Galați, orașul comediei

În urmă cu 42 de ani, Galațiul a fost decretat ‘’orașul comediei’. Nu știe nimeni de ce. Poate că cei de  la Dunăre sunt mai predispuși la râs ? Sau suferă de boala râsului? Iată că, de 30 de ani, Festivalul Comediei nu-i mai satură pe gălățeni de atâta râs, ei alergând să umple sala Teatrului Fani Tardini până la refuz la orice spectacol. Anul acesta, festivalul s-a transformat în Gala Națională a Comediei, ține 32 de zile (4 octombrie- 4 noiembrie) și adună 30 de teatre din toate colțurile țării, 30 de spectacole. “Este un eveniment unic în istoria teatrului românesc”, declara directorul general al Teatrului Dramatic Fani Tardini, actorul Florin Toma. O acțiune de mare anvergură, curajoasă, ușor riscantă. Sigur că un eveniment de asemenea anvergură presupune un efort concentrat organizatoric, financiar, logistic, poate suferi și sincope, datorate unor teatre care, în ultimul moment, anunță că au înlocuit spectacolul sau nu mai pot veni, invocând motive de tot felul. Lucrurile se stabilesc cu un an înainte, se “bat in cuie” mai toate detaliile, zici că le-ai rezolvat și...hop, neprevăzutul! Trebuie să ai  nervi de oțel pentru a organiza un festival și,evident, să ai umor ca să treci peste toate cu bune, cu rele. Primăria Municipiului Galați a înțeles importanța evenimentului și l-a sprijint din plin, la fel ca și UNITER-ul.

Primele zile de Festival au fost rezervate teatrului gazdă care a prezentat trei spectacole recente. Liantul acestor spectacole a fost iubirea, sub toate formele ei: comică, tragică, distrugătoare, mișcătoare precum nisipul, violentă, purificatoare prin sacrificiu. Primul spectacol a fost o comedie neagră, absurdă, care analizează la rece iubirea.  Monstrul nisipurilor scris de un tânăr și interesant dramaturg de limbă maghiară, Székely Csaba, cu multe premii internaționale și în regia  lui Ándi Gherghe ne propune o dezbatere despre felurile iubirii, la care noi sunt parte integrantă, spectacolul având loc cu publicul pe scenă. Protagoniștii trăiesc iubirea, fiecare în felul său, ratând șansa de a fi fericiți, dar oare știm ce înseamnă fericirea, o putem defini concret? Tectonica sentimentelor noastre, relațiile dintre parteneri, încrederea, trădarea sunt teme cu care ne confruntăm.

Al doilea sprectacol Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant scris de dramaturgul scoțian Anthony Neilson este un text ce ține de domeniul fantasticului, pare un pic ciudat la început și, care ne spune povestea unui impresar și actor din  epoca victoriană, aflat în fața ultimului său spectacol de magie, de circ. Actorul care vindea seară de seară iluzii va alege să moară  pentru că nimic nu-l mai ajută să evadeze din realitate, opiumul  și singurătatea distrugându-l încetul cu încetul. Replica de final ”Nu ne mai vindeți născociri” este o concluzie amară pe care o trăim, din păcate, zi de zi. Este teatrul o iluzie? O întrebare la care spectatorii trebuie să răspundă.

Al treilea spectacol vizionat O asemenea iubire de Pavel Kohout, scriitor ceh, dezident, naturalizat în Austria, este povestea unei iubiri distruse de lipsa de încredere, de curaj și subjugată prejudecăților. O iubire tragică în perioada comunistă când  totul era controlat, dominat de reguli absurde. Poate, un altfel de Romeo și o altă Julietă care transmit un mesaj emoționant. Un text, destul de static și cu unele lungimi la care s-ar putea renunța și care este un proces de conștiință, la care noi, suntem martori. Scena se mută în sală, actorii „răsar” lângă tine, te fac părtaș la povestea lor.

Toate cele trei spectacole au la bază texte interesante, bine scrise, unele în premieră pe țară, jucate de actori tineri, entuziaști, talentați, care pe lângă hohote de râs, stârnesc și lacrimi. Opțiuni repertoriale care demonstrază că Teatrul Fani Tardini se află într-un proces de înnoire și datorită unui directorat tânăr și entuziast (actorul Florin Toma și regizorul Radu Nechifor) dar și unei echipe actoricești în consolidare.

