Farmecul discret al...secretarului literar

 

O idee excelentă pe care Elisabeta Pop a avut-o, o carte despre secretariatul literar, despre ce este și ce înseamnă el, s-a materializat de curând. Ariel din spatele scenei a văzut lumina  tiparului la Presa Universitară Clujeană a Universității “Babeș- Bolyai”,la coordonarea căruia și-a adus contribuția și Raluca Sas Marinescu, conferențiar la Facultatea de Teatru din Cluj-Napoca. Meritul apariției cărții îi aparține și regretatului dramaturg Mircea Bradu, fost director al Teatrului „Regina Maria” din Oradea, care a îmbrățișat ideea cu entuziasm, oferindu-se să o publice la propria editură. Din păcate însă, moartea lui Mircea Bradu a făcut ca, pentru un moment , editarea cărții să stea pe loc. Alți entuziaști au continuat munca asiduă și visul celor două doamne, Elisabeta Pop și Raluca Sas Marinescu, s-a îndeplinit.

Am în față un volum consistent, de aproape 500 de pagini, la care și-au adus contribuția mulți secretari literari din diverse generații, care au încercat să răspundă la întrebarea Ce este un secretar literar? Cronicari de teatru, dramaturgi, regizori (George Banu, Matei Vișniec, Ion Vartic, etc.) și-au exprimat părerea, încercând să lămurească “misterul” unei meserii pe cale de dispariție. Un ultim capitol este dedicat unor portrete de oameni care au însemnat ceva pentru breaslă (Ion D. Sârbu, Ion Vartic, Doina Modola, Florin Faifer). Există în carte un portofoliu de fotografii color, iar fiecare opinie este însoțită și de un curriculum vitae al autorilor.

 Voi încerca să creionez un posibil portret al secretarului literar, spicuind din ceea ce au scris colegi de ai mei de breaslă, fără  a avea intenția să fac o  fișă a postului, oricum destul de săracă față de munca reală.  Mulți dintre autori au povestit experiențele proprii trăite, cum au ajuns să lucreze într-un teatru, au descris atmosfera, au vorbit despre oamenii care le-au marcat trecerea prin instituțiile de spectacol. Am citit mărturii emoționante ale unor oameni care au trebuit să învețe din mers, care nu au făcut teatrologie, din generații diferite, din epoci diferite. Oameni care și-au făcut meseria în vremuri în care secretarul literar nu era confundat cu un simplu secretar, avea un cuvânt de spus, opinia lui era luată în seamă. Generațiile mai tinere trebuie să găsească răspuns la întrebarea aproape hamletiană “a fi sau a nu fi”...secretar literar.

Secretarul literar apare azi ca un simplu executant, pentru că managerul este cel care trasează conceptul artistic sau strategia unui teatru. Nu prea mai are timp să creeze, să propună, să citească piese, să asiste la repetiții pentru că se pierde în referate, rapoarte, statistici, tehnoredactare, îmbogățire  conținut Facebook, site-uri.  Pe de altă parte, unii dintre noi au trăit  “experieța zilnică a unor acumulări profesionale fascinante, inedite dominate de o dorință de cunoaștere de nestăpânit”(Ovidiu Cornea, fost director și secretar literar la Teatrul Clasic “Ioan Slavici”din Arad).

Pentru unii, hazardul, destinul, întâmplarea au jucat un rol important în traiectoria profesioanlă, la care s-a adăugat pasiunea, dăruirea, dar și întâlnirea cu regizori, dramaturgi, actori importanți de la care se putea învăța. Putem spune că facem și noi parte din lumea miraculoasă a teatrului sau nu? Ne ocupăm de afișe, de caiete program, de drepturi de autor, de relația cu presa, de arhivare, suntem legați de birou și tastatură și din ce în ce mai departe de scenă, de relația cu actorii. “Este adevărat că s-au păstrat o parte dintre atribuțiile secretarului literar, chiar dacă s-au modificat,  poate, metoda și forma. Fondul e același. Dar, și exită mereu un dar, unele lucruri s-au schimbat destul de mult”. (Florina Dometi,Teatrul Regina Maria din Oradea).

O altă opinie susține că un secretar literar ar trebui să fie „principalul colaborator, sfătuitor, consultant al directorului, dacă acesta crede în el și-l vrea alături în această ipostază” (Zeno Fodor, Teatrul Național Liviu Rebreanu, Tg. Mureș).

