Trei spectacole, un singur teatru

 

Teatrul pentru copii și tineret Ariel, Târgu Mureș și-a înscris în repertoriu un text original, Prințul roșcat sau băiatul fără nume, semnat de actrița Alice Bratu, care îți asumă și regia, scenografia, creația păpușilor, coregrafia și interpretarea unui rol în spectacol. Îmi amintesc de Alice Bratu într-un one-woman show, Frida alas para volar, unde îmbina arta animației cu coregrafia, a doua mare pasiune a ei și cu desenul în nisip. Mai știu și de alte încercări de texte, deci vorbim de o „recidivă” artistică pe mai multe planuri creative.

Revenind la spectacolul Prințul roșcat sau băiatul fără nume, după o introducere coregrafică pe o muzică veselă, învăluită în fum, începe derularea poveștii despre un băiețel cu părul roșu ca focul,” o ciudățenie de muzeu de care unii oameni făceau glume proaste pe seama lui, ca și cum asta le făcea ziua mai bună”, copiii  îl strigau în toate felurile, iar cei bătrâni își făceau cruce de parcă ar fi văzut o cometă. Ca o paranteză, există multe superstiții legate de cei cu părul roșu, cum că ar fi oameni însemnați, damnați. Persoanele roșcate erau temute și venerate, urâte și adorate, denigrate sau admirate. Și eroul nostru era tratat cu dispreț de cei din jur, fie mari sau mici. “Roșul meu e o rană, e o rușine care a învățat să stea dreaptă”, spune personajul principal. Pentru a scăpa de “ocară”, băiatul fără nume pleacă de acasă. Începe un fel de călătorie inițiatică pentru găsirea unui nume și al unui drum în viață, străbătând văi și munți, păduri, lanuri de grâu, ape învolburate. Și, ca-ntr-un basm, eroul nostru dă peste tot felul de personaje care mai de care: o cârtiță oarbă, un vulpoi roșcat ca toți vulpoii, dezordonat, cu blana zburlită, un cal înaripat. De la toți învață câte ceva, cu bune, cu rele. O mențiune specială pentru păpușa principală, băiatul fără nume. Textul este curat, simplu, pe înțelesul celor mici și vorbește despre toleranță (nu toți suntem la fel!), despre frici, despre curaj, despre găsirea drumului drept. Nu am să divulg finalul.

Lui Alice Bratu, în spectacol i se alătură colegii ei Georgiana Bighescu, Claudiu Ardelean, Claudiu Banciu și Cristi Bratu. Prințul roșcat sau băiatul fără nume, este un spectacol sensibil, plin de poezie, simplu, direct și care promovează valori educative.

A doua premieră a Teatrului Ariel se adresează publicului tânăr și adulților, este vorba de Mareșala. Textul pleacă de la romanul Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc, scris de Alina Nelega și publicat la Editura Polirom în 2022. Marioara Voiculescu, o mare actriță, acceptată cu dispensă la Conservatorul de Artă dramatică la 14 ani, elevă a Aristizzei Romanescu și a lui Constantin Nottara, o profesoară dăruită și foarte iubită, prima femeie din România care a condus o companie de teatru, a înființat și o companie de film, prietenă cu Regina Maria, “a fost o campioană a teatrului independent, a libertății artistice, a noilor interpretări, reinventându-se mereu, dominând scena românească în prima jumătate a secolului trecut “ (Liternet), refuzând compromisuri. Prin acest spectacol. Alina Nelega care și-a asumat și regia, aduce un omagiu actorului în general, muncii lui, dăruirii, condiției sale, inserturile din viața Marioarei Voiculescu împletindu-se și completându-se.

O scenografie minimalistă (autor: Clara Ștefana Dumitrescu- Iftodi), scenă aproape goală, cu câteva elemente de decor: două cuiere pentru costume, un scaun, un radio, un  “povestitor” care ne introduce în atmosfera de spectacol pornind de la experiența lui de prezentator de nunți. Nunta ca spectacol de teatru, cu lume îmbrăcată elegant, cu “scenografii” tematice, butaforie, muzică, etc. Apoi, personajele apar pe rând, spunând povestea Actriței, presărată cu adevăruri despre meserie, despre contexte sociale (Dosarul Melania, în care Marioara Voiculescu era acuzată de spionaj), despre umilință, sărăcie, dar și hotîrârea de a sta dreaptă în fața nedreptăților, evitând compromisurile. Actorii: Andreea Ajtai, Claudiu Ardelean, Claudiu Banciu, Emilia Banciu și Alice Bratu dau viață unor personaje viabile care vorbesc despre teatru, despre actor, despre munca și viața lui, pornind de la exemplu primei dive a teatrului românesc, Marioara Voiculescu.

Doar o vorbă să mai spun. Am reușit să văd GGWorld, un spectacol de teatru dans, semnat de Gigi Căciuleanu. Revenit pe scena Teatrului Ariel după mulți ani de la valorosul spectacol Jungla X, la rugămintea regretatului Gabi Cadariu (a fost ultimul său proiect în calitate de manager), Gigi Căciuleanu creează o lume a lui, plină de simboluri, de metafore, de imagini, de o sensibilă poezie, o lume în pași și mișcări de dans. “Pentru al său univers specific, GGworld, precum orice spectacol, își reinventează nu numai o limbă dar și mecanisme anume. În limba internațională în care “WORLD” înseamnă “LUME”, în sensul de ”univers”, întâmplarea face ca “GG” să se pronunțe: GiGi ca și prenumele meu, al autorului. Precum o semnătură pusă, ca pe un tablou, pe propriul vis.”Scenariul, regia, coregrafia, desenele sub formă de poiecții sau pe panouri sunt rodul imaginației bogate a lui Gigi Căciuleanu. Muzica extrem de modernă aparține tinerei compozitoare Cristina Uruc. O cromatică în care predomină negrul (costumele) cu mici accente roșii, alb cu roșu (desenele, cele două păpuși-pisici, semnate de Eugenia Tărășescu Jianu) sau alb simplu, cu foarte puține elemente scenografice (realizate de Erika Iszlai).  Noapte, sânge, puritate. Distribuția reunește actori de la ambele secții, română și maghiară, într-o comuniune perfectă. Andreea Ajtai, Claudiu Ardelean, Claudiu Banciu, Emilia Banciu, Deszö Bonczidai, Alice Bratu, Cristi Bratu, Ágnes Gáll, Éva Halmágyi, Cornel Iordache, Nagy Timea, Dániel Szabó, Cristina Ungureanu dovedesc reale calități de dansatori, mișcându-se cu multă dezinvoltură, dar și actoricești.