Într-o frumoasă duminică de toamnă, Teatrul Fani Tardini și-a sărbătorit unul dintre actorii de vază,Gheorghe V. Gheorghe care a împlinit 88 de ani și 60 de ani de activitate scenică. Este cel mai longeviv actor de comedie din România care încă mai joacă. Este un lucru de laudă să-ți cinstești artiștii, să le arăți prețuirea, pentru că actori mari sunt peste tot în țară, dar de cele mai multe ori trec neobservați. Actorul, regizorul și scriitorul pe  care îl strigi pe numele mic, dar și pe cel de familie la fel, nu e gălățean la origine, ci ploieștean. A studiat cu Ion Talianu și Grigore Vasiliu Birlic, a jucat peste 200 de roluri, a făcut filme, scrie poezie. „N-am simţit niciodată gustul eşecului”, mărturisea cu ceva timp în urmă. La omagierea sa au participat colegi din teatru, regizorul Mircea Cornișteanu, iar criticul Doina Papp, de altfel și selector al festivalului, a  moderat discuțiile. Care este secretul îndelungatului său succes? “Seriozitate, disciplină, ascultare, şi supunere faţă de regizor”. În opinia sa, actorul trebuie „să fie foarte docil, să muncească foarte mult”. Mai spunea undeva: „Măsura adevărată a unui actor o dă scena pe care trebuie să o cari în spate timp de o oră, un an, o viaţă“. Bine dispus, fericit, a povestit unele întâmplări  amuzante, a rememorat crâmpee din cariera sa, a vorbit despre oamenii întâlniți. Însă, la fel ca și Radu Beligan care spunea că cel mai important lucru în viață este iubirea, așa și Gheorghe V. Gheorghe a mărturisit că dacă “ dragoste nu e, nimic nu e”. Dragostea de viață, de scenă și de oamenii ei, de public.

În holul teatrului, publicul poate privi o expoziție de fotografii dedicată Ginei Patrichi care și-a început cariera la Galați. Tot la deschidere, am avut parte și de o întâlnire emoționantă cu Florin Vlădicescu, strănepotul lui Fani Tardini. El a fost șef al Catedrei de Informatică şi Inginerie a Comunicării a UNESCO din Londra şi profesor-invitat la mai multe instituţii de învăţământ superior din Franţa, Olanda, Danemarca, Oman şi India. A înființat o  organizație culturală Elena Teodorini care se procupă de cercetarea urmelor lăsate de Fani Tardini în teatrul românesc, dar și ale celebrei soprane descoperite de unchiul său Alexandru Vlădicescu, soțul întemeietoarei teatrului gălățean.

La Galați, comedia  a luat și anul acesta “vaporul” pentru a “pluti” spre inimile iubitorilor de teatru.

Festivalul Puck

Cluj Napoca, un oraș pe care îl iubesc din ce în ce mai mult, cu fiecare vizită. Are un farmec aparte, un calm, un ritm al lui, un parfum combinat din esențe tari cu unele venite din prăvăliile secolelor trecute. Clădiri cu o arhitectură surprinzătoare,flori, multe flori și, autobuze și troleibuze mov, electrice, elegante. Imaginea acesta nu definește orașul ci, este doar impresia mereu nouă pe care o am atunci când ajung aici. Și, oamenii! Primitori,politicoși, calzi, săritori.

Ediția din acest an, a XVII-a, a Festivalului internațional al teatrelor de păpuși și marionete Puck a fost una bogată în spectacole (34), dezbateri, lansări de carte. La capitolul spectacole în concurs au fost unele pe care doar le voi aminti pentru că am scris despre ele cu alte ocazii. Spectacolele românești au adus la rampă povești de toate felurile, de la cele clasice adresate copiilor de vârstă mică la cele pentru publicul tânăr sau adulți. Din categoria spectacolelor “noi”, pe care nu le văzusem m-aș referi la cel al Teatrului de păpuși Brighella, Trupa Harag György din Satu Mare cu Fiul muzicantului și dracii, un basm scris de Illyés Gyula și Szánto Viktória și regizat de Sramó Gábor. Este povestea muzicantul Zsiga care lucrează în pădure împreună cu pădurarul Kálmán și soția acestuia, Matilda. 

