Teatul este o oglndă a vieții din clipa în care se deschide cortina și până când ea se închide la loc

Lilli Krauss Kalmár, veterana Teatrului pentru copii și tineret GONG din Sibiu, are o carieră plină care cuprinde peste 131 de roluri ca actirță mânuitoare și peste 40 de spectacole pe care le-a regizat. Dăruire în mișcare și în glas, participare totală, putere de a conferi atribute umane, sensibilitate, fior dramatic și poetic persoanjelor pe care le-a interpretat sunt calitatăți cu care s-a făcut remarcată. Dintre rolurile sale importante: Die Abenteuer Pinocchio (Aventurile lui Pinocchio), Max und Moritz (Max șI Moritz), Das Mäuschen und die Puppe (Șoricelul și păpușa), Die Ballade (Balada vremii care trece), etc.

Raluca Tulbure: Sunt impresionată că stau de vorbă cu una dintre cele mai venerabile păpușărese din România. Sunteți, dragă doamnă Lilli Krauss Kalmár, alături  de soții Horia și Didina Davidescu și de doamna Margareta Niculescu, singurii din breaslă, din câte știu eu, care au depășit granița celor 9o de ani. Sunteți activă, colegii de la Sibiu mi-au spus că nu lipsiți de la niciun eveniment al teatrului GONG. Aveți o rețetă  a tinereții?

Lilli Krauss Kalmár: Cred că cea mai bună metodă este optimismul, bucuria și dragostea în tot ceea ce fac și cum să-i ajut pe acei colegi care îmi cer sfatul.

R.T.: Sunteți născută la Budapesta. Cum ați ajuns tocmai la Sibiu?

L.K.K.: Tata a fost detașat cu armata la Budapesta. După război, s-a căsătorit, m-am născut eu și, după câțiva ani, părinții mei s-au întors la Sibiu, orașul de baștină al tatălui meu.

R.T.: Cum era teatrul pe vremea când ați pășit în el?

L.K.K.: În Sibiu am absolvit liceul theoretic, mai târziu am urmat cursuri la Școala Populară de Artă, secția Drama, specialitatea Actorie.

R.T. : Ce v-a atras la păpuși?

L.K.K.: Ce m-a atras la păpuși? Poate faptul că, deja în casa părintească m-am familiarizat cu el. Mama s-a simțit atrasă de teatru și dramaturgie, scriind piese de teatru de păpuși, iar tata sculpta capul păpușilor si croia costume.

R.T.: Știu că sunteți cea care ați pus piatra de temelie a secției germane a teatrului din Sibiu? Cum au fost începuturile?

L.K.K.: Teatrul sibian de păpuși a fost creat în 1947 de Hedwig Szaunig, Ilse Klepner și Hedda Göckel. În anul 1949 acestă trupă a fost atașată Teatrului de Stat, având de la început o secție germană și una română. Un grup mic ce pe parcurs s-a mărit cu noi păpuari, cu Trude Weinrich, Lia Andree, etc. Spectacolele se jucau atât în limba germană cât și în română. În 1956, Teatrul Licurici( așa se numea pe atunci Teatrul de păpuși, n.a.) a căpatat mai multă autonomie. Director era Ion Hîndoreanu. Fiecarei secții i s-au alocat 8 posturi. Hedwig Szaunig a devenit regizoarea și șefa secției germane. Ei sunt cei care au pus temelia de piatrăa secției german, iar după aceea s-au retras (s-au pensionat). Directorul m-a desemnat să fac eu regia spectacolelor. M-am străduit să mențin nivelul artistic al producțiilor.

R.T.: Care au fost persoanele de care vă amintiți și cărora ați vrea să le mulțumiți?

L.K.K.: Cum am amintit deja, Trude Weinrich și Lia Andree erau acele actrițe cu experiență și de la ele am reușit sa asimilez în mod artistic arta păpușărească. Lor le pot mulțumi pentru evoluția mea în artă.

R.T.: Cu siguranță că există diferențe între generațiile de copii de la începuturile carierei Dvs. și cele de acuma. S-au schimbat vremurile, tehnica modernă își pune amprenta pe viața noastră, credeți că mai au nevoie noile generații de basme, de povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene?

