Un comunicat primit de la Centrul Replika mi-a atras atenția în mod deosebit. Era vorba de un proiect inedit 365 Tage in Deutschland/365 de zile in Germania- Migrația din perspectiva copiilor și a tinerilor cu desfășurare în mai multe etape. Cum Mihaela Michailov și Radu Apostol sunt niște oameni pe care îi apreciez pentru obstinația cu care se luptă pentru ideile lor legate de teatrul educațional, pentru supraviețuirea Centrului Replika, un teatru independent, mi-am dorit să stam de vorbă. Conform zicalei că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, alături de pandemie, de vacanță planurile inițiale mi s-au dat peste cap și am reușit să obțin câteva gânduri de la Mihaela.
Raluca Tulbure: Ce reprezintă proiectul 365 Tage in Deutschland/365 de zile in Germania- Migrația din perspectiva copiilor și a tinerilor?
Mihaela Michailov: E un proiect inițiat de asociația ARPAS, în colaborare cu Centrul de Teatru Educațional, cu Teatrul Gong din sibiu și cu UNATC „I.L.Caragiale” București – mă refer la partenerii din România. E un proiect care dezvoltă mai multe componente – documentarea poveștilor unor copii și adolescenți/adolescente din România care trăiesc de ani buni în Germania, ateliere cu grupuri de tinere și tinere de la Școala Hector Peterson din Berlin, spectacole-lectură pe texte germane contemporane pentru publicul tânăr, ateliere de dramaturgie ținute de autori și autoare din Germania cu studente și studenți de la Masteratul de Scriere Dramatică de la UNATC și producția unui spectacol la Teatrul Gong în 2021. Proiectul continuă o serie de activități pe care ARPAs și Replika le-au dezvoltat împreună, propunâdu-și să diversifice repertoriul pentru tineri. Ciprian Marinescu, traducător și creator de evenimente culturale, este inițiatorul proiectului.
R.T.: Cum se va desfășura în condițiile impuse de pandemie?
M.M.: Deocamdată, o primă etapă a proiectului s-a desfășurat online, ceea ce a însemnat, de fapt, o regândire a conținutului și formatului. Spectacolul pe care eu și Radu Apostol trebuia să-l facem la Berlin în luna mai presupunea prezența unui număr de peste 15 adolescente și adolescenți pe scena Institutului Cultural Român. Practic, era vorba de grupul cu care ne întâlnisem în a doua fază a documentării – tineri și tinere de la școala din Berlin - și cu care discutasem despre percepția lor asupra condiției de migrant/ă, despre familiile pe care le-au lăsat în țările de unde veneau – Bulgaria, Siria, Liban, Serbia – despre ce îi apropie și ce îi desparte de Germania, despre proiecții de viitor. Pentru unii dintre ei, deși stăteau de ceva vreme în Germania, Germania nu era acasă. Alții, din contră, își găsiseră acolo un drum. Ne-am gândit mult ce format să explorăm și am ajuns la un spectacol participativ, în care și performerii și publicul să răspundă la o serie de întrebări despre familie. Pandemia a făcut imposibilă desfășurarea spectacolului așa cum îl gândisem, așa că am decis să ne concentrăm pe povestea unei singure tinere, care a ajuns în Germania la 10 ani și care are acum 17 ani. Textul a fost scris pornind de la istoria ei personală. Acest prim eveniment din proiect, care a presupus prezența mea și a lui Radu în Germania, a avut două etape de documentare: o primă etapă în care ne-am întâlnit cu tineri migranți din România, stabiliți în Germania, și o a doua în care ne-am întâlnit cu migranți ale căror familii au venit în urmă cu 10-15 ani în Germania.
R.T.: Care este scopul final?
M.M.: În primul rând, diversificarea textelor pentru copii și adolescenți, reprezentarea tinerilor prin intermediul propriilor lor povești, formarea unor autori și autoare care să își dorească să dezvolte o dramaturgie a realităților imediate cu care se confruntă tinerii. Cum spuneam mai sus, am dezvoltat împreună cu Ciprian Marinescu la Centrul Replika, în ultimii ani, o serie de spectacole-lectură pe texte germane contemporane care au teme puternice și care nu încearcă să oculteze abuzurile lumii în care copiii trăiesc.
R.T.: Cum ați obținut fonduri?
M.M.: Așa cum le obținem mereu: făcând aplicații. Ciprian Marinescu s-a ocupat de aplicația la Fonds Soziokultur și de relația cu Institutul Cultural din Berlin. Amândoi am lucrat la aplicația pentru AFCN. Ne-am bucurat mult că Teatrul Gong a decis să se alăture proiectului, pentru că e un teatru în care eu și Radu Apostol am mai lucrat și ne-am simțit parte dintr-o echipă foarte generoasă. Institutul Goethe este, de asemenea, unul dintre susținătorii proiectului.
R.T.: Care crezi că va fi impactul acestui proiect?
M.M.: E un proiect care activează mai multe paliere și cred că valoarea lui stă tocmai în această gândire corelată. Sper să deschidă mai mult interesul pentru un teatru social și politic adresat publicurilor tinere și să ofere un context în care studentele și studenții la dramaturgie pot gândi piese pentru copii și adolescenții, care să răspundă preocupărilor și intereselor lor. E foarte important că proiectul are și această dimensiune formatoare, pentru că deschide un orizont de creație care poate căpăta relevanța pe care o merită.
R.T.: Mihaela Michailov cum se vede această experiență din punctul de vedere al dramaturgului și al criticului de teatru?