Atunci,  când mai în glumă, mai în serios își exprimă fiecare dorințele, Zsinga spune că și-ar dori ca soția lui să nască doisprezece copii. Când ajunge acasă, realizează că dorința i s-a și împlinit. Speriat de responsabilitatea creșterii copiilor muzicantul își pune o nouă dorință, să fie luat el însuși de drac și dus de către acesta în iad. La fel ca înainte, spre marea sa surprindere, și această dorință îi este îndeplinită. De aici, urmează firul clasic al basmului și, totul se termină cu bine. Un spectacol în care scenografia semnată de Nagy Kovács Géza a fost personaj în poveste. Decorul funcțional și, pe alocuri, inventiv, cu păpuși interesante, bine gândite au completat imaginea unui spectacol agreabil,ușor de urmărit, chiar și penrru cei care nu știu limba maghiară. Pentru concepția păpușilor spectacolul a primit un premiu. Un alt spectacol ce a avut recent premiera la Teatrul de păpuși Prichindel din Alba Iulia a fost Pasărea Măistră de Petre Ispirescu, în regia lui Gabriel Apostol. O poveste mai puțin jucată de teatrele de copii, care pe lângă caracteristicile basmului, adaugă un aer de mister, pentru că acțiunea se petrece pe vremea dacilor, fiind ca o “lecție”de istorie pentru cei mici. Scenariul aduce îmbunătățiri poveștii lui Ispirescu, fiecare personaj are un nume dac plin de semnificații, vulpea este înlocuită cu lupul, simbolul geto-dacilor, mănastirea al cărei turn se tot dărâmă va fi înlocuită cu un palat, pentru a fi perceptibilă de către cei mici. Pasărea măiastră este un fel de Ana a lui Manole, capabilă să salveze palatul de la prăbușirea continuă. Tot pentru a sublinia și mai tare legătura cu trecutul îndepărtat, începutul este ca un fel de ritual, actorii intrând din sală, în ritmuri de bețe și tobe și cântând: “Omule, pomule/omule, pomule, nu te milui, nu te jelui”, ce va deveni lait motivul muzical al spectacolului, dar și al spectatorilor care au ieșit din sală, fredonănd. Păpușile semnate de Gavril Șirițeanu, unele extreme de expresive, au costume dacice stilizate. Dar, pentru că este și un dar, stridențele din interpretarea textului care a fost mai mult țipat au minimalizat meritele acestui spectacol. Un alt spectacol pe care nu îl văzusem a fost cel prezentat de Teatrul Sziglegeti, trupa Liliput din Oradea: Prințul fericit după povestea lui Oscar Wilde. Povestea Prinţului Fericit  este asemenea unei tragedii antice. Și, alături de Mica sirenă sau de Fetiţa cu chibrituri, unul dintre cele mai sfâşietoare basme care s-au scris vreodată, de aceea, nu sunt foarte des integrate în repertoriile teatrelor pentru copii. Dar, tristețea poveștii prințului fericit care , este de fapt, o statuie, poleită în aur și cu diamante, pe care le va dărui celor ce au nevoie, ne atrage atenția că într-o lume violentă, egoistă și rea, poate exista o rază de speranță. Sacrificiul de sine, generozitatea, bunătatea nu sunt doar calități ale persoanjeloe imaginare, ci, ale noastre, ale tuturor. Spectacolul de la Oradea este un exemplu pozitiv de folosire a mijloacelor video în economia reprezentației, în care jocul actoricesc, teatrul de umbre, luminile și muzica conclucrează și creează o atmosferă încărcată de emoție. Meritul principal revine actriței Stéfán Bodor Mária care interpretează toate personajele, trecând de la un registru la altul, de la o stare la alta, de la o tonalitate la alta. Ei i-a revenit Premiul de interpretare. O mențiune trebuie făcută pentru spectacolul Muzicanții din Bremen al Teatrului de animație Țăndărică care a primit Premiul pentru scenariu (Ema Stere). Cei trei mușchetari prezentat de Teatrul Arlechino din Brașov, Povestea porcului, pusă în scenă la Teatrul clasic Ioan Slavici, trupa marionete din Arad, Vrăjitorul din Oz al Teatrului pentru copii Ciufulici, secție a Teatrului Toma Caragiu din Ploiești, Kajtus,vrăjitorul de la Teatrul pentru copii și tineret Luceafărul din Iași, Bekkanko de la Teatrul Ion Creangă din București au întregit programul festivalului, am scris despre ele la vremea premierei și  cu excepția ultimelor două titluri care se detașează din punct de vedere al imaginii, al tratării poveștilor într-o manieră modernă, restul “suferă” de o „boală”ce riscă să se cronicizeze și, pe care aș numi-o generic „indigo”. Adică, nu aduc nimic nou, seamănă ca mijloace de expresie, sigur că scenografic diferă, iar folosirea unor stereotipuri, duce la o senzație de “deja vu”.  Poate că s-ar impune o discuție mai largă, mai aprofundată, fără orgolii sau supărări despre starea actuală a teatrului de animație, despre tradiție și inovație, despre mânuire, despre comunicare, dar și despre interesul scăzut pe care mijloacele mass media  îl manifestă pentru acest gen de teatru. Am lăsat intenționat la urmă un spectacol care impresionat și care a întrunit adeziunea unanimă a juriului de specialitate condus de Slobodan Marković, fost director al Festivalului de teatru pentru copii de la Subotica: O poveste japoneză, prezentat de Teatrul Luceafărul din Iași. O emoționantă și sensibilă poveste de dragoste, marcată de mitologia japoneză și care aduce în prim plan trei femei puternice (bunica, mama și fata), de fapt, vârstele omului, anotimpurile vieții, dar și iubirea pură, ce poate schimba caractere. Povestea luptătorului de sumo Yoneyama (Munte de orez) și a lui Marume este un fel de călătorie inițiatică unul spre altul, în care se descoperă, iar iubirea este sinceră și dătătoare de puteri miraculoase. Scenariul și regia aparțin Irinei Niculescu, scenografia și muzica lui John Lewandowski. Ce a impresionat? Scenariul coerent, plin de umor fin și de calitate, concepția regizorală bazată pe folosirea patrimoniul cultural japonez, dar și pe folosirea marionetelor cu fire scurte, mânuirea și interpretarea celor patru actori (Liliana Mavriș Vârlan, Carmen Mihalache, Ioana Iordache, Claudiu Gălățeanu, Dragoș Matei. Într-o perioadă în care vedem tot mai puține spectacole  tradiționale, de multe ori, păpușa fiind doar un accesoriu sau pretext, iată că un spectacol  care apelează la metode tradiționale de mînuire se poate impune. Panouri care se deplasează și amintesc de grafica japoneză, actorii costumați în negru, muzica inspirată din sonoritățile specifice din Țara Soarelui Răsare. Muzica live aduce un plus, fără dor și poate, iar interpretarea actorului Dragoș Maftei este demnă de laudă. Intr-un timp record a învățat să cânte la banjo, tobe, fluier, cinel, clopoței, marimba ( un fel de xilofon). Pentru calitățile lui indiscutabile spectacolul O poveste japoneză a primit Premiul pentru cel mai bun spectacol, premiul de regie și premiul de mânuire, acordat Lilianei Mavriș Vârlan pentru interpretarea sensibilă, plină de umor și pentru “lecția de mânuire” predată, Sigur că și ceilalți interpreți au avut momentele lor.