Trei spectacole pentru publicuri diferite, trei viziuni regizoraleși opțiuni repertoriale pentru Teatrul Ariel din Târgu Mureș, care anul acesta va aniversa 77 de ani de activitate.

Hainele cele noi ale Motanului Încălțat

 

          A fost odată ca niciodată…anul 1965. Atunci, pe 4 mai, s-a născut un nou pui de teatru pentru copii și care s-a numit: Teatrul „Ion Creangă”.  „Tatăl” acestui copil a fost Ion Lucian, actor și regizor, care a visat, a luptat și a… învins. „Teatrul copilului este o problemă a contemporaneității. El este primul contact al viitorului om cu fenomenul artistic. Cum va fi acest prim contact este determinant pentru toată cariera lui de spectator! Teatrul pentru copii și tineret trebuie să aleagă: ori va răspunde la întrebările firești ale vârstei spectatorilor săi, ori îi va dezamăgi? Va eșua să-și îndeplinească misiunea față de spectator? Simțul copilăriei contemporane, iată ce trebuie să posede în mod obligatoriu cei ce creează spectacole pentru copii. De profunzimea și plinătatea acestui simț depinde întotdeauna nivelul artei adresate copiilor”. De atunci, sute de spectacole, mii de reprezentații, multe turnee, unde nici cu gândul nu gândești, Lui Ion Lucian, i-au urmat: Cornel Todea, Alecu Popovici, Grigore Gonța, Ion Gârmacea (interimar), Lucian Ghimiși și Gabriel Coveșanu. Proiecte, diversitate, titluri clasice sau contemporane pentru copii sau adolescenți, experimente și mutarea după mulți ani de “exil”, în sediul complet renovat.

          Într-o zi de toamnă rece, am pășit în sala mare pentru premiera cu Motanul încălțat. Mă întreb dacă mai există vreun copil care să nu știe cine este Motanul încălțat? Motanul lui Charles Perrault (1628-1703), scriitor și poet francez, a străbătut agale secole până la noi, povestea lui cunoscând sute de versiuni editoriale, cinematografice, desene animate, dramatizări și adaptări pentru teatrul de animație sau pentru copii. Compozitorul Cornel Trăilescu a scris prin anii 60 și o operă, libretul fiind semnat de Tudor Mușatescu și Nina Stoiceva.

          Cum se face că bătrânul Motan apare mereu tânăr, plin de viață, pus pe șagă? De unde își ia puterea de a fi prezent la întâlnirea cu atâtea și atâtea generații de copii? De la “motăneii și motănițele” din sală, care nu se mai satură de aventurile lui, de la farmecul poveștii, de la ideile regizorilor, de la verva și talentul interpreților?

“Se spune, se spune/ Că a fost o împărăție mare,/Plină de cântec șI soare,/Cu un Motan șmecher tare.” Pe acolo ar mai fi și un împărat puțin miop, mustăcios, cu barbă mica și care tot timpul tușea și strănuta. Deci, cu cântec înainte! Într-un décor simplu, cât se poate de minimalist, colorat, semnat de Viaceslav Vutcariov, cu costume la fel de viu colorate care scot în evidență anumite caracteristici ale persoanjelor, proiecții animate și o coregrafie cu elemente de hip hop (Răzvan Rotaru) se desfășoară povestea însăilată de regizorul Toma Hogea, care păstrează firul clasic al lui Perrault, dar aduce și un plus: ideea de recunoștință față de tot și toate, față de cei care îți dau o mână de ajutor, un sfat și o inefabilă emoție dată de versurile cântecelor.

Motanul nostru este generos, vesel,”vestit prin lume/ Pot să vorbesc și pot să cânt/ Pot să dansez cu mult avînt,/Pot să iubesc din răsputeri,/ Și să-mi doresc multe averi (…)/O lume-ntreagă am colindat”. Interpretul lui, Marius Boboc se simte bine în rol, joacă cu bucurie, plin de vervă, cântă, dansează, interacționează cu micuții spectatori. Cári Tibor, unul dintre cei mai solicitați compozitori de muzică de scenă și nu numai, mare iubitor și cunoscător într-ale teatrului de animație și al celui de copii, a scris pentru fiecare personaj câte un cântec, creând o atmosferă veselă, apelînd la ritmuri de jazz, pop, rock. Partea muzicală este un element extrem de important într-un spectacol pentru copii, creând o punte de legătură mai direct cu micuții spectatori.

Toți actorii joacă, cîntă și dansează spre bucuria publicului care participă activ. Se alături interpretului principal, actorii Nicolae Bulete,Ion Ionuț Ciocia (un împărat plin de caaracter), Oana Cosma (o prințesă alintată, altfel de cât ne-am fi așteptat), Tudor Morar, Alexandrina Halic, (o apariție scurtă, dar  de efect), Carmen Andriță, Cristian Boeriu, Iulian Bălan.