M.M.: Am gândit împreună cu Radu dramaturgia și construcția video performance-ului „Dragă Germania”. Avantajul e că lucrăm de mult timp împreună și ne-am structurat un limbaj comun. Pentru amândoi, partea de documentare e foarte importantă. Acordăm mult timp în proiectele noastre cunoașterii amănunțite și nuanțate a problematicilor pe care le abordăm. În cazul video performance-lui „Dragă Germania”, întâlnirile și interviurile din Berlin, cu adolescente și adolescenți din România care trăiesc de ceva vreme în Germania, ne-au apropiat de lumea acestor tineri, de stereotipurile de care s-au lovit, de condiția lor de migranți. Mulți sunt un fel de „intermediari lingvistici”. Le traduc părinților lor scrisorile primite de la autoritățile germane, îi ajută să se descurce, au rolul de a crea punți de legătură. Ne-a atras atenția povestea unei tinere rome din comuna Fântânele, de o sensibilitate atașantă – Estera Stan (17 ani) – cu care ne-am dorit să lucrăm. Ne-a plăcut mult că Estera are și o conștiință activistă. Vorbește asumat despre istoria romilor, știe amănunte despre holocaustul romilor și își dorește să devină actriță. După ce am cunoscut-o la Berlin, ne-am întâlnit cu ea pe zoom și am început să vorbim despre tot ce-și mai amintea din România, despre ziua în care a plecat, despre ziua în care a ajuns, despre momentele în care s-a simțit discriminată. Am creat un text-scrisoare care pornește de la istoria ei, dar merge dincolo de ea. Radu a lucrat cu multă răbdare și atenție pe text ca s-o determine pe Estera să găsească resorturile amintirilor și să vină cu propria ei lume. Radu are această calitate valoroasă de a le trasa actorilor și actrițelor cu care lucrează un parcurs emoțional fin și echilibrat.
R.T.: Ești alături de Radu Apostol co-fondatoare a Centrului Replika, un proiect ambițios de teatru educațional, te-aș întreba cum ați reușit să rezistați ca independenți?
M.M.: Rezistăm foarte greu pentru că, din păcate, în România, statutul artistului independent nu există. spațiile independente se luptă cu supraviețuirea și încearcă tot ce le stă în putință să nu se închidă. Anul trecut au dispărut spații importante care țineau vie activitatea unui număr consistent de artiste și artiști. E deprimant că în toți acești ani, cultura independentă a fost desconsiderată și că e permanent în pericol. Avem din ce în ce mai multe organizații independente care reușesc să-și facă proiectele datorită unui singur fond – AFCN. Când un întreg sector depinde de un singur fond, precaritatea devine din ce în ce mai acută. E jenant că pentru cultură și pentru educație nu se găsesc niciodată bani.
R.T.: De ce fel de teatru au nevoie copiii noștri?
M.M.: Cred că au nevoie de un teatru care să le respecte inteligența și sensibilitatea, de un teatru care să nu-i infantilizeze, de un teatru care să le ofere experiențe emoționale transformatoare. Din punctul meu de vedere, teatru pentru copii are o mare responsabilitate educațională. Misiunea lui ar trebui să fie emancipatoare: un teatru care să educe empatia, solidaritatea, anti-rasismul, să combată sexismul, homofobia, construind un imaginar fragil, tandru, subtil. Trebuie să-i creezi copilului experiențe de alăturare, nu de disjuncție, de înțelegere în primul rând a diferențelor care îi completează lumea. Tocmai de-asta cred că trebui să-și propună să răspundă la întrebarea: ce fel de copii ne dorim în societatea în care trăim acum și în care am putea să trăim mâine? Nu cred că teatrul pentru copii ar trebui să fie doar o experiență de iluzionare, ci și una de profundă conștientizare. Dacă-i ferim pe copii de adevăruri grele la teatru, dacă teatru e zâna buna, s-ar putea să se întâlnească în viața reală cu mulți căpcăuni și să nu știe de unde vin. Plus că mi se pare destul de perdant să promovăm un imaginar dihotomic: bunii și răii. Îi privăm pe copii de complexitatea nuanțelor.
R.T.: Pentru că trăim o perioadă complicată de distanțare, de restricții crezi că vom ieși din ea schimbați, transformați ca indivizi?
M.M.: Mi-e greu să răspund la întrebare. Mi-aș dori să ne punem mai multe întrebări despre ce lume creăm în fiecare zi, despre resursele pe care le exploatăm haotic, despre vulnerabilitatea extremă a situațiilor de criză care îi face pe cei fără plasă socială și mai fragili, despre acumularea discrepanțelor care devin tot mai flagrante.
R.T.: Dar ca oameni de teatru?
M.M.: Nu cred că ar trebui să tânjim după revenirea la normalitatea în teatru pentru că această normalitate era profund problematică. Însemna spectacole pe bandă rulantă, de multe ori cu bugete enorme, care din păcate hrăneau o gândire a producției de serie. Teatrul n-ar trebui să fie un context al producției în exces, ci un spațiu în care experiența fondatoare a unui împreună catalizator să fie centrală. De ce aducem aici și acum un grup de oameni care participă la o acțiune? Care e miza acestei întâniri? s-a vorbit mult despre solidaritate în timpul pandemiei. Pentru mine, solidaritatea în teatru se traduce în scene incluzive, care să permită unui număr cât mai mare de categorii sociale să se reprezinte. Avem nevoie de un teatru al unor grupuri și comunități cărora dreptul de a-și spune poveștile le este, de cele mai multe ori, refuzat. E o șansă, cred, să ieșim puțin dintr-o carapace teatrală osificată.