Un alt capitol al festivalului au fost spectacolele din străinătate pentru copii,  Și, aici, s-a detașat cel prezentat de Teatrul Bobita din Pécs (Ungaria) cu Aventurile tâlharului Hotzenplotz, bazat pe povestea lui Otfried Preussler. Povestea tâlharului scăpat din închisoare care continuă “crimele”(mănâncă varza și cârnații din cămara bunicii) spre amuzamentul celor mici. Regizorul Jankó Schneider, scenograful Erik Grosschmid și compozitorul Bulcsú Babarci au imaginat un spectacol plin de umor, cu păpuși la paravan, cu muzică live, interpretată de actorii care și mânuiesc, cântă la diverse instrumente, dansează. Spectacolul plin de culoare a primit Premiul pentru scenografie și pentru muzică (ex aequo). Pentru categoria de public tânăr am văzut un spectacol prezentat de Uniunea independent a păpușarilor Nike din Georgia: Roman nepublicat, inspirat din povestile scurte ale lui O. Henry. Tema principală este iubirea care aduce bucurie, tristețe, devotament, respect și multă durere. Un spectacol de o mare eleganță, sensibiliate, în care nu a fost nevoie de cuvinte, ci, doar de gesturi, mișcări și muzica tulburătoare a lui Leonard Cohen.  Păpuși la masă mânuite impecabil  de câte trei actori au  conturat povestea unui roman care nu a văzut lumina zilei niciodată. Spectacolul a primit Premiul special Kovcs Ildikó. La capitolul spectacole pentru adulți au intrat în concurs: Migraaaanți al Teatrului Țăndărică, în regia lui Cristian Pepino și pornind de la textul lui Matei Vișniec fiind  o radiografie dură  a realității pe care o trăim, tratată de regizor cu umor negru, dar și cu unele excese care încarcă spectacolul. Și pentru că vorbim de Teatrul Țăndărică, managerul lui Călin Mocanu a primit Premiul pentru managemet cultural. Quartet DEKRU din Kiev (Ucraina) a adus un spectacol de pantomimă Light Souls. Deși reprezentația a avut unele lungimi, cei patru interpreți au dovedit talent, o deosebită plastică corporală care a cucurit publicul adolescentin, dar și juriul care i-a acrodat o diplomă pentru mișcare scenică. Un alt spectacol pentru adulți a fost Exuvia, prezentat de Teatrul t’Magisch Maastricht (Olanda). Un spectacol vizual, nonverbal în stilul care i-a consacrat, mai ermetic, asemănător celorlalte două văzute în România Pantha Rei și Cantos Animata și care este un amestec de păpușerie, muzică originală, mișcare corporală și care îți stimulează imaginația. Având ca regizor, autor al scenariului și scenografiei, pe actrița Charlotte Puijk-Joolen, o mânuitoare foarte bună și inventivă, alături de Ananda Puijk și Dönci Banki. Spectacolul a primit Premiul special Mona Marian și ex aquo premiul pentru muzică. Ultimul spectacol din concurs a fost Opera Opaque al Companiei Plexus Polaire din Franța. Suntem la cabaretul macabru al doamnei  Silva care ne invită să asistăm la scene ce îți fac pielea de găină sau au un umor negru, te fac să râzi, să plângi. Păpușa mânuită de Charlotte Dubery și Viktor Lukawski este foarte expresivă, fiecare detaliu este gândit în amănunt. O diplomă pentru expresivitatea ludică a încununat reprezentația. La aceste spectacole s-au adăugat patru spectacole studențești de la Iași, Tg. Mureș, Cluj și București, precum și spectacolele teatrului Puck, de la ambele secții.

