În ritm de rock

După succesul fulminant de critică și de  public al filmului Bohemian Rapsody, câștigător al câtorva Premii Oscar,interesul pentru legendara formație Queen și neuitatul ei leader, Freddy Mercury a crescut, readucând în atenția celor din generațiile mai tinere melodiile care  i-au făcut nemuritori. Cine și-a imaginat că musicalul We Will Rock You, Romania! va continua povestea s-a înșelat!  Robert de Niro într-o discuție cu doi dintre membrii formației, Brian May și Roger Taylor, i-a întrebat dacă nu vor să se facă un musical despre viața lor. Iar, Ben Elton, scriitor și umorist a scris libretul și a ales cântecele. Dar, We Will Rock You este o poveste manifest, cu accente science fiction care are mai multe mesaje adresate nouă tuturor, dar mai ales tinerei generații: o satiră la adresa super tehnologiei digitalizate care ne sufocă, o declarație de dragoste față de muzica adevărată, față de existența instrumentelor muzicale, a muzicii live și, o privire critică asupra revoltei față de un sistem dictatorial de supunere, de respectare forțată a unor norme de viață și de conduită.Viața multor tineri se „trăiește” digital, prieteniile sunt virtuale și artificiale,uneori periculoase, social media le guvernează viața, succesul online al unora devine model de urmat.

Ben Elton plasează acțiunea în anul 2319, când pământul este un  Iplanet, condus de un dictator, Killer Queen, șefa unei corporații (GlobalSoft) care producea jocuri pe calculator și pentru care cuvântul de ordine era uniformizarea caracterelor,le dicta ce să facă, ce să asculte, ce să gândească. În această lume nu exista muzică live, instrumente muzicale. Contra acestei Cruella de Ville sau Morticia Addams luptă Boemii ( care trăiesc underground și care luptă să păstreze tot ce este autentic din documentele pe care le dețin) și un tânăr rebel care visează versuri și melodii. Așa sună, pe scurt, povestea scrisă de Ben Elton, primită cu reticență de criticii britanici, conservatori, dar care a avut un mare succes de public.

Compania independentă Wonder Theatre, fondată în 2015 care se ocupă de entertainment pentru toată familia, promovând, în special, comedia, este producătoarea spectacolului We Will Rock You,Romania! regizat de Răzvan Mazilu. Aflat, la al șaptelea musical după Sunetul muzicii, West Side Story, Cabaret, Full Monty, Mon Cabaret Noir, Cărțile junglei, coregraful și regizorul Răzvan Mazilu ne propune o versiune plină de ritm, culoare, energie unde melodiile formației Queen domină scena, dar și inimile noastre. Este o producție de anvergură cu 22 de melodii live, 30 de actori, dansatori, instrumentiști, peste 50 de costume și peruci futuriste. O mențiune specială pentru inspirația pe care Răzvan Mazilu a avut-o atunci când a creionat costumele. Te duc cu gândul la marile case de modă, sunt spectaculoase, caracterizând fiecare personaj în parte. Despre coregrafie ce să mai vorbesc? Este plină de imaginație, modernă, punctând melodiile. Regizorul a adus și o contribuție “românească”: a creat un personaj androgin, interpretat de Emil Rengle, câștigător al ultimului sezon de la Românii au talent, care este “cățelușul” lui Killer Queen. Momentul lui solo este primit cu aplauze. Apoi, unii interpreți folosesc mici ”mostre” de cântece românești spre deliciul publicului. Luminile inspirate și decorul care se “plimbă”contribuie și ele la atmosfera de Broadway pe care și-au dorit-o creatorii.

Cine este Killer Queen? Loredana Groza, care după rolul Donna din Mamma Mia! se află în fața unei noi provocări. I se solicită mai mult calitățile de actriță și, cred că se descurcă mai bine. Rolul de femeie rea, de dictator fără scrupule, senzuală, provocatoare alături de calițățile ei vocale incontestabile o prinde foarte bine. Mulți dintre tinerii interpreți au fost aleși în urma unui castig serios și sunt cunoscuți de la diversele emisiuni de talent televizate. Cei doi tineri rebeli Galileo Figaro și Scaramouche sunt interpretați de Lucian Ionescu și Mara Căptaru (are 16 ani și este încă elevă). Amândoi au voci bune, sunt naturali, firești, sunt credibili și emoționează. Lucian Ionescu, tânăr artist cu roluri în care s-a remarcat la Teatrul de Comedie, la Teatrul de operetă, Opera Comică pentru copii are umor, are carismă. El este rebelul, cel care visează versuri și frânturi de cântece și nu știe ce să facă cu ele. Ar putea fi o reîncarnare a lui Freddy Mercury. Lucian Ionescu însă nu cade în capcana de a-l imita, ci creează un personaj diferit. Mara Căptaru este o surpriză plăcută, calițățile ei vocale sunt deosebite și dublate de cele actoricești. Se mai remarcă Ana Bianca Popescu, laureată a Premiul UNITER pentru debut, colaboratoare “veche ”a lui Răzvan Mazilu care face din personajul ei Ozzi Osbourne unul ce se reține. Echipa boemilor, adică păstrătorii tradiției rock au nume binecunoscute iubitorilor genului: Marilyn Manson, Bruce Springsteen, Mick Jagger, Aretha Franklin, Katy Perry,Puff Daddy,Madonna,Jackson Five Kylie Minogue, Pau McCartney. Adrian Nour și el binecunoscut din spectacole muzicale și de teatru dans, are un rol pe care îl face nuanțat, cel al lui Khashoggi, comandantul poliției de la GlobalSoft. Surpriza vine din distribuirea lui Răzvan Vasilescu, în rolul lui Buddy, bibliotecarul care păstrează caseta-simbol/totem din epoca rock-ului. Actorul conferă sensibilitate, credibilitate, aduce o undă de duioșie și emoție. Cântecul These are the days of our lives (am păstrat titlurile în original, cântecele fiind interpretate în limba engleză) este un moment care impresionează, la fel ca și timbrul cald al actorului. We are the Champions! Deopotrivă spectatori, fani ai formației Queen mai vechi sau mai noi și echipa de realizatori.