L.K.K.: Interesantă și actuală întrebare. Eu sunt de felul meu o optimist.La spectacolele duminicale, copiii vin cu mama, tata, bunici. Sala este arhiplin, iar adulții se amuză copios de bucuria și distracția celor mici. Cred că basmele, atât cele clasice cât și cele modern nu trebuie abandonate. Succesul unui spectacol depinde de felul de prezentare, regizat atractiv, cu păpuși și décor atrăgător, de cțt de fidel sunt animate păpușile, cțt de expreive sunt interpretările, cum este aleasă muzica de fond sau cântecele, dansurile. Totul depnde de inventivitatea regizorului. De curând am regizat un spectacol. Am dramatizat o poveste de Oscar Wilde Prințul fericit. Spectacolul a impresionat o spectatoare într-atât, incât la sfârșit a plecat cu lacrimi în ochi. Da, se poate și așa ceva! Regizorul trebuie să evite ca scenograful să creeze figuri de clovni exaggerate sau caricature grosolane.

R.T. : Ați început ca mânuitoare și apoi ați trecut la regie. Cum a fost trecerea?

L.K.K.:Mult înainte de a mă angaja la Teatrul de păpuși, am  jucat în echipe de teatru de amatory și am avut din tinerețe o atracție pentru teatru. Când m-am angaajt la teatru am avut oameni de  la care am descifrat alfabetul meseriei. Apoi, când doamna Szauig s-a pensionat pe caz de boală, am fost rugată să fac regie. Am urmat niște cursuri de specialitate de drama și actorie.

R.T. : Ce v-a atras mai mult? Actoria, regia?

L.K.K.: Tot ce este legat de teatru mă atrage. Cu trecerea anilor, m-am ocupat numai de regie, am scris cărți de specialitate și piese de teatru în limbile germană și română.

R.T. :Care ar fi principiile pe care le-ați insufla celor tineri, doritori să facă meseria de actor mânuitor de păpuși și marionete?

L.K.K.: Am predat cursuri și la Școala Populară de artă, la Liceul Pedagogic. Mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu tineri. Și lor le-au plăcut cursurile mele de teatru. În decursul anilor, am constatat că unul dintre principiile mele de baza este acela de a încuraja pe cel care își dorește cu ardoare să facă teatru, să-i demonstrezi unde și de ce greșește fără a-l jigni.

R.T. : Ce credeți că îi trebuie unui tânăr actor talent, muncă, sudoare?

L.K.K.: Dacă un tânăr  vrea să facă teatru și vrea să devină actor trebuie să aibă talent. Dacă pe parcurs își va da seama că nu e talentat singur va renunța.

R.T. : Din lungul drum al unui spectacol către public, care este etapa care vă place cel mai mult?

L.K.K.: Etapa finală dinaintea premierei este cea mai importantă. Apoi, emoțiile pe care le ai așteptând reacțiile publicului.

R.T. : Cînd lucrați la un spectacol,ce primeaza calitatea Dvs. de regizor sau faptul că sunteți la baza actor mânuitor?

L.K.K.: Când creez un spectacol primează calitatea, realizarea lui  artistică. Eu controlez din acestă postură și creația actoricească, urmărind din sală desfășurarea spectacolului.

R.T. : Ce fel de regizor sunteți? Care impune sau care dispune?

L.KK.: Pentru mine fiecare actor are o personalitate specială. Dacă el realizează bine rolul, îl las să se exprime.

R.T. : Când porniți la lucru la ce vă gândiți  mai întâi la public sau la ce?

L.K.K.: Mă gândesc, în primul rând,  la ce vreau să transmit micilor spectatori, ce învățătură ar putea să aibă, ce efect educative la care ar putea să mediteze, ajungând acasă.

R.T.: Există o relație ideală în teatrul de păpuși? Cu scenograful, cu compozitorul, cu actorul, cu atelierele?

L.K.K.: Dacă există relații ideale în teatrul de păpuși? De obicei, există! E important ca regizorul și scenograful să găsească împreună o soluție adecvată. Regizorul trebuie să distribuie actorilor rolurile care le sunt potrivite. Împreună cu compozitorul trebuie să găsească muzica nimerită pentru diferitele scene. Și, nu trebuie uitată importanța atelierelor în care se creează actorii principali, păpușile!

R.T. : Păpuși,marionete, animație cu obiecte, animație digitală, animație 3D ce preferați?

