiește pe Țup să nu renunțe niciodată la ceva ce este foarte important pentru ea,și de  corbul Tor cel fricos. Scenografia semnată de Flavia Stroe, muzica lui Vlad Costandache și actorii Arina Vrabie, Andreea Trestianu, Eduard Cârlan, Ioana Perescu, Ionuț Terteci, Ștefan Craiu, Vlad Constandache, Vlad Dragne au contribuit la crearea unui spectacol plin de gingășie și educativ. Micuții spectatori au putut afla despre ce însemnă curajul, toleranța, să nu renunțe atunci când simt că nu mai pot, să nu-și piardă încrederea în forțele proprii.

CIAA este o inițiativă născută din dragoste pentru arta animației, din dorința unor utile schimburi de experiență sau atragerea unor publicuri, indiferent de vârstă sau pentru perfecționarea tinerei generații de artiști păpușari. Următorul proiect anunțat: Povestea regelui supărat pe claun, text ce aparține lui Matei Vișniec.

Despre cancer cu sinceritate

 

 

 

Recenta premieră de la Teatrul Avangardia, Doamnele de la Radio, are la bază un text scris de autoarea catalană Cristina Clemente. Trei femei, de vârste diferite, cu statut social diferit și care nu se cunoșteau, descoperă într-o zi un lucru care le va schimba viața: suferă de cancer la sân.

Rosa are 55 de ani și este conducătoarea unui program de radio cu mare impact, Agata se apropie de 40, lucrează ca infirmieră într-un spital, iar a treia este Carol, fără un scop precis în viață. Cum este percepută boala la diverse vârste, ce implicații sociale, familiale, personale, ce frământări, ce renunțări, ce planuri înseamnă, dar și ce implicare emoțională pentru femeile din public care au trecut prin așa ceva, rămâne de văzut. Trei femei care încearcă să transmită cu emoție, sensibilitate, dar și cu o undă de umor prin ce trec de la aflarea diagnosticului. Textul nu este despre cancerul la sân, ci despre cum să ne comportăm în situația dată, cum se încearcă să se demitizeze tot ce știm despre boală, despre viață.

Cristina Clemente (născută în 1977) este absolventă de regie și scenaristică a Institutului de Teatru din Barcelona și autoarea unui număr remarcabil de piese, dar și de scenarii de film sau pentru show-uri de televiziune. Unele texte le-a regizat pentru teatre din Spania, Argentina. În România, Antonella Cornici a montat la Teatrul Mihai Eminescu, Consiliu de familie.

Spectacolul de la Teatrul Avangardia a fost regizat de Ricard Reguant, unul dintre colaboratorii constanți ai teatrului. Actor, scenarist, regizor (teatru, film, televiziune), dramaturg, a lucrat în România numeroase spectacole: Și din 10 nu a mai rămas niciunul, Sherlock Holmes și Jack Spintecătorul, Chicago (Teatrul Național București), TOC TOC, În ploaie, Hollywood Confidential, Imperium, Ding Dong, Șeful, Magnolii de oțel, etc. Modul său de a interpreta textul Cristinei Clemente a fost unul discret, lăsând subiectul și interpretarea să vorbească de la sine. Bogdan Amalfi a conceput un decor simplu, un studio de radio, auster, neprietenos, fără ostentație și care să nu încarce inutil.

 Doamnele de la radio este genul de spectacol care te răscolește, te ia prin surprindere, te întoarce pe dos.  Cele trei eroine create cu atenție de autoare, sunt trei prototipuri de femei vulnerabile, care își propun să lupte, să supraviețuiască. Ele ne pun în fața unei oglinzi pentru a ne vedea așa cum suntem. Este un spectacol dezbatere, deloc comod și care te urmărește și după terminarea lui.

Cătălina Grama dă viață Rosei, “o femeie puternică, inteligentă, curajoasă, în general un om bun”, antimonarhistă convinsă, ironică și cu mult caracter, adică o femeie de succes. Ioana Mărcoiu o interpretează pe Agata - infiermieră, mama unui copil de 6 ani, care este totul pentru ea, și care spune despre sine că “este o femeie practică”. Gabriela Porumbacu este Carmen - o fată nehotărâtă, fără țel în viață, lipsită de inhibiții, care ce –i în gușă și-n căpușă și care trăiește “cu un cățel, cu fostul și cu actualul la un loc”. Cele trei se întâlnesc din întâmplare în fața unui microfon și încercă să ne spună că boala trebuie tratată cu curaj.

Doamnele de la radio nu este despre numai despre boală, ci despre viața, familie, relații, speranță, rușine, teamă.  Recomandare: să nu vă uitați batistele acasă!

