Importantă restituire dramatică

 

Casa de producție TVR este consecventă prin transmiterea unor înregistrări din patrimoniul de aur și care nu fac altceva decât să ne aducă în memorie mari actori și  interpretările lor memorabile, spectacole de referință, adevărate lecții de teatru și ne ajută să retrăim magia teatrului pe care o savurăm din fotoliu.

Într-una dintre serile acestui an atipic, o seară de vară călduroasă, am urmărit înregistrarea cu spectacolul Cadavrul viu de Lev Tolstoi, în regia lui Cornel Popa, realizată în 1975. Scrisă în 1900 și publicată la scurt timp după moarea lui Tolstoi, piesa a avut premiera la Teatrul de artă din Moscova în 1911( regia lui Vladimir Nemirovici Dancenko, ajutat de Konstantin Stanislavski). Drama poate fi interpretată ca un refuz al scriitorului față de  convențiile sociale, față de minciuna și falsitatea din societatea rusă a vremii. Tolstoi „țipă” împotriva rigidității sociale care nu-i permite individului să fie liber. Este o încercare a scriitorului neîmpăcat cu lumea și cu divinitatea de a “striga” că socitatea este falsă, că valorile umane sunt răsturnate. Eroul principal, Protasov trăiește drama omului înregimentat social într-o căsnicie de conveniență, sufocat și care se simte ratat. Face parte din lumea bună, și-a iubit soția la început, dar rutina, lipsa de comunicare, flacară s-a stins încet, nefericirea fiind starea care-l macină. El se consider slab în fața patimilor omenești, ea (soția) este sătulă de soțul inadaptat și alcolic. Protasov alege un drum al eliberării (înscenează moartea, dispare) care este mai degrabă unul al autodistrugerii, unul fără perspectivă, fără cale de întoarcere. Protasov se afundă din ce în ce mai mult în minciună și crede că, prin sinucidere se va elibera pe el și lumea din jur. Societatea are legile ei, iar dezertorul și mistificatorul este urmărit și adus să dea socoteală vieții concrete, să se lepede de viața sa absurdă. A fugit de acasă, s-a refugiat la țigani, s-a îndrăgostit de o cântăreață, e respins de părinții ei și fuge din nou. Prin acțiunile sale aduce nefericire celor din jur, convențiile sociale nu-l lasă să trăiască, societatea este apărătoarea unor tipare, a unor scheme, iar oamenii sunt asemenea unor cadavre vii. Mesajul dramei lui Tolstoi este acela că vinovatul fără vină este omul, iar societatea și tot eșafodajul ei este vinovatul principal.

 

Protasov o părăsește pe soția lui pentru că nu se simte iubit, dar nici el nu a iubit cu patimă, prezența lui atrăgând distrugerea familiei. Lisa, soția, nu face față forței autodistrugătoare a lui Protasov, dar nici iubirii lui Karenin, prietenul de o viață. Karenim iubește în tăcere și nu vrea să-și ofenseze prietenul, mărturisindu-și sentimentele. Minciuna cu sinuciderea falsă nu salvează ci, mai degrabă, îngroapă, nimicește. Adevărata moarte va aduce eliberarea? George Călinescu scria:”Geniul lui Tolstoi constă în a fi evitat romanța erotică și descripția idealistă a oamenilor. O simpatie tehnică îmbrățișează pe toți eroii, buni și răi, fiind deopotivă buni pentru autor ca oameni.”

Spectacolul lui Cornel Popa are meritul de a fi strâns un careu de ași ce dau viață personajelor. Apoi, aduce spiritul rusesc, melancolic, trist și care te furnică. Unul dintre cele mai emoționante momente este cel al corului țiganilor care cântă răscolitoarele, sălbaticele cântece care îl tulbură și îl răscolesc pe Protasov, dar  și pe noi cei din fața televizoarelor. Ce-i lipsește montării? Tragismul firului poveștii. Specatcolul te împresionează prin atmosfera creată de cor, de lumea fascinantă, stranie, plină de romantism a țiganilor, dar întâmplările tragice sunt tratate într-o cheie simplistă. Scena de la tribunal care ar fi trebuit să zguduie asemenea unui cutremur, unui tsunami este artificială, plată, sună ca un banal fapt divers.

Interpretarea ar trebui judecată din punct de vedere al spectatorului de azi, pus față-n față cu niște actori (Amza Pellea, Gina Patrichi, Clody Bertola, Constantin Rauțchi, Fory Etterle) mitici, de mult dispăruți și pe care îî privim cu venerație. Dacă judecăm la rece, atunci constatăm că unele interpretări sunt anoste, fără fiorul tragic. O excepție face Mariana Mihuț în rolul Mașei, țiganca care aduce sensibilitate și personajul ei are încărcătură dramatică.

Cu minusuri, cu plusuri înregistrarea are meritul că a adus în atenția noastră, dar mai ales a celor tineri un titlul, nu foarte des jucat pe scenele noastre (ultima montare în 2001 la Teatrul Național din București) scris de un clasic al literaturii universal, o echipă de actori pe care i-am privit cu o lacrimă în colțul ochilor.

 

 

Teatrul TV- Cadavrul viu de Lev Tolstoi.  Adaptare pentru TV de Cornel Popa şi Valentin Plătăreanu. Traducerea: Alexandru Kirițescu şi Tamara Gane. Regia: Cornel Popa. Decoruri: Vasile Rotaru. Costume: Ion Olaru. Muzica: Xenofont Socolov. Distribuția: Amza Pellea, Gina Patrichi, Mariana Mihuţ, Valentin Plătăreanu, Clody Bertola, Fory Etterle, Migri Avram Nicolau, Tamara Creţulescu, Constantin Rauţchi,  Florin Scărlătescu, Dinu Ianculescu, Ion Henter, Virgil Ogăşanu, Călin Florian, Ion Ilie Ion, Alfred Demetriu, Virgil Florescu, cornel Elefterescu, Ovidiu Schumacher, Lucian Botez, Gheorghe Șimonca, Ion Colomieeț, Ion Prosilă, Ion Igorov, Elena Lupașcu, George Ulmeni. Data vizionării: 9 august 2020.