În zilele noastre, asistăm la transformarea secretarului literar din strateg artistic în funcționar bun la toate. Claudiu Groza, care a lucrat în mai multe teatre, susține  că ar trebui ca în teatrele de limba romănă să apară dramaturgul de spectacol, secretarul literar să fie producător executiv, selecționer, manager de proiect. Ana Maria Narti,  scrie că „ar trebui  să refuzăm hotărât încercările de a înlocui secretariatul literar cu un soi de birou de marketing și comunicare”. Altcineva, Ramona Nemeș (Teatrul „Regina Maria” din Oradea) susține ideea că un “secretar literar este un liant între departamente, între instituții și public”.

            Unii secretari literari au “aterizat” în teatre și au făcut un fel de penitență înainte de ’89, luptându-se cu cenzura, delațiunea, securitatea. Pentru alții munca într-un teatru a însemnat și crearea unor legături de prietenie pe viață, a unei contopiri cu viața de familie, dusă până la amestec, a unor renunțări, sacrificii.

            O altă opinie, Adriana Popescu (Teatrul Mic, Teatrul Național “I.L.Caragiale”)  spune că “secretarul literar este omul din umbră care ridică la plasă textul dramatic, regizorului, actorilor. Un Ariel care îndeplinește dorințele lui Prospero pe tărâmul magic al Teatrului…!?”

            Altă trăsătură: “este o meserie de cursă lungă, fluidă, sensibilă deopotrivă la oscilația internă a teatrului și la vibrația societății; de acolo și neliniștile și frustrările privind decăderea  secretarului literar“ (Codruța Popov, Teatrul Național “Mihai Eminescu”, Timișoara).

            Secretarul literar ar trebui să fie primul critic al spectacolelor instituției, dar ce te faci când cine trebuie nu prea dă doi bani pe părerea ta? Și el ar trebui să se adapteze condițiilor impuse de însăși evoluția teatrului.

Păreri interesante sunt consemnate în articolul scris de secretariatul literar al Teatrului “Szigligeti” din Oradea. “Noi, secretarii literari ai secoului XXI, am fost socializați într-un sistem în care vulnerabilitatea teatrului nu s-a diminuat câtuși de puțin. În cadrul acestuia, instituția secretariatului literar a fost extrem de expusă. Motivele sunt extrem de complexe.”

Am încercat să adun câteva trăsături pentru un portret al secretarului literar, pentru că la întrebarea: dacă avem nevoie de el e greu de răspuns. Cu mâna pe inimă susțin că Ariel din spatele scenei este o carte necesară, care a necesitat un volum mare de muncă și chiar dacă a întâmpinat unele greutăți până să ajungă în raft, le-a învins și datorită dorinței, ambiției, luptei celor două coordonatoare Elisabeta Pop și Raluca Sas Marinescu.

 

 

Ariel din spatele scenei, volum coordonat de Elisabeta Pop și Raluca Sas Marinescu, Presa Universitară Clujeană, 2021, 416 pagini cu ilustrații.

 

Liliana Lașoc: Putem spune că este o meserie care se fură pentru că nu există o școală pentru sculptură păpuși

 

La Teatrul Municipal „Bacovia” din Bacău, la secția de animație, lucrează de zeci de ani un cuplu de artiști plastici, Liliana și Eduard Lașoc. Au terminat un liceu de arte plastice, unde s-au și cunoscut, s-au angajat la teatru, au lucrat și lucrează încă în echipă. Au o fișă de creație extrem de bogată, cu titluri variate pentru diverse vârste. Dintre ele spicuim la întâmplare: Aladin, Oblio, Prâslea cel voinic, Serenadă pentru Cervantes, Dumbrava minunată, Vreau să număr stelele, Făt Frumos și vrăjitoarea, etc. Munca lor a fost răsplătită cu premii la festivalurile de tradiție din țară (Galați, Cluj-Napoca, București, Botoșani). Împreună au participat la diferite expoziții de arte decorative sau scenografie . Am realizat un interviu fulger cu doamna Liliana Lașoc, care și-a însușit rolul de purtător de cuvânt al familiei de artiști.

R.T.: Când și cum ați realizat că joaca cu păpuși este drumul pe care vreți să pășiți în viață? A fost dragoste la prima vedere?