 

Teatrul Avangardia și Teatrul Godot- Doamnele de la radio de Cristina Clemente. Traducere: Mihaela Stanca. Regia: Ricard Reguant. Scenografie: Bogdan Amalfi. Costume: Wilhelmina Arz și Yokko. Muzica: Kristian Møller-Munar. Light Design: Dan Bujor. Sound Design: Andrei Tomescu.  Distribuția: Cătălina Grama, Ioana Mărcoiu, Gabriela Porumbacu. Voci din Off: Ana Iorga, Denisa Ticu, Madalina Tanasa, Andreea Cigolea, Bianca Bora, Mihaela Stanca, Cristina Dragomirescu, Danut Deaconu si George Remes. Data premierei: 24 octombrie 2025.

V

 

Un exercițiu de sinceritate

 

 

Mărturisesc că fac parte din grupul celor care îl admiră pe actorul Marius Manole, chiar dacă uneori l-aș mai trage de urechi. Talentul, energia debordantă, implicarea în cauze sociale și proiecte culturale, spiritul civic, dar și rebel, preocuparea constantă pentru felul în care tânăra generație trebuie educată prin lectură, prin mers la teatru, dar mai ales imensa lui dragoste față de meserie, toate la un loc (sigur că, mai sunt și altele!) dau dimensiunea unui om al timpului său.

Fericirea e în actul următor, cartea demult anunțată și apărută la sfârșitul anului trecut, este debutul lui Marius Manole într-ale scrisului. “Nu știu să scriu, dar știu să simt”, mărturisea pe una dintre coperțile cărții, de altfel extrem de sobre. Citind pe nerăsuflate, am descoperit un Manole fără mască, fără machiaj, acel Manole din spatele scenei, mult prea puțin cunoscut. În paginile cărții “veți găsi copilul care se găsea în viața greșită și care aștepta validarea părinților săi. Veți găsi adolescentul care a fugit la București cu un lănțișor amanetat și o pernă de acasă, dormind pe saltelele furate în cămin, doar pentru visul de a fi scenă.”

Cartea este o radiografie a lumii teatrului, a vieții de zi cu zi, “un exercițiu de sinceritate între scenă și viață”, o confesiune, o mărturisire dezarmant de sinceră, fără emfază, a unui om care a realizat că teatrul este viața sa, că nu poate decanta viața personală de cea profesională. Este despre muntele de frici și temeri ale copilului crescut în comunism cu cheia de gât, într-o familie modestă, sau ale adultului, despre a nu fi cel mai bun, despre “depresia care m-a îngenuncheat când lumea s-a oprit în loc”,  despre anxietate și prejudecățile vremii. Despre lipsa unui “te iubesc” nespus în copilărie de părinți, despre trădări, iubiri dureroase, despre întâmplări, sacrificii, epuizare. Este despre atacurile de panică dinaintea sau din timpul unui spectacol, despre ”liniștea aceea după ce cobori de pe scenă”, despre personajele care te urmăresc după căderea cortinei, despre aplauze. Dar și despre munca titanică pentru un rol, repetiții istovitoare dis de dimineață, dormit pe unde apucă, despre condiție fizică sau despre ce să faci să te asculte corpul atunci când nu mai poți. Despre “munca și perseverența care pot egala, uneori talentul”,  despre sacrificiile făcute pentru a-și îndeplini visul de a fi actor. Fiecare cuvânt este asumat cu responsabilitate, la fel ca și fiecare “poveste”.

Citind cartea am avut de fapt senzația că asist la un recital Marius Manole. Că, noi cititorii, suntem, undeva, într-o mare sală de spectacol. Ca-ntr-o piesă de teatru, cartea este împărțită pe acte, tablouri, scene, nu pe capitole. Nu există neapărat o cronologie a faptelor. Sunt multe mărturisiri emoționante trăite în diverse etape ale vieții. Dorința de a face teatru a derivat, probabil, din lipsă de iubire. Și nu din cauză că nu l-au iubit “jumatatemama și jumatatetata”, ci pentru că pe atunci nu se prea obișnuia să spui. Nici el nu le-a spus prea des. Scrisoarea adresată părinților conține toată iubirea fiului.”A trebuit să mă fac actor ca să mă vindec. Mi-ați dat o meserie care să mă bucure pe mine și, sper, și pe voi, toată viața. Ăsta a fost te iubesc-ul vostru . Te iubesc-ul meu este tot ce am făcut de când am plecat de acasă. Am luptat să vă fac mândri.”