L.K.K.: Eu prefer păpușile Wayang, deoarece construcția lor oferă mai multe posibilități creative de mânuire.

R.T.: Mai poate fi teatrul un mijloc de educație într-o eră dominată de calculator? Cu ce arme crezi că am putea lupta pentru a ieși învingători din lupta cu „balaurul” digital, care nu e chiar atât de rău?

L.K.K.: În ceeace privește educația, nu cred că un calculator ar fi cel mai potrivit mijloc. În teatrul de păpuși spectatorii pot să vorbească cu “actorii” păpuși. Este un alt mod de a comunica, este o artă interactivă.

R.T. : Care sunt rolurile care v-au rămas cele mai dragi?

L.K.K.: Toate rolurile pe care le-am jucat în lunga mea carieră mi-au rămas dragi, dar primul meu rol cu o păpușă pasăre mi-a rămas în suflet.

R.T. : Dar dintre spectacolele regizate?

L.K.K.: Pe toate le-am iubit, dar cel mai mult mi-a rămas în minte O fetiță caută un cântec, unde pentru rolul lui Nucu am primit și un premiu.

R.T.: Cât de importante sunt aplauzele, premiile în cariera unui actor sau regizor?

L.K.K.: Aplauzele și premiile sunt bucuria, satisfacția strădaniilor și confirmarea realizării unui spectacol reușit.

R.T. : Aveți regrete, nostalgii?

L.K.K.: Regrete nu, doar nostalgia că nu mai pot continua să pun în scenă piese noi din cauza pensionării mele.

R.T: Dacă ar fi să dați o definiție a teatrului, care ar fi aceea?

L.K.K.: Teatrul este o artă care trebuie să anime creatorul de spectacole să folosească cele mai moderne modalități artistice.

R.T.: Ultima întrebare este una pe care o pun tuturor celor cu care stau de vorbă. Dacă ați avea puteri magice, ce magie ați face?

L.K.K.: Teatrul să vrăjească spectatorii în ața fel încât să-I determine să urmeze învățăturile pe car să le aplce în viața de zi cu zi. Teatul este o oglndă a vieții din clipa în care se deschide cortina și până când ea se închide la loc.

Raluca Tulbure

Tot pe drum, pe drum!

Am spus-o de mai multe ori că artistului român îi șade bine cu drumul. În țară sau afară, dar e călător. Vine, joacă, pleacă este principiul după care se călăuzește, dar printre picături și alergătură reușește să-și clătească ochii, sufletul și mintea

Pentru Teatrul de animație Țăndărică a fost o stagiune plină cu de toate: premiere, evenimente, deplasări. Asta la o privire de ansamblu! Am relatat despre prezența spectacolului Adunarea pasărilor la un festival la Karlsruhe sau la Lisabona, apoi reprezentația Cine ești tu? a participat de două evenimente importante de gen la Seul (Koreea de Sud) și Beijing (China). Unul dintre cele mai ‚exportate’ și populare spectacole din repertotiul teatrului, Capra cu trei iezi a reprezentat România la Festivalul de teatru pentru copii și tineri, subintitulat Children’s World,  de la Torino, organizat de Fondazione per ragazzi e giovane Onplus. ‘Capra’ noastră care îi are ca ‘nași’ pe Cristian Pepino (text) și Gabriel Apostol (regie) este poliglotă și ‘vorbește’ engleză, germană, spaniolă, franceză și acum și italiană. Ba mai și cântă!

Aventura italiană a început cu drumul cu microbuzul,  trei zile dus, trei zile întors, câte 9-10 ore, cu opriri pentru odihnă la Arad și la Ljubljana (ce minune de loc, un hotel mic, în afară de oraș, de unde se vedeau munții). Am parcurs mii de kilometri, am admirat munții Alpi, am trecut în goană pe lângă orașe, am ‘zburat ca vântul și ca gândul’pe autostrăzi  netede ca-n palmă prin Ungaria, Slovenia și Italia. Am savurat o cafea, o apă, un sendviș sau un gelato italiano în vreo ‘cârciumioară pe șosea’, am răs, am glumit, am ațipit legănați de sunetul microbuzului nostru care a mers ca uns și spre seară am ajuns la Torino. Cu ‘arme și bagaje’ am descins la un hotel mic, dar cochet, am mers să mâncăm ,ce credeți? Pizza italiana ca la mama ei acasă, apoi un vin  și gata ziua!