L.L.: În timpul liceului de arte plastice am mers la un spectacol la teatrul de păpuși, cu o colegă al cărei unchi era actor păpușar. După spectacol, am mers în spatele scenei am văzut   păpușile, măștile,  costumele, decorurile, parcă erau într-o lume de vis. Și da, a fost dragoste la prima vedere.    În liceu făceam măști din lână, din sfoară, din alte materiale. Am făcut și tapiserii, iar Edi se ocupa de sculptură.      

R:T.: Când porniți să sculptați o păpușă care este primul gând?

L.L.: Că o să dau viață unei schițe care  o să bucure copiii.                         

R.T.: Cât este de greu să fiți asemenea lui Geppetto, să însuflețiți o bucată de lemn, de buret sau de material?

L.L.: Când faci ceva cu drag, nimic nu este greu.                                                   

R.T.: Aveți un material preferat din care să sculptați?

L.L.: Polistirenul , dar și buretele.

 R.T.: Doamnă Liliana,  între măști, tapiserii și sculptură păpuși ce vă place mai mult?

L.L.: Toate îmi plac. Fac parte din mine.  Dar dacă ar fi să aleg,  mai mult și mai mult îmi place  să sculptez păpuși.

R.T.: Cum se împarte munca artistică într-o familie de creatori?

L.L.: Eu fac sculptura în polistiren și burete, iar Edi se ocupă de mecanismele papusilor si de decoruri.                           

R.T.: De ce credeți că se găsesc atât de greu sculptori sau constructori de păpuși?

L.L.: Copiii din ziua de astăzi și absolveții de facultate vor câștiguri imediate și salarii mari sau vor să lucreze numai pe calculator. Nu ca noi care ne-am legat cu sufletul de păpușărie, chiar dacă partea materială era neglijabilă.  Putem spune că este o meserie care se fură pentru că nu există o școală  pentru sculptură păpuși. Trebuie să înveți, să te perfecționezi, să deții secretul unor tehnici diverse.                    

R.T.: În afară de talent, ce credeți că îi trebuie unui artist pentru a desăvârși o păpușă sau o marionetă, un décor sau un mecanism de mânuire?

L.L.: Să pună mult, mult suflet în ceea ce face.  

R.T.: Cât de importante sunt premiile în viața voastră?

L.L.: Ele sunt încununarea muncii și contează pentru suflet.    

R.T.: Dacă ar fi să faceți un bilanț, cam câte spectacole ați realizat, câte păpuși au ieșit din mâinile voastre?

L.L.: Cred ca este vorba de vreo 400 de spectacole și peste  4000de păpuși.                               

R.T.:Un părinte își iubește copiii în egală măsură, dar voi aveți o păpușă preferată?

L.L.: Toate mi-au plăcut, fiecare are sufletul ei. 

 

Dorothy, visătoarea de la malul mării

 

Ultima premieră de la Teatrul pentru copii și tineret ”Căluțul de mare” din Constanța, Dorothy în lumea lui Oz, reprezintă debutul regizoral al actriței Petronela Purima Tănase. Absolventă UNATC, secția Arta actorului mânuitor de păpuși și marionete, cu masterat în actorie la Universitatea Hyperion, cu studii de psihopedagogie, cu experiență la Teatrul Țăndărică și la Teatrul Metropolis, posesoarea unei trupe de teatru, Petronela Purima a avut curajul să-și încerce puterile și în regia de teatru pentru copii. Spun curajul pentru că și-a ales ca titlu un text clasic, des întâlnit în repertoriile teatrelor: Vrăjitorul din Oz. Pornind de la cartea lui Lyman Frank Baum (1856-1919), Petronela Purima Tănase și-a imaginat drumul inițiatic al lui Dorothy alături de jucăriile ei preferate, însoțită de jocurile pe care cu toții le-am jucat cândva. Călătoria pe care o face fetița de șapte ani este o aventură într-o lume în care visele se pot împlini, doar dacă vrem noi. O poveste despre curaj, prietenie, iubire, înțelegere, încredere, toleranță. Omul de tinichea, leul cel fricos, sperietoarea de ciori, personajele întâlnite pe drum în țara lui Oz sunt jucăriile primite de la părinți și legate de amintiri dragi. Fiecare jucărie, ca și Dorothy, visa la ceva și, de ce nu, ca și noi.  Oare nu sălășluiește în fiecare dintre noi o Dorothy? Și mici, și mari, avem dreptul să visăm, să ni se îndeplinească dorințele.