Fiecare generație de copii are nevoie de Motanul ei, asta e sigur. Povestea e aceiași de sute de ani, depinde cum se țese”ghemul”.

 

Teatrul “Ion Creangă” București- Motanul Încălțat după Ion Creangă. Regia, dramatizarea, versurile: Toma Hogea. Descorul, costumele, stilistica animației: Viaceslav Vutcariov. Muzica: Cári Tibor. Coregrafia: Răzvan Rotaru. Video design: Andrei Cozlac, Radu Marțin. Aranjament vocal: Ana Cebotari. Distribuția: Marius Boboc, Nicolae Bulete, Oana Cosma, Ion Ionuț Ciocia,Tudor Morar, Alexandrina Halic, Carmen Andriță, Cristian Boeriu, Iulian Bălan. Data premierei: 22 noiembrie 2025.

Dulciuri pe alese, după pofta inimii

Mi-am dorit întotdeauna să vizitez o fabrică de ciocolată. Mărturisesc că sunt mare amatoare de dulciuri, deși știu că nu sunt bune pentru sănătate. Nu am avut ocazia să ajung la vreo fabrică de dulciuri, fizic (am fost doar la un Muzeu al dulciurilor),  noroc însă cu Opera Comică pentru Copii care mi-a oferit în luna martie un golden ticket și am asistat la spectacolul Charlie și fabrica de ciocolată, celebrul musical de pe Broadway sau West End, în premieră națională. Nu am câștigat Marele Premiu pus la bătaie, dar călătoria a fost fascinantă. Nu premiile sunt importante în viață, ci experiențele, prieteniile, trăirile, învățămintele.

Cine este Charlie? Este eroul principal al unui celebru roman imaginat de Roald Dahl (1916-1990), faimos scriitor britanic de literatutră pentru copii, poet, scenarist de film și televiziune, pilot în cel de al doilea război mondial. Dintre cărțile sale, am aminti: Matilda, Uriașul cel bun și generos (transpus scenic la Teatrul Țăndarică), Charlie și fabrica de ciocolată, etc. O imaginație bogată, un stil, uneori întumecat, finaluri nu întotdeauna fericite, imprevizibile, elemente de magie sau fantastice sunt doar câteva caracteristici ale scriituri lui Dahl.

Musicalul Charlie și fabrica de ciocolată are la bază romanul apărut în 1964, textul este scris de David Greig, muzica aparține lui Scott Wittman și Marc Shaiman. Premiera londoneză a avut loc în 2013 la Teatrul Regal Drury Lane, iar cea americană în 2017 pe scena Teatrului Lunt-Fontanne. Scott Wittman și Marc Shaiman colaborează împreună din 1979, fiind un tandem care se completează, spectacolele lor remarcându-se printr-o simbioză perfecta între muzică și cuvânt. În Charlie și fabrica de ciocolată au rearanjat patru cântece celebre din filmul omonin, care l-a avut în rolul principal pe Johnny Depp: The Candy Man, Pure Imagination, I’ve Got a Golden Ticket, Oompa Loompa Song, scriind alte 18.

Premieră de la OCC este semnată de Emil Pantelimon, artizat al unor montări fastuoase (Matilda, School of Rock, Madagascar – A Musical Adventure jr), una dintre ele luând în 2025 Premiul UNITER la categoria cel mai bun spectacol pentru teatrul de animație/copii. Imaginația creatorilor se îmbină perfect cu dotările scenice, cu performanțele soliștilor, ale copiilor de la School of Musical, ale dansatorilor (mari și mici), ale instrumentiștilor, cu pofta noastră de ciocolată, bombone, înghețată, gumă de mestecat (“Insulină, glicemie, ciocolată, bucurie”), cu dorința de a călători în lumea dulciurilor.

Scenografic, Vladimir Turturică a imaginat un univers populat de 120 de actori, 200 de costume (create de Adriana Urmuzescu), orchestra live, proiecții pe jumătate de sală, un du-te-vino al interpreților prin toată sala, interacțiunea lor cu publicul, trapă rotativă, într-un cuvânt o nebunie care ține trei ore și în care cei mici nici nu au respirat. “Un cadru scenografic care a pornit de la dorința de a surprinde, de a descoperi, de a provoca mirarea”. “Trebuie să vezi ca să crezi”, replica lui Willy Wonka nu este doar la nivel declarativ, extrapolând putem spune că trebuie să și visezi, să vezi și să crezi.  Cine Willy Wonka? Un excentric, propietar al unei fabrici de ciocolată, inventator de dulciuri, blazat, izolat de lume, dornic de a găsi un alt drum produselor sale. Pune la bătaie 5 golden tickets pentru copii și unul dintre părinți. Tomy Weissbuch, îi dă o energie, o candoare, o căldură aparte lui Wonka. Charlie Bucket este un băiat cu inimă mare, cu multă imaginație, crescut de o mamă și de bunici, extrem de sărac și care visează să câștige un bilet și să viziteze fabrica. Interpreta lui Charlie, Sara Maria Barbu Sindilă,  are de „luptat” cu un personaj greu din punct de vedere vocal și îi face față cu brio. Ea reușește să creezi un personaj viu, care emoționează prin sensibilitate, modestie, maturitate, curaj. Ceilalți copii, Augustus (Adelina Baicu), Violet (Maria Cotuțiu), Veruka (Alexandra Bârliba), Mike (Marian Trîmbaciu), alintați, plini de mofturi și slăbiciuni, pofte, răsfățuri, descoperă că importante sunt bunătatea, generozitatea, empatia și nu poleiala de aur. Un personaj bine conturat, atent studiat, cu mult umor creează Ernest Fazekas în Bunicul Joe, un veteran în scaun cu rotile, dornic de aventură, inclinat spre visare, sprijin necondiționat pentru Charlie. Părinții însoțitori ai copiilor, interpretați de Călina Epura, Daniel Pascariu, Andrei Atabay, Maria Țibuleac, sunt tipologii umane diverse (hiperprotectori, dominați de credința că banii pot cumpăra orice, toleranți la dependența de tehnică a copiilor, etc. )