Un alt episod interesant este momentul Brăila, de la începutul carierei, unde “eram mereu îndrăgostit de oraș, de oameni, de teatru, de tot ce mi se întâmpla în fiecare zi”. Și au fost multe lucruri bune strânse în trei ani, alături de nefericire, suferință sau furie. Apoi, reîntoarcerea la facultate la Secția de coregrafie, și dorința de a se pregăti cu Răzvan Mazilu, care nu s-a materializat fizic, ci prin împrumut de cărți și cursuri. Apoi, cum există un Dumnezeu al actorilor care le dă putere atunci când simt că nu mai pot.  Mărturisește că a trebui să joace mult ca să-și dea seama că emoțiile trebuie controlate, nu ele să te controleze pe tine, că trebuie să alegi între emoțiile constructive și cele distructive. Un alt moment important a fost spectacolul de debut de la TNB, Inimă de câine (un rol greu de uitat), și prezența tatălui, venit prima dată să-l vadă și, care după drumul spre casă în tăcere, l-a întrebat cum a putut să mănânce de pe jos în fața atâtor oameni. 

Cine vrea să iubească un actor? Nu e vorba de iubirea publicului, ci de iubirea celui de lângă tine. A renunțat la fericirea din dragoste pentru a o câștiga din teatru. Nu a vrut să încurce viața cuiva. De iubit a iubit, dar a și suferit. Există un Dumnezeu al actorilor care le dă putere atunci când simt că nu mai pot. Mărturisește că a trebuit să joace mult ca să-și dea seama că emoțiile trebuie controlate și nu lăsate să te controleze. Și așa mai departe…

Povești găsiți în carte destule, merită să le descoperiți. Stilul de scris este simplu, pe înțelesul tuturor, Manole s-a “dezbrăcat” în fața noastră, a încercat să ne seducă cu povestea lui.  Iar pe mine a reușit.

Scopul declarat al cărții este să nu renunți la visul tău, indiferent de circumstanțe, să lupți pentru a-i împlini, iar câștigul lecturii ar fi dacă măcar un singur om nu ar renunța.

Aștept fericirea din actul următor.

Marius Manole- Fericirea e în actul următor. Bookzone, 2025, 240 pg.

Hainele cele noi ale lui...Dracula

 

La finalul anului trecut, Teatrul de păpuși “Puck” din Cluj-Napoca a organizat un mini-turneu (București, Sibiu, Iași, Brașov) cu spectacolul Dracula. Despre cum am devenit monstru, regizat de Demi Papada și Dimitros Stamou, cunoscuți păpușari germani de origine greacă, creatorii Teatrului Merlin din Berlin.

Teatrul Merlin a fost întemeiat în 1995 la Atena, după care în 2011, Demi Papada și Dimitros Stamou s-au mutat la Berlin. Au început prin a crea măști și păpuși după care au creat propriile lor spectacole, în mare parte pentru publicul tânăr și adulți: Noonse, Noone’s Land, Clowns’Houses, Dreamcatcher. Umor negru, păpuși de o mare expresivitate și un decor, construite cu atenție la detalii, atmosferă stranie, impact vizual și, fără îndoială, o tehnică  de mânuire studiată și executată fără cusur sunt doar câteva din caracteristicile generale ale spectacolelor trupei germane.

Personajul principal al romanului lui Bram Stoker (1847-1912),  Contele Dracula, una dintre figurile cele mai iconice din literatura și cultura populară, pornește ca sursă de inspirație de la Vlad Țepeș, un domnitor valah de la sfârșitul secolului al XV-lea.  Înainte de a scrie Dracula, Stoker a petrecut șapte ani cercetând folclorul european și poveștile despre vampiri, fiind cel mai mult influențat de lucrarea "Transylvanian Superstitions" (Superstiții Transilvănene) a lui Emily Gerard din 1885. Deși romanul nu s-a bucurat de succes la apariție, pe parcursul anilor a fost sursă de inspirație pentru scenarii de filme, dramatizări, muzică, teatru,  un exemplu grăitor de îmbinare între istorie și ficțiune.

La București, spectacolul a fost prezentat în sala Teatrului Țăndărică. Mărturisesc că am fost atrasă de titlul inedit, de cei doi regizori pe care îi cunosc de mult timp și ale căror spectacole s-au jucat cu succes și în România și din curiozitate profesională.