Ca manifestări adiacente au fost două lansări de carte una dedicată lui Kovcs Ildikó și, alta de versuri semnată de Slobodan Marković precum și o dezbatere suținută de Louise Lapointe din Canada,președinta  Comisiei UNIMA pentru Festivaluri, director al unui Festival, Frauke Kemmerling, directoarea unui teatru vechi de 216 din Köln (Germania). care are în repertoriu piese de teatru tradițional prezentate exclusiv în dialectul zonei, Selçuk Dinçer, director al Festivalului Puppet Days din Izmir (Turcia). Ca o concluzie, s-ar putea spune că am avut parte de spectacole de toate genurile, pentru toate gusturile, mai bune , mai puțin bune, dar trebuie să ținem cont că un festival se bazează pe oferta propusă de teatre, că selecția poate fi riguroasă, însă trebuie să ai de unde alege. Un festival, mai înseamnă și spectacole de artă care pot da dimensiunea tendințelor existente pe plan local sau extern, care pot isca controverse legate de categoria de public căruia i se adresează sau de maniera de abordare a unui anumite tematici și în spatele lui se află oameni care muncesc zi lumină ca totul să funcționeze perfect.

Au fost zile pline la Festivalul Puck “stropite” cu un soare blând și cald, cu o atmosferă destinsă, cu discuții amicale despre ce trebuie făcut ca marea familie a păpușarilor să nu se destrame,ci să se unească pentru ca această formă de artă să nu își uite rădăcinile, căutând să fie în pas cu vremurile, tendințele, curentele și tehnica modernă.