Spectacolul Capra cu trei iezi s-a jucat la amiază într-o sală frumoasă la Casa del Teatro Ragazzi e Giovani, un ansablu unde au loc tot felul de evenimente de teatru, muzică, concerte, petreceri pentru cei mici, activități conexe pentru părinți și copii. Directorul, Graziano Melano, este prieten cu România, îl cunoște pe Ion Caramitru, sprijină activitățile comunității românești din zona Piemontului, colaborând și cu Consulatul României de la Torino în diverse ocazii. La spectacolul nostru, jucat în limba italiană (mulțumim lui Matei Stoenescu pentru traducerea textului, dar mai ales a versurilor cântecelor), publicul a fost preponderant italian.  Am sesizat și câteva grupuri de români care au ascultat în liniște. Au avut reacții și copii și părinții, au aplaudat la final, fiecare interpret în parte (Alina Petrescu, Dora Ortelecan Dumitrescu, Mariana Zaharia, George Simian, Leonard Dodan). Directorul Festivalului a ținut să mulțumească trupei românești pentru prezență, dar mai ales pentru efortul de a învăța textul á la Creangă, de loc ușor, în limba italiană, într-un timp record ( vă spun eu, în patru repetiții!). Nu mă pot abține să nu împărtășesc cu voi, ce a scris o mamă italiană despre spectacol:’ Bună seara, astăzi am fost la spectaculul  vostru la Torino. Copiii noștri s-au simțit foarte bine și le a plăcut povestea. Soțul meu e român și eu sunt italianca și vrem sa Vă  facem complimente pentru ceea ce faceți, pentru ca răspândiți cultura românească  si cu aceste povești  pot sa emoționeze copiii mei. Cum a fost emoționat soțul meu în copilăria lui. Când vă întoarceți aici cu siguranță vom veni să va vedem. Va saluta mama Viviana,  tata Sebastian cu Adam, Aidan și Katyusha.’  Am păstrat exact așa cum a scris mămica pentru autencitate, pentru modul cum s-a străduit să scrie în limba română. Un omagiu sincer, care face cât un munte de cronici. Gazde bune și primitoare, doar suntem de aceiași ginte, italienii care s-au îngrijit de noi să experimentăm, ca la mama lor acasă paste de tot felul, pizza cu de toate, dar cea mai tare intâmplare a fost la masă, înainte de spectacol. Deși au fost cu noi și două voluntare, originare din România, ne-am încăpățânat să citim singuri meniul în italiană.  Și, pe principiul că tot românul  știe limba lui Dante am comandat ‘gallinella’, convinși fiind că e ceva legat de găină. Surpriza a fost că era vorba de un pește, tipic pentru Marea Mediterană. Bun, gustos!

         Vizita în oraș nu a ținut decât o jumătate de zi. Mergând cu tramvaiul, pe jos sau cu o mașinuță electrică într-un tur, trecând pe malul râului Pad, amintindu-mi de cartea (dar și de serialul) lui Riccardo Bacchelli Moara de pe Pad,vizitând Catedrala Sfântului Ioan Botezătorul, construită în secolul al XIV-lea  și care conține celebrul Giulgiu de la Torino, o pânză veche cu o urmă imprimată de corpul unui om, despre care se crede că este pânza care l-a acoperit pe Isus în mormântul său. Am trecut pe lângă Palatul regal, al Casei de Savoia și pe lângă câte altele. Monumente arhitectonice splendide, încărcate de istorie. După spectacol, pe micuța terasă a hoteluilui, plină de hortensii, în fața unui pahar rece de bere din Sardinia, am urmărit o furtună scurtă, dar intensă care a răcorit pentru puțin timp atmosfera incinsă și a încheiat plimbarea prin oraș.

Toate astea au un farmec aparte, chiar dacă oboseala, amorțeala pun stăpânire pe tine, mai este, apoi,  spiritul de echipă, comuniunea care se  crează între noi la drum, râsul, glumele, senvișurile împărțite, apa, hapurile pentru cap sau stomac. Și, mai ales, amintirile...   