Dracula de la Teatrul “Puck” nu e chiar “frate” cu personajul creat de Bram Stoker în 1897, nici măcar o rudă foarte îndepărtată și nu mi-au clănțănit dinții de frică la apariția lui. Cei doi regizori care au creat și povestea au încercat să reinterpreteze mitul lui Dracula din altă perspectivă pornind de la diversele reprezentări ale personajului, cu accent pe teme ca: diversitate, intergrare, înțelegere, prietenie, conflicte generate de prejudecăți, de frică. O versiune mai “blândă”, ușor cosmetizată, nonverbală care se adresează copiilor peste 6-7 ani. Nu întreb câți pici, preșcolari sau școlari, știu legenda lui Dracula, scenariul mi s-a părut cam greu de descifrat la prima vedere. Fiind un spectacol jucat la masă, cu păpuși mici, cu elemente scenografice sau de expresie amănunțite, sala teatrului bucureștean a fost, în opinia mea, mult prea mare, pierzînd din intimidate, din atmosferă. Puțin mister la intrarea în sală,  spectatorii căutându-și  locurile la lumina telefoanelor, ceea ce a creat un oarecare suspans, apoi, scena  este dominată de o lună imensă și de un proiector care se plimbă, luminând în tonuri intense siluete de case, un copac, interioare. O masă, un fotoliu, un gramofon, un ghiveci, un mic acvariu cu pește, fără apă sunt detaliile de început. Urmează să trecem printr-un laborator de preparat licori roșii, printr-un cartier de blocuri unde sunt lăsate licorile, asistăm la visul lui Dracula, la o scenă de luptă între bine și rău, iar finalul vi-l las vouă, boieri dumneavoastră.

Cei doi interpreți, Roxana Andrea Bolovan și Robert Trifan, sunt foarte bine indrumați, sunt actori cu experiență, fiecare mișcare este studiată, așa că din punct de vedere al mânuirii s-a putea adăuga un plus.

Gustul amar cu care am părăsit sala m-a urmărit ceva timp, încercând să deslușesc povestea pentru că imaginația mea găsise niște poteci.

 

Teatrul de păpuși Puck, Cluj-Napoca- Dracula. Despre cum am devenit monstru. Idee, concept, creație: Teatrul Merlin Berlin. Regie și scenografie: Teatrul Merlin Berlin. Costume: Virginia Clemm și Demi Papada. Design și construcție păpuși: Teatrul Merlin Berlin. Light design: Teatrul Merlin Berlin. Muzică: Archilles Charmpilas. Distribuția: Andreea Roxana Bolovan, Robert Trifan. Data vizionării: 5 noiemnrie 2025.

 

 

 

 

 

Jordi Bertran: “teatrul de păpuși poate emoționa, impresiona și merită un loc demn pe scena contemporană”.

 

 

Doamnelor și domnilor, vi-l prezentăm pe Jordi Bertran. Cam așa ar sună începutul unuia dintre spectacolele sale.  Născut în Barcelona în 1952, catalan până în măduva oaselor, Bertran este unul dintre cei mai renumiți marionetiști ai lumii, arta sa constând din poezia și dansul firelor legate de o cruce, de muzica potrivită, de vocea gravă, de amalgamul dintre talent, intuiție, studiu, inteligență, muncă, efort, răbdare dar, mai ales, dragoste față de meseria pe care și-a ales-o. Antologia, Circul, Poeme vizuale, titluri de spectacole văzute și la noi,  demonstrații de măiestrie, numere, unele antologice, apreciate și premiate. 

Raluca Tulbure: Conversația noastră are loc la puțin timp după ce  ai revenit în România, pentru a câta oară? Ai avut un atelier și un spectacol la UNATC, la invitația Departamentului de artă al actorului de păpuși și marionete și ai participat și la festivalul organizat de Teatrul Puck din Cluj-Napoca. Cu ce gânduri te-ai întors în România?

Jordi Bertran: Dacă memoria nu-mi joacă feste, ar fi a șaptea oară. De trei ori la Teatrul Ţăndărică din București, o dată în Alba Iulia, de două ori în Cluj-Napoca și ultima oară la U.N.T.C. Sentimentul de a mă întoarce în România a fost acela al entuziasmului, al bucuriei de a reveni într-o țară primitoare și iubitoare de arta păpușilor, unde spectacolele mele au fost întotdeauna bine primite. În plus, de data aceasta, am simțit și curiozitate și nerăbdare să văd cum vor fi primite metodele mele pedagogice, fiind prima oară când am ținut un master-class în România. Așteptările mele au fost depășite.

R.T.: Vorbind despre începuturile tale, care a fost prima ta întâlnire cu marioneta?