Baum spunea despre Vrăjitorul din Oz că” a fost scrisă doar pentru a-i încânta pe copiii de astăzi. Aspiră să fie un basm modernizat, în care se păstrează uimirea și bucuria, iar durerile de inimă și coșmarurile sunt lăsate pe dinafară”. Poate așa se explică imensa popularitate a cărții, precum și interesul regizorilor de teatru și film pentru micuța Dorothy, cățelul Toto sau  pentru celelalte personaje.

Textul Petronelei Purima este cursiv, are umor, păstrează firul poveștii clasice dar e presărat și cu mici “învățături” de tip didactic: “acasă e cel mai bun loc de pe pământ, o inimă bună poate schimba lumea, dorințele se îndeplinesc și în realitate”, etc., la care se adaugă ghicitori, cântece din copilărie (Melc, melc codobelc, Gărgăriță riță, Mă iubește, nu mă iubește, Pălărie într-un picior, ghici ciupercă ce-i, Împăcare împăcare fără nicio supărare). Altfel, rețeta spectacolului este  extrem de uzitată: muzica (Vlad Crețu) duce spre idea unui musical, de aceea și reacția micuților spectatori de a aplauda instant, scenografia (Vlad Tănase) funcțională, dar un pic prea colorată, proiecții (un glob, cer înstelat), personaje- actori cu măști, păpuși (stoluri de păsări, maimuțele, omida, buburuza, melcul).Vrăjitoarea cea rea are un costum interesant: trei perechi de mâini legate între ele (nu e o soluție nouă, dar de efect), Regele Șobolan- o pelerină pe care sunt cusuți șobolănuți și pe care o poartă cu mândrie.  Coregrafia (Alice Safta) este dinamică, antrenantă. Toto, cățelul preferat, este o păpușă pe mână care nu prea se lasă mânuită, stă cuminte, nu prea interacționează nici cu Dorothy, nici cu alte personaje.  Mi-ai fi plăcut să “aibă viață”, să aibă reacții. Dar, la sfârșitul spectacolului, se transformă într-un cățel adevărat, spre deliciul celor mici. Oglinda este elementul de final, fiecare personaj având propria-i oglindă, magică. Ceva despre light design: sunt unele momente cam prea întunecate, altele prea puternice,

În ceea ce privește distribuția, ea cuprinde o mare parte dintre actorii teatrului. În general, ei s-au achitat de rolurile încredințate (fiecare dintre ei joacă mai multe personaje), se mișcă bine, cântă bine. În rolul lui Dorothy am revăzut-o cu plăcere pe Denisa Iova, cea care a debutat în stagiunea trecută în rolul titular din spectacolul Alice  în țara oglinzilor. Denisa Iova are candoare, sensibilitate, se transpune în pielea unei fetițe jucăușe și bune la suflet și face din Dorothy un personaj credibil. În alte roluri: Clara Ghiuvelechian (Vrăjitoarea cea bună, în unele momente este un pic prea aferată, Mătușa lui Dorothy)), Ion Ciolan (Regele șobolan), Inga Marcu (Vrăjitoarea cea rea), Tiberiu Roșu (Sperietoarea), Andrei Stroescu (Soldățelul), Daniel Minciună (Leuțul), Claudia Brădescu (Regina maimuță înaripată) și Lică Gherghilescu (Vocea vrăjitorului, Unchiul lui Dorothy).

Dorothy în lumea lui Oz e un spectacol la care copiii participă, se bucură, iar apariția unui cățel adevărat, la final, smulge aplauze și strigăte de bucurie. Și mai e ceva: poate nu ar fi rău ca, din când în când, să săm de vorbă cu ai noștri copii și să-i întrebăm la ce visează, să le spunem că stă în puterea noastră ca să transformăm visele în realitate, dacă își doresc foarte mult.

 

 

 

Teatrul pentru copii și tineret „Căluțul de mare”, Constanța- Dorothy în lumea lui Oz, adaptare după romanul lui F.L. Baum. Scenariul și regia artistică: Petronela Purima Tănase. Scenografia: Vlad Tănase. Asistent regie: Lică Gherghilescu. Muzica: Vlad Crețu. Coregrafia: Alice Safta. Distribuția: Clara Ghiuvelechian, Ion Ciolan, Inga Marcu, Tiberiu Roșu, Andrei Stroescu, Daniel Minciună,  Claudia Brădescu, Lică Gherghilescu. Data vizionării: 10 aprilie 2022.