Tuturor acestora li se alătură și alte personaje cum ar fi copii care lucrează la fabrica de ciocolată, Oompa Loompas, comentatori coregrafici și muzicali, plini de  ironie, critici la adresa celor cinci copii. Un număr foarte reușit mi s-a părut cel al Veverițelor, sincronizate perfect. Nu pot fi trecuți cu vederea copii de la School of Musical, “armata” de dansatori (coordonați coregrafic de Cezara Blioju), excelenți, sincronizați perfect (ansamblul de dansuri germane, bone, bodiguarzi, dansatori pop). Orchestra condusă de Alexandru Ilie, aflată undeva în spatele scenei, invizibilă până la aplauze este un alt element ce asigură succesul spectacolului.

Ca o concluzie, Charlie și fabrica de ciocolată nu vorbește numai despre dulciuri, ci, despre cum menționa și regizorul sopectacolului este despre prioritizarea rolului educației în familie, despre relația părinți –copii, uneori destul de șubredă, despre responsabilitate, O altă concluzie este că ciocolata este un dulce bun pentru copii dar și pentru părinți în egală măsură, este o plăcere, nu doar un simplu desert.

Nu pot să nu remarc calitatea deosebită a caietului program, marketing-ul “dulce” și ingenios.

Charlie și fabrica de ciocolată este genul acela de spectacol ce nu poate fi povestit, ci trebuie trăit.

PS. Mă întreb dacă toții copiii din sală știu atât de bine engleză, încât să priceapă toate părțile cântate (și nu sunt puține!). E adevărat, că nu a mișcat nimeni “în front”!

Opera Comică pentru Copii- Charlie și fabrica de ciocolată după romanul lui Roald Dahl. Text: David Greig. Muzică și versuri: Scott Wittman și Marc Shaiman. Regia: Emil Pantelimon. Scenografia: Vladimir Turturică. Costume: Adriana Urmuzescu. Coregraf: Cezara Blioju. Consultanță dramaturgie: Alina Epingeac. Dirijor: Alexandru Ilie. Pregătire muzicală: Abel Corban, Monica Gemene. Distribuția: Sara Maria Sindilă, Tomy Weissbuch, Ernest Fazekas, Ioana Rufu, Andrei Cocîrlea, Oana Șerban, Teodora Calagiu, Antonia Cosmina Stancu, Ioana-Lucia Berechet, Darius Dragoș, Călina Epuran, Adelina Baicu, Daniel Pascariu, Alexandra Bârliba, Andrei Atabay, Maria Cotuțiu, Mara Țibuleac, Ina Blaga, Damian Trîmbaciu, Irina Blaga, Ana Marinescu, Rebeca Rogin  Data vizionării: 22 martie 2026.

 

 

 

 

Raluca Bujoreanu Huțanu: “Universul meu e creat din detalii verificate și asumate”

 

Rigoare, asumare, responsabilitate, determinare, talent, seriozitate, pasiune, spirit deschis la nou, simț pedagogic, sunt doar câteva din calitățile pe care le-am intuit la Raluca Bujoreanu Huțanu, actor păpușar, cadru didactic și decan al Facultății de teatru din cadrul Universității Naționale de arte “George Enescu” Iași. Are un curriculum vitae impresionant, zeci de roluri, studii, comunicări, conferințe, workshop-uri, simpozioane, etc. Pe scurt, un om dedicat meseriei sub toate aspectele ei pe care l-am descoperit pe parcursul acestui interviului, altfel decât se vede pe scenă.

Raluca Tulbure: Îmi aduc aminte că v-am văzut prima dată pe scena de la Țăndărică, în spectacolul Ana al Companiei Synchret, prezentat în Festivalul Impuls. Anul trecut, am vizionat producția Synchret/ Universitatea Națională de Arte “George Enescu” Iași,  Majordomul, nominalizată la premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol, categoria teatrul pentru copii/teatrul de animație. V-aș întreba ce a însemnat nominalizarea pentru o trupă independentă, cu un program și agendă foarte bogate?

Raluca Bujoreanu Huțanu: Nominalizarea a avut mai mult un impact emoțional. Propunerea juriului UNITER a fost încă o formă de recunoaștere profesională care a validat, o dată în plus, dorința noastră de a deveni un reper în teatrul contemporan de animație.

R.T.: Pentru că am amintit de Compania pe care ați înființat-o alături de soțul dvs., regizorul Ciprian Huțanu, v-aș ruga s-o descrieți în câteva cuvinte. Ce v-ați propus? Un mic bilanț?

R.B.H.: Proiectele pe care le-am realizat în cadrul Companiei Synchret au avut ca scop dezvoltarea în spațiul teatral a conceptului de spectacol de animație experimental. Propunerile noastre au devenit contexte scenice în care elementele de originalitate și de modernitate autentică au creat un stil aparte în sfera spectacologică din România. Spectacole noastre s-au înscris în sfera conceptului de sincretism: animarea obiectului-personaj s-a împletit organic cu arta actorului, cu arta plastică, cu muzica și dansul, au creat un stil de joc.

R.T.: Cât de greu este să gestionați o companie independentă în aceste vremuri atât de tulburi?