J.B.: Prima mea întâlnire a avut loc în aprilie 1977. Îmi voi aminti mereu acea seară de primăvară când, pe bulevardul Ramblas din Barcelona, norocul  a făcut să dau peste Grupo Taller de Marionetas creat de Pepe Otal. Mă plimbam cu chitara pe bulevardul barcelonez, împreună cu ceilalți trei membri ai grupului meu muzical, când am dat peste un grup de oameni care priveau cu atenție spre centrul cercului pe care îl formau. Ne-am apropiat și am văzut un îmblânzitor  de șerpi, asemănător cu cel pe care l-am văzut cu câteva luni în urmă în piața mare din Marrakech, în timpul primei mele călătorii în Maroc, cu diferența că acest îmblânzitor  nu era din carne și oase, ci din hârtie mată, carton și lemn, și era manipulat cu ajutorul unor sfori. Am fost imediat captivat de mișcările sale și de simpla poveste a scenei: o marionetă, de aproximativ 60 cm înălțime, dansa și cânta la flaut în jurul unui coș de răchită. Capacul se deschidea și din coș începea să iasă un șarpe, sedus de muzică. Deodată, sunetul flautului a fost înlocuit de percuție, iar în acel moment îmblânzitorul și-a pierdut controlul asupra șarpelui, care, treptat, a început să-l domine, până când a reușit să-l bage în coș. Apoi, pentru a încheia scena, Pepe Otal spunea cu mare teatralitate: „Doamnelor și domnilor, Îmblânzitorul  Fermecat!”

R.T.: Fermecată întâlnire! Bănuiesc că acesta a fost momentul în care ai hotărât ce vrei să faci în viață?

J.B.: Da! Oamenii de la Grupul Taller de Marionetas   ne-au invitat să scoatem instrumentele și să facem un jam session, improvizând cu muzica noastră mișcările marionetelor lor. A fost o experiență minunată, pe lângă faptul că ne-am bucurat să cântăm, publicul punea bani în pălărie! Era prima dată când trăiam așa ceva. Am simțit un „clic”, ceva îmi spunea că acesta va fi un moment crucial care îmi va schimba viața. Și, așa a fost. La sfârșitul spectacolului improvizat, am fost invitați să participăm la un spectacol de stradă organizat pentru ziua următoare în cartierul Barceloneta, pentru a promova grupul, care tocmai ocupase o școală veche, nefolosită, deținută de Primărie. Am descoperit un spectacol de stradă în stilul pur al Bread and Puppet al lui Peter Shumann sau al Odin Teatret al lui Eugenio Barba : uriași cu trei picioare, măști și muzică. Eu am primit un tobă și o pălărie-cilindru din carton și am urmat ritmul. Tocmai descoperisem o lume nouă, plină de lumină, unde imaginația și fantezia nu aveau limite, deși nu era lipsită de riscuri, cum a fost incidentul care a avut loc chiar în ziua debutului meu cu Grupul și pe care îl voi povesti acum. În spectacolele Grupului nu totul era petrecere și distracție, existau și proteste și revendicări. La una din opririle spectacolului de stradă, care a avut loc în Piața Sant Miquel, în centrul cartierului, s-a jucat o piesă de teatru de la Bread and Puppet, numită Aleluia, o critică la adresa puterilor Bisericii, a  capitalismului și represiunii polițienești. Într-una din scene, apărea un personaj cu chipul ministrului de interne al guvernului franchist încă în funcție (eram în perioada Tranziției de la dictatură la democrație, cu un an înainte de primele alegeri democratice). Era îmbrăcat în uniforma gri a poliției,  cu o bâtă în mână și casca reglementară. În acel moment, mai multe vehicule ale poliției au apărut și în câteva secunde, piața s-a umplut de gri și, fără avertisment, au început să lovească în toate părțile, urmărind participanții pe străzile cartierului.

R.T.: O amintire greu de uitat. Cum au fost începuturile tale ca marionetist?