Trei recenzii

Despre teatrul de animație căruia i-a dedicat cea mai mare parte din viață, Cristian Pepino spunea că  este “artă plastică în mișcare”. Mă întreb dacă desenela sale, publicate intr-un album intitulat Imagini. Vise, bazaconii... și apărut în condiții grafice deosebite la UNATC Press, nu ar putea constitui un preambul pentru un scenariu de teatru?

În afară de teatru, Cristian Pepino și-a demonstrat talentul nativ și în domeniul scrisului, pe lângă cărți dedicate teatrului de păpuși (Automate, idoli, păpuşi, 1998; Tehnica teatrului de animaţie, 2005; Tehnologii digitale în spectacolul de animaţie, 2005; Introducere în grafica şi animaţia 3D, 2006; De la video la virtual – imaginea în spectacolul contemporan și Regia spectacolului de animaţie, 2007; Istoria secretă a păpușilor. Teatrul de animație și sacrul. Eseuri, 2014), a scris două best seller-uri, Cartea de la Vama Veche, savuroasă povestire despre întâmplări, oameni dintr-un timp apus. Prezentul album ne creionează portretul lui Cristian Pepino, graficianul, scenograful, constructorul de păpuși într-o cascadă de imagini, unele însoțite de textele Simonei Preda. În urmă cu ceva timp apăreau pe rețele de socializare, desenele sale, iar ecoul lor a fost răsunător. Fiecare desen are o poveste și ne dezvăluie un univers “plin de vise și bazaconii” care scot la iveală un artist preocupat de detalii, profund, delicat, cu un spirit de observație ascuțit, introspectiv, comentator al vieții. Albumul este structurat pe mai multe capitole: prezentare, începuturi, studii, desene de la Vama Veche, desene pentru teatru, vise, fantezii, bazaconii, imagini cu texte. Sunt desene în grafit, în creion, în cărbune, în tuș, tempera,pasteluri, caricaturi… Autorul a adunat lucrări vechi și noi, din 1965 și până în 2018 despre viață, locuri dragi (pastelurile de  la Vama Veche mi-au plăcut în mod deosebit, au culoare, sensibilitate, căldură dar și o undă de regret), iar Simona Preda a”creionat” texte potrivite, care pot fi și de sine stătătoare. Întâi a fost desenul, apoi textul care a venit din inspirație, din senzația de moment provocată de privire. În preambulul cărții, autorul precizează: “Când eram foarte tânăr credeam că o să devin grafician. Desenul era pasiunea mea. La absolvirea liceului chiar am făcut o expoziție de grafică la liceul Lazăr. Apoi, am aflat că se va organiza un concurs de admitere la secția de regie de la IATC. Și, așa am devenit regizor, nu artist plastic. Faptul că desenam m-a ajutat mult în profesie, deși am avut șansa să lucrez cu scenografi excepționali. Dar, nu am renunțat la desen niciodată.” Artistul Cristian Pepino, “vrăjitorul de la păpuși” dovedește cu fiecare apariție scenică sau editorială că talentul este un dar dat de “zâne” la naștere și, acceptă să îl impartă cu noi, mritorii de rând.