R.B.H.: Având în vedere că Synchret este o companie nebugetată și că adesea ridicăm spectacole din nimic, criza economică nu ne afectează direct. Ne urmăm linia estetică, ne adaptăm cercetările practice în funcție de sursele de finanțare la  care avem acces. În ultimii ani, am pus un mare preț pe colaborările interinstituționale, iar întâlnirea direcțiilor noastre de cercetare cu cele din zona universitară au venit firesc, în beneficiul ambelor instituții, ca pași către dezvoltare autentică.

R.T.: Activitatea dvs. artistică se împletește cu cea de cadru didactic și de decan al  Facultății de teatru din cadrul Universității Naționale de arte “George Enescu”, dar și cu cea de autor de lucrări științifice, studii, articole. Dintre ele, există una care vă atrage mai mult decât alta?

R.B.H.: Da, aș alege oricând pedagogia pentru că ea le însumează pe toate. Atunci când sunt în fața studenților, sunt în același timp artistul care împărtășește experiențe, dar și teoreticianul care explică structuri. Ca profesor, în cadrul atelierelor de Limbaj scenic în teatrul de animație sau de Arta mânuirii păpușii și marionetei proiectez și pregătesc contexte scenice în care ei învață în mod practic noțiuni și concepte  specifice domeniului creației scenice păpușărești. Studiile teoretice și practice, rezultatele proiectelor mele derivă din misiunea pe care mi-am asumat-o ca formator, menire care, la rândul ei, derivă din cele trei dimensiuni ale misiunii mediului academic căruia îi apațin. Toate acestea se constituie într-un suport de formulare a principiilor care determină structurarea propriei strategii didactice și rămâne inserată în planurile mele de cercetare artistică. Procedez astfel pentru că dezvoltarea carierei profesionale necesită un plan de cercetare artistică, iar strategia rămâne elementul central al demersului de valorificare a oportunităților care mă pot conduce la atingerea potențialului maxim ca profesionist.

R.T.: Există o rețetă pentru a îmbina armonios o susținută activitate profesională cu viața de zi cu zi. Cum drămuiți timpul?

R.B.H.: Mi-aș fi dorit să dețin un set de instrucțiuni clare în acest sens, dar nu am. Și nu, nu întotdeauna reușesc să le îmbin în mod armonios, dar mă străduiesc. Zilnic (re)echilibrez balanța cu priorități, încerc să fiu cât mai eficientă, programez, reprogramez și, mai ales, fac tot posibilul să nu am timpi morți. Nu-mi place să irosesc timpul!

R.T.: Cum a intrat teatrul în viața dvs., în general și cu deosebire, teatrul de animație? Ce a avut un impact major în formarea dsv. artistică?

R.B.H.: Primele interacțiuni cu teatrul au fost în copilărie, perioadă în care mergeam frecvent la spectacole, dar și la un cerc de teatru, unde m-au trimis profesorii de la școala gimnazială pentru că îmi plăcea să recit poezii și să cânt. Acolo am adăugat statutului meu de spectator pe cel de interpret. Treptat, mi-am dat seama că agreez ambele perspective, iar, în timp, postura de  interpret a devenit mai atractivă decât cea de spectator. Orientarea mea către arta teatrului de animație s-a produs în două faze. Prima s-a produs spre finalul studiilor mele liceale. În acea perioadă, o parte dintre colegii de la cercul de teatru, mai mari decât mine, care deși deveniseră studenți la Actorie, iar alții la Păpuși, continuau să vină la noi  și ne povesteau ce făceau ei la facultate. După câteva întâlniri de acest fel, le-am spus că, deși eu voi da admitere la Facultatea de Drept, mi-ar plăcea să văd cum se desfășoară niște ore de specialitate la facultatea lor. Dorința mi s-a îndeplinit. Am primit acordul profesorilor lor și, pentru început, am mers la orele de actorie, de improvizație. Câteva zile mai târziu, am participat și la ore de tehnică de mânuire a păpușilor. Am fost impresionată de felul în care se raportau toți la obiectele inanimate și cum procedau ca să le anime. Mi-a plăcut de modul în care se comportau unii cu alții, felul în care fiecare primea indicații și observații, și cum toate acestea conturau un univers al detaliilor care, la rândul lor, creau sens. Experiența a fost fascinantă pentru mine și am simțit că mi-ar plăcea să studiez așa ceva. Însă, examenul de admitere la facultate urma să se desfășoare curând, iar eu mă pregătisem pentru altceva.  A doua fază a orientării mele către arta teatrului de animație nu a mai fost la fel de fascinată, ci mai degrabă pragmatică. După un an de studii de drept, timp în care mi-am dat seama că nicio profesie juridică nu mi-ar oferi sentimentul că munca mea are și sens, busola mea interioară m-a adus din nou la teatru. Între profesorii care erau implicați în organizarea examenului de admitere, făceau parte și cei la orele cărora participasem cu un an mai devreme. Recomandarea lor și a foștilor colegi de la cercul de teatru, a fost să mă înscriu doar la secția de Păpuși-Marionete. Știind că sunt locuri puține și la o secție, și la alta, nu am vrut să pierd ocazia de a deveni studentă la teatru. După ce am fost admisă, etapă cu etapă, am descoperit dimensiunea specifică teatrului de animație bazată pe metaforă și simbol. În mod cert, parcursul meu către postura de creator de limbaj păpușăresc sau interpret în spectacole de teatru de animație a fost influențat de profesorii din facultate. Dar, dacă ar fi să mă gândesc la ce a avut un impact major în formarea mea artistică, atunci ar trebui să amintesc despre spectacolele în care am jucat sau pe care le-am văzut în festivalurile de specialitate. Ar trebui să discutăm despre contextele create de profesioniști (profesori sau colegi, actori și regizori) din care am învățat cum să fac ca jocul meu scenic păpușăresc să capete sens la nivel estetic și antropologic.   