J.B.: Între anii 1977 și 1988 am făcut parte din trei trupe de teatru de păpuși și animație: Grupul Taller de Marionetas (1977-1978), Collectiu d’ Animació din Barcelona (1978-1979) și Els Farsants (1979-1988). Începând din 1983, am început să dramatizez unele scenete și să dau viață  unora dintre păpușile pe care le-am construit pentru spectacolele Els Farsants, dând reprezentații ca păpușar solist pe stradă sau la petreceri private. În 1986, mi-am propus să particip cu trei dintre păpușile mele la spectacolul de cabaret de la Café Teatro Llantiol din Barcelona. Acolo, am găsit un spațiu unde puteam experimenta, unde puteam să îmi asum riscuri și să evoluez ca artist. Atmosfera era foarte vibrantă, plină de creativitate, iar asta mi-a dat impuls și încredere. Cele trei păpuși erau clovnul Toti Tipón și Scheletul Rocker, care apăreau în prima parte a spectacolului prezentat de marelui Joan Gimeno, iar în partea a doua dădeam viață păpușii Pep Bou, cea cu bule de săpun. Spectacolul a avut un asemenea succes, încât în luna noiembrie a aceluiași an am fost chemat din nou pentru încă un sezon de o lună, care a coincis cu cel de-al VII-lea Festival Internațional de Teatru de Păpuși de la Barcelona, atrăgând mai mult public și presă. Îmi amintesc cu emoție primele recenzii apărute în ziarele El País și El Periódico, semnate de critici teatrali importanți ai vremii. Nu erau simple critici, ci recunoașteri ale unui meșteșug pe care mulți încă îl considerau minor sau pur și pur și simplu infantil. Acele articole au contribuit la deschiderea unor noi posibilități, demonstrând că teatrul de păpuși poate emoționa, impresiona și merita un loc demn pe scena contemporană. Nu după mult timp, au venit și alte premii, precum și invitații la festivaluri importante. A fost o recunoaştere importantă, desigur, dar ceea ce m-a emoţionat cel mai mult a fost să văd cum o artă atât de delicată şi aparent fragilă a început să fie apreciată pentru capacitatea ei expresivă şi puterea ei poetică. Fiecare personaj pe care îl construiam, fiecare mișcare pe care o exersam reprezentau o formă de dialog cu publicul. Deci, totul a început în acei ani, cu umilință, intuiție și un profund respect pentru arta de a da viață lucrurilor neînsuflețite.

R.T.:  Vorbește-mi puțin despre școala catalană de marionete, celebră în toată lumea.

J.B.: Școala catalană de marionete are un reprezentant de seamă în persoana marelui marionetist de origine engleză, Harry V. Tozer, care a sosit în Barcelona acum 100 de ani, pentru a lucra la compania La Canadiense, firma care a început instalarea iluminatului electric în oraș. În timpul liber, construia păpuși, fiind primul marionetist care a creat spectacole cu păpuși pe sfori, o tehnică obișnuită în alte țări europene, dar necunoscută în Catalonia. În anii 1940-1950, a desfășurat o activitate intensă cu trupa sa, Marionetas de Barcelona. A urmat o pauză de aproape 20 de ani, cauzată de neînțelegeri cu politica culturală, iar  la începutul anilor '70, renumitul artist și păpușar Joan Baixas, cu ajutorul intelectualului Xavier Fàbregas, scriitor și promotor al culturii catalane, și al lui Herman Bonin, director al Institutului de Teatru din Barcelona, l-a readus în atenție.  Astfel, a fost creat Departamentul de Marionete în cadrul Institutului. De aici au ieșit mari păpușari precum Pepe Otal, Toni Zafra, Carles Cañellas, Santi Arnal, Tanxarina, Ester Cabassès etc. Eu, deși nu m-am înscris niciodată oficial, mergeam să-l vizitez și să-i cer sfaturi despre marionetele pe care le construiam,  îmi trimitea și desene prin poștă. Tozer, a fost unul dintre mentorii mei. O altă figură importantă, cu influență în așa-numita școală catalană de marionete a fost doamna Herta Frankel, care a sosit la Barcelona cu trupa Los Vieneses în anii '60. Spectacolele ei de music hall au avut mare succes și au ajuns curând la televiziunea alb-negru, unde au devenit extrem de populare în toată Spania. În prezent, trupa ei păstrează amintirea ei în spațiul „Carmen Miranda” din Parcul de Atracții Tibidabo din Barcelona, unde, pe lângă formarea tinerilor păpușari, se creează spectacole și se expun marionetele Hertei. Am avut marea onoare să împart scenă cu ea și cu trupa ei la Cafè Teatre Lantiol în 1986, când ea avea deja peste 80 de ani. Casa Taller de Marionetas de Pepe Otal este una dintre moștenirile primului meu maestru, unde tineri neliniștiți și profesioniști din întreaga lume vin să învețe și să-și prezinte spectacolele. Este un punct de întâlnire deschis tuturor membrilor marii familii de păpușari. Iar, Atelierul din Parc este spațiul meu de creație. Situat în Barcelona, unde, pe lângă construcție, întreținerea materialelor și repetiții, organizez periodic și cursuri de construcție, interpretare și creație. Cam atât despre școala catalană de marionete.

R.T.: Mai pot să amintesc, în completare, Muzeul Internațional al Păpușilor, condus de Teia Moner și unde se organizează cursuri, rezidențe, artistice spectacole, teatrul La Puntual, fondat de Eugenio Navarro sau revista, deja consacrată, Putxinelli, creată și condusă de Toni Rumbau. Rumbau la fel ca și Toni Zafra au participat la diverse ediții al Festivalului internațional de la Țăndărică.