Eugenia Tărășescu Jianu este, fără îndoială, un artist complet, un scenograf pentru care teatrul este rațiunea de a trăi și Constanța natală, locul paradisiac al existenței ei. Din 1969 când a terminat Institutul de arte plastice Nicolae Grigorescu din București, la clasa profesorilor Alexandru Brătășanu și Mihai Tofan, cariera ei a cunoscut un drum ascendent, lucrând cu migală și  talent la zeci de spectacole de teatru, operă, balet, revistă, operetă. Dar, cel mai bine se simte în teatrul de păpuși, acolo, unde pofta ei de joacă din copilărie se transformă, se metamorfozează, creând un univers fascinant,dinamic, fabulos.A debutat în animație cu un spectacol legendar Copilul din stele de Oscar Wilde, în regia lui Geo Berechet, deschizând drumul unei noi abordări a acestui gen: renunță la paravanul clasic și îi adaugă păpușii wayang picioare. Albumul scos de Editura Ex Ponto și intitulat simplu Eugenia Tărășescu Jianu- Scenograf, este ca o expoziție permanentă,în care prin fața noastră trec zecile de personaje, costume, decoruri create de o scenografă sensibilă, talentată și exterm de modestă. Nu-i place să vorbească despre sine, dar atunci când o face, glasul îi tremură sub emoția amintirilor ce o copleșesc. Albumul, coordonat de Anaid Tavitian cuprinde interviuri, cronici, corespondență, imagini, multe imagini care creionează portretul artistic al unui valoros creator și este rodul unei munci laborioase de cercetare, de documentare și este nu numai declarația de dragoste a lui Anaid Tavitian pentru Gina, ci, și a noastră.  “Eu şi Gina avem frumosul obicei de a ne întâlni o dată pe lună şi de a sta la poveşti teatrale. Şi era tot o zi frumoasă de toamnă când mi-a spus că şi-ar dori foarte tare, pentru familia ei şi pentru toţi cei care o iubesc, să adune între coperţile unei cărţi tot ce ţine de creaţia ei până acum, căci Gina Jianu este un creator neliniştit care are încă multe de spus. Şi iată că, după un an de la această întâlnire, minunea s-a întâmplat. Contribuţia mea este una modestă. Spre deosebire de sculptori sau poeţi, care îşi fixează opera, o eternizează în piatră sau în cuvântul tipărit, opera creatorilor de teatru este una fulgurantă. Ea are o existenţă ca unui future. Învie atunci când primeşte lumina scenei şi aplauzele. Renaşte de fiecare dată, cu fiecare spectacol, ca o frumoasă pasăre Phoenix şi atunci noi, acei anonimi ai teatrului numiţi secretari literari care, după mine, suntem nişte cronicari modeşti la porţile măriei sale teatrul, avem datoria profesională, morală şi civică de a tezauriza şi, uneori, ca acum, de a aduna între coperţile unei cărţi, spre nemurire, tot ce ţine de această lume fabuloasă a teatrului”, cuvinte care motivează apariția acestui volum.Cred că fiecare artist important ar merita să aibă parte de un asemenea “dar” care să îl eternizeze în conștiința publicului.

Nu există teatru din țară la care Gina să nu fi lucrat, a colaborat de a lungul timpului cu regizori importanți ca Silviu Purcărete, Ildiko Kovacs, Cristian Pepino, Oleg Danovski, Alexa Visarion, Dominic Dembinski, Mona Marian Chirilă (prietena ei de suflet, căreia îi dedică albumul) și mulți alții. Peste 50 de ani de activitate în care rafinamentul, eleganța, atenția pentru detaliu, armonia culorilor și a formelor, puterea de sugestie,originalitatea, inventivitatea, ingeniozitatea, seriozitatea, dăruirea sunt calitățile unui artist răsplătit cu premii și onoruri, dar peste toate sunt apaluzele publicului de la mic la mare, cronicile elogioase, aprecierile celor cu care a lucrat.

O viață într-o carte, o carte pentru o viață!

Monografia Kovács Ildikó

Pentru teatrele de păpuși din Transilvania, dar și pentru istoria teatrului de animație din România, nume precum Pál Antal, Paul Fux, Kovács Ildikó reprezintă nume de referință în dezvoltarea artei păpușărești. Iată că, nu demult a apărut în limba română monografia Kovács Ildikó, regizor de teatru de păpuși scrisă de Szebeni Zsuzsa, istoric de teatru și tradusă de Annamária Nastasă Kovács. Apărută cu sprijinul Departamentului pentru Relații Interetnice din cadrul Guvernului României, cartea conține interviuri, articole, scrieri, imagini și amintiri ale colaboratorilor și apropiaților regizoarei. Prima ediție a apărut în 2008, cu prilejul celor 8o de ani ai lui Kovács Ildikó și prezintă, după cum spune în prefață Júlia Szilágyi, lectorul de limba maghiară “nemurirea unei ființe creatoare, nu ceea ce am pierdut odată cu dânsa, ci tot ce a rămas ca amprentă în timp. (...)”. Activitatea ei de regizor, formator de teatru de păpuși, autoare a numeroase articole, prezența ei carismatică o recomandă ca una dintre personalitățile mișcării păpușerești la nivel european.