R.T.: Ce stiluri de mânuire preferați? Să fie Bunraku? Majordomul este în opinia mea, o lecție perfectă de mânuire, predată alături de doi colegi de catedră.

R.B.H.: Prefer stilul de mânuire la vedere. Cred că sugerarea comportamentului uman prin intermediul unui obiect animat la vedere creează momente în care păpuşarii transformă obiectul în semn antroposemiotic. Transparența totală din timpul unui joc scenic de acest fel scoate în evidență aspecte fundamentale ale relației pe care mânuitorul o stabilește cu obiectul. Se creează o situație care amintește de originile teatrului de animație. Procesul în sine poate fi descris cu una din afirmațiile lui Constantin Brâncuşi: „Să creezi ca un Demiurg, să porunceşti ca un Rege, să munceşti ca un Sclav”^[1].

R.T.: Presupunând ca suntem în sala de curs, în prima zi de școală, ce le-ați spune studenților despre meseria de păpușar? Ce calități trebuie să aibă un actor mânuitor față de cel de teatru dramatic?

R.B.H.: În mod firesc, le-aș vorbi despre dominata ludică a teatrului de animație. La început aș discuta câteva dintre teoriile care aseamănă jocul păpușarului cu jocul unui copil. Aș proceda astfel pentru a evidenția modul simplu în care cel din urmă o face. Le-aș aminti că pentru copil jocul simplu e însuşi modul său de a fi, de a trăi, de a se exprima. Apoi le-aș spune că păpușarul re-învaţă simplitatea jocului, învăță să-l păstreze la aceeaşi intensitate pentru că jocul devine o metodă prin care se elimină toate autolimitările şi te ajută să-ți redeschizi dimensiunile amorţite. Și așa, am ajunge să evidențiem aspectele particulare ale psihologiei creativității unui păpușar: capacitatea extraordinară a viziunii imaginative și capacitatea realizării ei în formele limbajului teatrului de animaţie, acea reverie creatoare şi putinţa de a intui viaţă în materia neînsufleţită. După ce toate acestea vor fi spuse, le-aș arăta cum poate fi reactivat spiritul ludic, acel ceva plin de mister pe care creatorul de limbaj păpușăresc îl redescoperă în procesul de creare a limbajului păpușăresc și datorită căruia se apropie de farmecul şi bucuria jocului unui copil.

R.T.: Ce definiție ați da teatrului?

R.B.H.: Pentru mine, limbajul teatral rămâne un mod prin care se comunică autentic adevăruri profunde despre om şi viaţă. În aceeași măsură, reprezintă o formă prin care reprezentăm comportamentul uman într-o situație generată de problematica universală sau îl sugerăm prin intermediul obiectelor animate.

R.T.: Ca un observator, făuritor, actant al teatrului de animație, cum ați caracteriza starea lui actuală?

R.B.H.: Nu aș vrea să supăr pe nimeni, dar, uneori, am senzația că e prea mult „despre mine” și prea puțin „despre noi”... Cu alte cuvinte, cred că cei care se afirmă în acest domeniu se preocupă în principal de devenirea proprie, dar uită adesea că sunt responsabili și de felul în care arta de animație se dezvoltă la nivel local ori național. Ca urmare a acestui fapt, este atât de greu să vorbim astăzi despre un stil național de teatru de animație.

R.T.: De ce fel de teatru au nevoie copiii din ziua de azi, ținând cont de tentațiile digitale? Dar adolescenții?

R.B.H.: Incontestabil digitalizarea sprijină procesul de creație și, dacă se adaptează la specificul teatrului, tehnologia poate veni lesne în ajutor. Dar la fel de clar e și faptul că publicul nu cere niciodată în mod concret nimic. În contextul actual, e de datoria noastră să venim în întâmpinarea lui cu forme noi, stiluri adaptate așteptărilor lui, story-uri care să reflecte aspirațiile lui. Un spectacol convingător, autentic poate doar desprinde pentru câteva clipe adolescentul de tentațiile tehnologice contemporane, ori îi poate oferi noi perspective asupra felului în care viul (teatrul) se întâlnește cu tehnologia. Sunt nenumărate exemple în artele scenice contemporane din România ultimilor decenii care confirmă cele afirmate mai sus și pe această cale ne urmăm și noi pașii.

R.T.: Dacă ați avea o baghetă magică ce ați face cu ea?

R.B.H.: Cu toate că am un spirit ludic, nu cred în magie. Universul meu e creat din detalii verificate și asumate. Știu că abilitățile și capacitățile se construiesc prin repetiție. Cred că pentru a fi pus în valoare trebuie să participi și tu la crearea contextului cu responsabilitate și determinare, să ai o mentalitate profesionistă și tot ce presupune acest concept.

 

 

---

[1] Constantin Zărnescu, Aforismele şi textele lui Brâncuși, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1980,  p. 168.

Simina Constantin și Florin Mititelu: “Teatrul de animație e într-o permanentă căutare”

 

     

    Cum e viața pe scenă și acasă într-un cuplu de artiști păpușari? Cine “mânuiește firele” unei căsnicii reușite, cine cântă mai tare, cine sau ce le “animă” viața? Răspunsuri oferite de Simina Constantin și Florin Mititelu, actori ai Teatrului Țăndărică. Au terminat secția de profil de la UNATC în același an, s-au angajat împreună, au debutat ca și cuplu cu acte în regulă într-un spectacol jucat în turneu la Washington. Dintre titlurile în care apar împreună menționez: Capra cu trei iezi, Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, Cenușăreasa, Punguța cu doi bani, Croitorașul cel viteaz, etc., dar fiecare are în bagaj și multe alte roluri.