J.B.: Da,  nu pot să nu menționez și alte nume importante ale teatrului de păpuși care mi-au influențat cariera. Henk Boerwinckel, al cărui concept de teatru de păpuși m-a fascinat, fără cuvinte, fără muzică, doar cu câteva sunete. Mișcarea personajelor mi s-a părut poezie pură și sumbră. Estetica unui mare artist plastic, care a știut să insufle creațiilor sale o forță vitală, tulburătoare, copleșitoare – și toate acestea prin acțiuni aparent simple, având un singur scop: să dea viață materiei inerte prin dinamica propriei ființe. Apoi, învățăturile lui Albert Roser, marionetist german, născut la Stuttgart, alături de impactul lui Boerwinkel și al Circului Tozer, au influențat într-o oarecare măsură cariera mea.

R.T.: Care e moto-ul tău în viață?

J.B.: Această întrebare nu are un răspuns simplu, așa că îți voi oferi mai multe răspunsuri,  dacă este adresată domnului Jordi Bertran sau marionetistului Jordi Bertran.  „Să mergi până la capăt./Să îmbrățișezi visele așa cum sunt, un act de credință în viață”. Versuri împrumutate de la poetul Martin Pol. Marionetele sunt pentru teatru ce este poezia pentru literatură. (Sinteză și metaforă). Marionetele nu au voce proprie, dar spun mai mult decât o mie de cuvinte. Mișcă marionetele pentru a mișca emoțiile. Creează viață cu mâinile tale, dar lasă publicul să-i dea sens. Cu fiecare fir pe care îl manipulezi, leagă-ți sufletul de cel al spectatorului. Cu o marionetă poți învăța mai multă bunătate decât din orice predică.

R.T.:  Ce calități trebuie să aibă un păpușar?

J.B.: După cum spunea maestrul Roser, un bun păpușar trebuie să fie un mare observator al întâmplărilor din jur, un bun spectator al vieții, atent la detalii, la comportamente și la psihologia celor din preajmă. Trebuie să înțeleagă conflictele, dorințele și pasiunile oamenilor pentru a le transpune pe scenă. De asemenea, trebuie să știe că, pentru a captiva și emoționa publicul, discursul său dramatic trebuie să fie autentic. Dacă nu simte ceea ce face sau spune, nu va putea transmite eficient păpușii, iar spectacolele sale vor fi goale și plictisitoare.

R.T.: Multe dintre spectacolele tale sunt dedicate publicului adult, deși în multe țăr

i teatrul de păpuși este considerat în primul rând pentru copii. De ce crezi în puterea lui de a seduce adulții?

J.B.: Cred încă din acea îndepărtată lună aprilie 1977, când m-am apropiat de un grup de oameni fascinați de spectacolul Grupului Taller Marionetas din Barcelona:printre ei nu era niciun copil, era noapte. Convingerea mea în puterea sa de seducție s-a întărit când am început să particip cu grupul la spectacolele de dimineața din Piața Pi, unde copiii erau însoțiți de adulți. Am continuat să cred și când Pepe Alcaraz, directorul cafenelei-teatru Langelot, ne-a angajat să lucrăm noaptea în sala sa. Și acolo toți erau adulți. Același lucru s-a întâmplat când a fost deschisă o altă cafenea-teatru, Llantiol, în 1982, și când, în 1986, am început să lucrez ca solist în aceeași sală de șase ori pe săptămână timp de două luni – entuziasmul publicului era copleșitor. Dar, atenție: nu toate marionetele au putere de seducție asupra publicului adult, aceasta depinde de arta marionetistului.

R.T.: Care crezi că este starea actuală a teatrului de animație? Are viitor?

J.B.: În prezent, are o sănătate bună, după cum demonstrează multitudinea de festivaluri internaționale și programe naționale existente în aproape toate țările din lume. De asemenea, actualitatea, calitatea, inovația constantă și prezența globală a numeroase companii de păpușari și actori de teatru de animație sugerează o încredere fermă în viitorul acestui mod de a face teatru. Este adevărat că incertitudinea creată de instabilitatea politică globală, creșterea cheltuielilor militare în multe țări și accesul la putere al unor persoane și organizații cu un pronunțat caracter totalitar și intoleranță poate afecta bugetele alocate culturii, ceea ce ar avea impact asupra organizatorilor de evenimente teatrale. Dar noi, păpușarii, știm să ne adaptăm și să creăm cu resurse limitate, asta ne diferențiază de teatrul convențional. De exemplu, în țara mea, între 1989 și 2002, guvernul Cataloniei ne acorda o subvenție anuală până când politica culturală a fost schimbată, iar ajutorul ne-a fost retras. De atunci, toate spectacolele companiei noastre au fost create fără sprijin public. Numărul păpușarilor care beneficiază de ajutoare publice în țara mea este neglijabil, dacă nu chiar inexistent, dar faptul că ei continuă să creeze, să participe la festivaluri, să țină ateliere și să inoveze în limbajul vizual demonstrează că această artă este vie și în continuă expansiune, mai ales în cazul inițiativelor care pun accent pe poezia gestului, pe simplitatea scenică și pe o narațiune vizuală puternică. Prin urmare, viitorul teatrului de animație este asigurat de capacitatea sa de adaptare, atrăgând audiențe de toate vârstele și culturile, datorită explorării universurilor emoționale și universale.