O Miorita moderna

’P-un picior de plai/ Pe-o gură de rai/ Iată vin în cale/ Se cobor la vale’’... patru juni actori , pregătiți să spună povestea ciobanului și a Mioriței sale. Dar nu așa cum o știm cu toții, ci altfel! Mioritza trupei Frilensăr este o altfel de lectură, o interpretare personală, foarte personală a baladei pe care orice copil o știe.

Este ultima parte a seriei Tristori (despre celelalte, Hadika Tzuki și Mălăieș în călcăieș am scris la momentul potrivit) care se joacă la Green Hours, un spațiu ofertant și care încurajează independenții. Așa cum am mai spus, trupa Frilnsăr s-a născut la Iași, cu absolveți de la păpuși și actorie. Au venit la București nu demult, să cucerească! Pe mine m-au cucerit cu exuberanța, cu bunul gust, cu inventivitatea și cu talentul lor. Sunt doar un simplu spectator, care iubește teatrul și care adept al tradiției încearcă să se acomodeze cu alte forme de teatru. Incerc pe cât posibil să mă pun la punct cu spațiile noi apărute în Capitală, cu trupele independente, să le urmăresc evoluția sau involuția Nu-mi plac șușele, vulgaritatea, prețiozitatea cu orice preț. Frilensăr este un exemplu de talent, inventivitate, bun gust și curaj. Curajul de a te lupta cu morile de vânt ale birocrației, ale nepăsării unora, de a-ți face meseria cu drag. După un asemenea preambul să purcedem pe urmele Mioriței.

Mioritza este un nouă demonstrație de ce înseamnă libertatea de a gândi, de a te juca cu imaginația, de a provoca, de a te lupta cu armele tale, de a demonstra că se poate cu investiții minime, cu sacrificii, dar cu entuziasm și cu încredere, cu zbatere că se poate. Nu se sare calul, scenariul este bine scris, nu face tapaj de expresii supărătoare urechii, are mesaj. Un mesaj mult mai ‘greu’, mai profund decât în celelate două spectacole. O prelucrarea originală, chiar dacă pe alocuri, ușor neclară, o comedie neagră, cu accente parodice duse spre absurd. Apar personaje dintr-o galerie simbolică (Manole, Ana, Baba Dochia, Isus, Dumnezeu, Dracul) care pun întrebări despre existență, viață, moarte, ură, răzbunare, credință. Textul lui Daniel Chirilă te duce cu gândul la mitul Creatorului,la Sfânta Treime, la misiunea lui Isus. Fiecare poate descifra în felul său mesajul. Este Miorița balada credinței, a perenității unui popor, a dăinuirii lui? Sau este doar o baladă simplă despre ură și omor? Baciul, ciobanul este liderul care se sacrifică în numele credinței, la final când inima lui sângerândă tronează în mijlocul scenei. Inainte de a muri spune versuri din balada care apar și pe un perete lateral. Singurul moment în care Dumitru Georgescu vorbește. În rest, joacă mut, rolul ciobanului, al Omului ținut sub supraveghere de Doctor care are grijă de nemurirea lui. Acest doctor interpretat cu mare har de Loredana Cosoveanu ascultă de poruncile Celui de Sus încercând să salveze , să aline. Apoi, Alina Mîndru, când Dumnezeu, când Ana sau Baba Dochia (aici își arată talentul comic) și nu în ultimul rând, Tiberiu Enache care are de a face cu un personaj ambiguu și nu foarte conturat.

Ce ar mai fi de spus? Scenografia simplă. Un spațiu delimitat de un covor, cu public așezat pe laterale și care au deasupra un cer acoperit cu norișori pufoși, asemănători cu lâna de oaie. Actorii se pregătesc în fața ta de spectacol, parcă ignorându-te. Se machiază, se aranjează, vorbesc în șoaptă, râd, fac scurte exerciții și, apoi, ca la un semn te trezești într-o altă lume. Un spectacol care trebuie revăzut pentru că de fiecare dată apar alte întrebări, alte răspunsuri.

Trupa Frilensăr and Teatrul Luni de la Green Hours- Mioritza. Text, regie, scenografie și muzică: Daniel Chirilă. Cu: Loredana Cosovanu, Alina Mîndru,Tiberiu Enache, Dumitru Georgescu. Data vizionării: 3 iulie 2016