  

Raluca Tulbure: Pentru început, v-aș sugera să vă imaginați că sunteți în fața unui șevalet și trebuie să vă faceți un autoportret. Ce ați scoate în evidență?

Simina Constantin: Ce aș putea scoate în evidență altceva decât Oglinda Sufletului -Ochii, ei sunt mesagerul sufletului meu. Ca și actor îți pui sufletul pe tavă în fața publicului, iar copilului îi este de ajuns o privire pentru a te crede sau nu. Așadar, vedeta portretului meu ar fi ochii.

  Florin Mititelu: : Țin minte că de mic mă uitam destul de des în oglindă și, la un moment dat, cred că aveam 5-6 ani, fratele meu în joacă, dar cu mare atenție mi-a scurtat genele cu forfecuța. Nu am pățit nimic, dar mult timp m-am uitat în oglindă să văd dacă au crescut la loc. Și au crescut bineînțeles, ba chiar mai lungi decât erau. Încă și acum mă mai uit, deci pot spune că genele sunt cele pe care le-aș evidenția. 

  

 R.T.: Când ați decis că teatrul este ce vreți să faceți în viață? Știu că amândoi ați absolvit licee de artă, iar Simina vine dintr-o familie de actori.

  S.C.: După examenul de capacitate eram convinsă că vreau să continui la un liceu bilingv pentru a fi profesoară de franceză. Cu două zile înainte de admitere, i-am spus mamei că vreau la teatru, ea a scos din bibliotecă o carte de fabule și mi-a zis ‘’Nu va fi ușor! Tu alegi !‘’ Și am ales, pentru că iubeam teatrul de mică, dar știam de la părinți ce presupune și, bineînțeles, îmi era puțin teamă. Dar în ziua aceea am avut curaj și nu a mai fost cale de întoarcere. Am lăsat frica deoparte și am îmbrățișat dorința de a mă face actriță.

   F.M.: În Liceul de Artă am ajuns la încurajările mamei mele care vedea în mine un viitor actor. Am dat acolo de profesori pasionați și profesioniști, care mi-au deschis ochii și drumul. Am prins încredere în mine, iar în momentul în care mi-am dat seama, la un examen de final de an, că pot face publicul să râdă, am decis că vreau să mai repet această experiență. Până în clasa a XII-a  eram deja sigur că asta vreau să fac.

 

R.T.: Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ați învățat despre meserie în facultate?

 

  S.C.:  Brândușa Zaița Silvestru  ne-a învățat să nu ne dăm bătuți niciodată, să ne conectăm cu păpușile noastre, să le descoperim calitățile și defectele  și, în conexiunea asta magică, să ne creăm personajele dorite. Am învățat că munca și exercițiul în această artă sunt foarte importante, nu este îndeajuns talentul, la fiecare repetiție își dădea seama imediat, dacă ai muncit sau nu. Am avut profesori minunați în cei patru ani de facultate și de la fiecare am învățat și am ”furat” câte ceva, în timpul pregătirii examenelor. Pentru mine fiecare examen si întâlnire cu publicul era ca o mică premieră.  

 F.M.:  Cea mai importantă lecție este perseverența. În facultate, mi-am dat seama că nu e ușor drumul ales, spre deosebire de liceu unde vedeam doar succesul sau ceea ce credeam eu că e succes. Mi-am dat seama că nu întotdeauna îți iese așa cum ți-ai dorit, dar în momentul ală e important să nu te lași și să înveți din greșeli. Câteva examene din anul I nu mi-au ieșit așa cum îmi doream, dar cu cât munceam mai mult lucrurile se îndreptau și mergeau spre calea cea bună.

 

R.T.: Ce calități trebuie să aibă un păpușar în plus față de un actor de dramatic. Amândoi ați jucat și în teatre de oameni mari, cum se mai spune? (Simina la Teatrul Municipal Ariel și Florin la Teatrul Național din Iași)

S.C.:  Eu nu pot separa cele două meserii, pentru mine e una și aceeași. Toate calitățile unui păpușar le are și un actor de dramă și viceversa.

 F.M.:  Cred că e nevoie de răbdare, dexteritate, adaptabilitate, mai multă imaginație și, ar mai fi, diponibilitatea față de partea tehnică a acestei meserii.  De multe ori, noi păpușarii ne și construim păpușiile, aici trebuie să intervină cunoștințe tehnice și plastice, iar când păpușa e construită de scenograf intervin tehnicile de mânuire, isteme și alte surprize .

R.T.: Cum este să joci pentru copii?

 S.C.: Incitant! Copilul nu poate fi mințit și nu te minte! Fiecare spectacol e o surpriză, o provocare și o evoluție. Copilul crește, se transformă, evoluează și noi trebuie să ținem pasul cu el, și asta ne ține în formă, antrenați în sinceritate.

 F.M.: Mă face să mă simt viu și jucăuș tot timpul, dar și responsabil de sinceritatea și naivitatea lor. E frumos! Sâmbătă și duminică jucăm și pentru părinții copiilor, iar acest lucru este și mai frumos, mai ales atunci când părintele și copilul ajung împreună să trăiască aceiași stare.

R.T.: Care este partea cea mai frumoasă din lucrul la un spectacol?

 S.C.: Ador ziua premierei. Atunci sunt cea mai vulnerabilă versiune a mea.