Autoarea volumului a motivat emoționant  în primele pagini ale cărții motivele care au determinat-o să se apropie de viața și opera lui  Kovács Ildikó care “reprezintă pentru mine o legendă. Ea face parte din punctele solide, certe și radioase ale Clujului, la fel ca biserica Sfântul Mihail, casa memorială a regelui  Matia Corvin, Hajongard-ul, pădurea Hoia, mireasma de tei de pe Ulița Lupilor, Sfîntul Gheorghe care învinge mereu și mereu balaurul, nuferii din Grădina Botanică. Aparține Clujului care-și lasă fii să-și vadă de drum, dar niciodată nu-i eliberează”.

Kovács Ildikó și-a dedicat 59 de ani din viață teatrului, a lucrat în 11 teatre de păpuși, (din România și Ungaria), cu deosebire în Teatrul Puck. Nu a făcut compromisuri artistice, nu a cedat în fața unui succes de public sau comercial, iar multe dintre spectacolele ei au fost considerate “manifeste culturale”.Mulți dintre noi au auzit și, unii au și văzut celebrul spectacol Ubu Rege, interzis la vremea aceea (1984) care a rămas spectacolul care o reprezintă alături de Don Quijote. I-a plăcut să se lupte cu morile de vânt ale timpului, cu prejudecățile, cu cenzura comunistă. Universul ei era unul filosofic, nu greu de descifrat și care pleda pentru libertatea de expresie, de creație, pentru regăsirea copilului din noi, se cobora la nivelul lui pentru a înțelege sensurile adânci ale copilăriei. Visul unei nopți de vară după William Shakespeare, Dați-l înapoi pe Pinocchio,Ursulețul Winnie Pooh de A.A.Milne, Povești cu animale după Moricz Zsigmond, Inimi sfâșiate de Bajor Andor, Sânziana și Pepelea de Vasile Alecsandri, Văduva Karnjo, Patria, Omulețul de puf sunt doar câteva dintre titluri reprezentative semnate de Kovács Ildikó. Regizoarea a promovat mânuirea păpușii în orice stil, comunicarea cu păpușarul. “ Păpușa este esența, nu jocul”.  Referitor la legătura om-păpușă, într-un interviu din 2008, ea spunea că :”Păpușa este dusă la capăt, completată de păpușar. Ei doi formează un tot unitar. Nu există unul fără celălalt, adică corpul- obiect al păpușii și cel biologic al păpușarului. Actorul păpușar trebuie să fie foarte apropiat din punct de vedere emoțional de păpușă și invers.”  Este doar un singur exemplu din multele “învățături”rămase de la ea. Pentru Ildikó Kovács teatrul de păpuși este o artă magică,  arta tuturor posibilităților, un joc creativ, curat.  În interviurile luate de Szebeni Zsuzsa celor cu care a colaborat Ildiko (Dan Frăticiu, Gina Tărășescu Jianu, Boldizsár Csiky, Iosif Herțea, Harry Tavitian, Árpád Könczei, Adriana Lozonski, Márton Csortán și mulți alții), se creionează portretul unui om integru, carismatic, al unui regizor permisiv și tolerant care și-a iubit meseria, păpușile, copiii. Toți au iubit-o, au prețuit-o, au considerat că a lucra cu ea a fost un dar neprețuit. Cartea este ca un omagiu adus unui creator, unui OM.  “Ea a fost unul dintre aleși.../Dumnezeu i-a dăruit atâta căldură/ ea a ales s-o împrăștie-n jur/nimic pentru ea/ și cei puțini au știut s-o primească” scria Harry Tavitian. Kovács Ildikó prin tot ce a făcut ne-a dat la toți o temă pentru tot restul vieții: să căutăm libertatea celui de  lângă noi pentru că sigur există.

Monografia Kovács Ildikó este o carte necesară, rod al unei cercetări minuțioase și pline de respect și evlavie întreprinsă de Szebeni Zsuzsa. Nu ar fi rău dacă cei în drept s-ar apleca mai des asupra celor care au marcat istoria teatrului românesc, încercări există, dar numai cei care pornesc pe un asemenea drum știu ce greutăți au de înfruntat pentru ca monografiile să vadă lumina tiparului și, de aceea cred că orice încercare de acest gen este o victorie ce trebuie salutată cu entuziasm.