R.T.: Având o companie independentă, aș vrea să te întreb: se poate trăi din păpușărie? Cum e viaţa unui artist independent?

J.B.: Da, trăiesc din păpușărie din 1977 și mereu mi-am asigurat necesitățile vitale prin spectacolele mele. Am reușit să dau viață propoziției pe care am învățat-o de la Pepe Otal, extrasă din povestea lui Pinocchio: «Dintr-o bucată de lemn voi face o păpușă, cu ea voi străbate lumea și voi avea mereu un loc la masă». Este adevărat că viața mea de artist independent a trecut prin diverse etape, de la primii ani când făceam parte din alte trupe independente, până când am decis să lucrez singur cu păpușile mele. La începuturile mele, un bun păpușar putea trăi din spectacolele de stradă, strângând bani din pălărie. O altă etapă a început în 1987, după succesul primului meu spectacol la La Fira de Teatre de Tàrrega, când l-am rugat pe un prieten să mă ajute cu partea tehnică în primele turnee internaționale. Totuși, abia în 1990 mi-am înființat compania, propunându-le lui Karen Shafer și Santi Arnal crearea unui spectacol nou, marcând un nou capitol. Timp de doi ani am lucrat, cu ajutorul marelui păpușar Toni Zafra, la noua creație (o adaptare liberă a călătoriei lui Dante în Infern), din care a rezultat a doua mea capodoperă: spectacolul «Poeme Vizuale». În acești doi ani de proces creativ intens, a trebuit să alătur repetițiile turneelor, din care obțineam resursele pentru a plăti munca celor trei persoane implicate în creația spectacolului, plus asistentul tehnic pentru turnee și o persoană din birou. O mică întreprindere în care și părinții mei au contribuit la contabilitate și costume. Sistemul de lucru diferă de cel al companiilor intituționale, unde producțiile au un timp limitat de creație și expunere.

R.T.: Între fire și chitară, cum spunea cineva într-o revistă, cânți la diverse instrumente, iubești poezia, multe dintre spectacolele tale sunt clasice, făcând parte din istoria teatrului de animație, dar ce mai urmează în viitor, după 50 de ani de carieră?

J.B.: Deși viitorul s-a scurtat din acea îndepărtată lună aprilie 1977, proiectul meu cel mai apropiat este să-mi promovez ultima creație, Point, și să particip cu ea la festivaluri și programe. Acest spectacol este foarte important pentru mine, fiind dedicat primului meu maestru de marionete. Cred că va fi foarte bine primit, este deja premiat anul acesta la Fira de Titelles de Lleida. În paralel, în domeniul creației, voi repeta experiența de a crea în coproducție un spectacol, așa cum am făcut în trecut cu Circ Crac, Quartetul Brossa sau clovnul Tortell Poltrona, de data aceasta însă cu Grupo del Pie din Argentina, specializat în mapping. Totodată, în martie 2026, am fost invitat de Carlos Sena de la Grupo Tim din Brazilia să consilierez și să regizez noul lor spectacol, TIM Marionetes la 70 de ani. Pe plan muzical, voi continua să compun cântece și să susțin concerte cu proiectele mele de cantautor, cu duo-ul Jordi Bertran și Aleix Garriga, precum și cu Bertran Swing Band.

R.T.: Ce părere ai despre utilizarea tehnologiilor digitale în spectacolele de marionete?

J.B.: Au un potențial infinit pe care trebuie să-l valorificăm, iar grupul Truki Trek, cu spectacolul lor Clic, este un bun exemplu în acest sens. Lucrările de cercetare pe care le vom începe cu Grupul Pie, în luna septembrie și în februarie 2026, vor avea ca scop combinarea tehnicilor expresive ale marionetelor cu proiecții de imagini și programe informatice.

R.T.: Ultima întrebare: dacă ai avea o baghetă magică, ce ai face cu ea? 

J.B.: Aș înlătura intoleranţa şi ura persoanelor care provoacă războaiele în lume şi le-aș înlocui cu tandreţea şi graţia marionetelor.

 

 

Interviu realizat și tradus de Raluca Tulbure