 F.M.: Pentru mine, fiecare etapă din pregătirea unui spectacol  are ceva special. Mă gândesc ca la un tot unitar și îmi place să pun cap la cap toate momentele din lucrul la un spectacol. Imi plac  mult și bâlbele din repetiții, uneori îți dau idei noi în construcția personajului și întregesc vibe-ul piesei.

R.T.: E mai ușoară viața când amândoi soții sunt de aceiași profesie ? Există o  formulă magică pentru o căsnicie reușită?

S.C.:  Pentru noi, da. Avem nevoie unul de altul și acasă, și pe scenă, ne completăm și evoluăm împreună. Teatrul pentru mine este Comunicare, la fel și căsnicia, așadar dacă există o formula magică, ea este c1+c2=c, c=comunicare.

 F.M.:  Cu siguranță, da, și mai ales atunci când sunt actori. Stiți cum e, actorii sunt mai sensibili, mai neliniștiți, au nevoie tot timpul de comunicare, iar atunci când ajungi acasă trebuie să existe un echilibru cu partenerul tău, să te înțeleagă. Formula magică este pentru fiecare alta, sunt sigur că există  dar fiecare trebuie să o găsească.

R.T.: La voi acasă, cine cântă cocoșul sau găina?

S.C.:  Puiul! Da, de 15 ani, la noi acasă ultimul cuvânt îl are fiica noastră, Mara! Odată ce am devenit părinți, ea e cea care cântă cu voce tare în casa noastră.

 F.M.:  Eu nu cânt prea bine, dar mă străduiesc să-mi iasă din ce în ce mai bine. Pe scenă cânt mai bine decât acasă!

 R.T.: Simina, cum l-ai caracteriza pe scurt pe Florin?

  S.C.: Omul meu bun, cald și ambițios.

R.T.: Tu, Florin, ce poți spune despre Simina?

 F.M.: Iubitoare, sensibilă și mereu alături de mine. Ea chiar ascultă, atunci când am nevoie, nu ca mine, uneori.

R.T.: Dacă ar fi să  analizați starea teatrului de animație care ar fi concluziile voastre?

 S.C.: Starea? Nu stă! E în continuă dezvoltare. Teatrul de animație e într-o permanentă căutare, ceea ce îl menține viu și activ. Cred că un cuvânt mare de spus îl are și publicul, poate ar trebui să-l întrebăm și pe el.

F.M.: Cred că ea diferă de la o țară la alta, de la o societate la alta, dacă e să mă refer la cea de la noi, aș putea spune că are un potențial artistic mare, însă nu cred că este suficient de bine promovat și valorizat în spațiul public. De multe ori, am auzit ideea că teatrul  de păpuși este o simplă formă de divertisment pentru copii, ba chiar unii îl confundau cu circul. Mi se pare că valoarea lui artistică și educativă este subestimată. Nu mai spun că teatrul de animație are foarte multe resurse să transmită mesaje profunde și pentru publicul adult.

R.T.: Legat de ce ai spus tu, Simina, publicul în animație are două dimensiuni: copiii, pe de o parte și, pe alta, părinții și educatorii. Revenind, de ce fel de spectacole au nevoie copiii din ziua de azi?

S.C. : Trăim în secolul vitezei, azi copiii au nevoie de un tip de spectacol, mâine lucrurile se schimbă. Ce are un mare succes azi, mâine poate nu mai e atât de interesant. Din punctul meu de vedere, orice tip de spectacol am aborda, prin sinceritate și umanitate, putem cuceri și publicul de azi și cel de mâine.

 F.M.: De spectacole de care au nevoie și adulții, acelea care te fac să râzi, să plângi și să te pună pe gânduri, să nu uiți prea ușor spectacolul văzut. Copiii, știm foarte bine că se regăsesc emoțional și, de multe ori, participă activ alături de personaje, ei reacționează când se întâmplă ceva cu eroul lor din poveste, așa că spectacolele ar trebui să ofere experiențe și emoții reale.

R.T.: Ce sfaturi le-ați da celor care vor să facă meseria de păpușari?

S.C.: Meseria asta te alege ea pe tine, tu ai nevoie doar de curaj și poftă de joacă. Și ca sfat: e foarte important să meargă la teatru, să vadă cât mai multe spectacole și, în același timp, să descopere și să respecte așa cum se cuvine alegerea.

 F.M. : Să experimenteze cât mai mult! Să-și răspundă sau să afle răspunsurile la cât mai multe întrebări despre această meserie. Să-și imagineze cum ar fi să joace diferite personaje, pozitive sau negative, să inventeze și să încerce sistemul lui de mânuire preferat. Să fie curios.  I-aș spune: ‘’În meseria asta ai tot timpul de învățat, așa că nu pierde timpul!’’

R.T.: Dacă fata voastră, Mara, v-ar anunța că vrea să continue tradiția familiei, ce i-ați spune?

  S.C.: ”Mami, ești puternică, deșteaptă și frumoasă. Ia o carte și Alege! Baftă!  Asta i-aș fi spus, dar nu mai este cazul, Mara ne-a anunțat deja că nu simte nici o atracție față de această artă, și adevărul este că e suficient într-o familie de 8 persoane, 5 să fie actori.

 F.M.: Nu cred că aș spune nimic, dar imediat aș pune-o să descurce o marionetă cu multe fire.

R.T.: Dacă ați avea o baghetă magică, ce ați face cu ea?

S.C.: Avem o baghetă magică și o ținem la loc de cinste, în cufărul vieții, și vă așteptăm la teatru să vedeți ce facem cu ea. Ea este activă și mereu cu noi.

 F.M.: Aș face un festival care să dureze o lună de zile, în care cât mai mulți păpușari din diferite colțuri ale lumi să se cunoască și să facă schimb de experiență. Să creeze împreună și să se distreze împreună.