C

O nouă provocare

Auzisem despre Teatrul Vienez de copii dar nu știam prea multe. Un anunț pe facebook despre un spectacol care se juca în sala Rapsodia mi-a stârnit curiozitatea.  Teatrul Vienez pentru copii- Copiii joacă teatru a fost înființat în 2009 în România de către doamna Sylvia Rotter, fosta directoare a Teatrului Vienez de Copii și are ca obiectiv dezvoltarea abilităților de comunicare, gestionării emoțiilor, a spiritului de echipă ale copiilor cu vârste cuprinse între 7 și 18 ani. Este o inițiativă privată, în parteneriat cu Das Wiener Kindertheater din Austria, asociația Teatrul Vienez de Copii – “Copiii Joacă Teatru” desfășoară proiectul “Copiii pe scenă”, cu scopul de a atrage copiii și tinerii spre teatru, ca modalitate educațională și recreativă de petrecere a timpului liber. Ei sunt aleși în cadrul unor ateliere de selecție unde se fac jocuri de energizare, respirație, mișcare, ritm, atenție, improvizație, dicție, de memorie, cântece și lucru pe text. Cel mai important factor pentru selecție este plăcerea de a participa și implicarea reală în jocurile propuse de actorii coordonatori: Petre Voicu, Andreea Grindean, Simona Grumezea, Andrei Bratu, Ruxandra Coman, etc. Teatrul Vienez de Copii desfășoară un curs de dezvoltare personală prin intermediul teatrului, nu un curs de formare a copiilor-actori, ceea ce mi se pare o idee foarte bună pentru viitorul și evoluția lor. Ei mai învață să descifreze textele clasice, să le înțeleagă, li se deschide și cultivă gustul pentru lectură. Teatrul Vienez de Copii este implicat în numeroase proiecte, între care cel mai important este Iniţiativa Educaţională Naţională, prima iniţiativă public-privată din România în vederea introducerii teatrului în şcoli şi licee. De asemenea, acest proiect a fost implementat și în alte orașe din țară (Oradea, Cluj Napoca). Dintre producțiile jucate de la înființare menționăm: William Shakespeare – Visul unei nopți de vară, Ferdinand Raimund – Țăranul milionar, Jean Anouilh – Balul hoților, Johann Nestroy – Școlarii neastâmpărați,Willliam Shakespeare – A 12-a noapte, Eugen Labiche – Pușculița, Ferdinand Raimund – Risipitorul,Carlo Goldoni – Gâlcevile din Chioggia, Molière – Bolnavul închipuit. Parcurgând acestă listă ne dăm seama că e vorba de texte serioase, grele  pentru tinerii actori și că nu este doar o simplă joacă de orgolii.

Spectacolul ultim pus la Teatrul Vienez pentru Copii este o nouă provocare: Gaițele de Alexandru Kirițescu cu „veteranii” trupei, adică tineri și adulți cu vârste cuprinse între 17 și 25 de ani, cei mai mulți nefiind actori sau studenți la actorie. O satiră socială, cum însuși autorul ei o numea,“în care m- am străduit, cu adevăr și mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvaluise în toată hâda ei goliciune”. “Cuibul de viespi” din casa Anetei Duduleanu preocupat de bârfe, zvonuri și înmormântări invită la o reflecție asupra zilelor de azi, când suntem fascinați de datul în spectacol. Atmosfera lugubră este completată de permaneta plăcere de a face scandal din orice, indiferența față de suferința Margaretei sau a lui Mircea Aldea, respins și ținut ca într-o închisoare.  Amara comedie a lui Kirițescu, binecunoscută publicului, cu replici ce au intrat în limbajul colocvial și care a cunoscut nenumărate variante este pentru tinerii de la Teatrul Vienez de Copii o încercare temerară, chiar dacă au jucat Goldoni, Shakespeare sau Molière. Unii dintre ei au parte de roluri solide de compoziție care le solicită din plin creativitatea, puterea de concentrare, alții  de travestiuri (ideea nu e nouă, dar atrage după sine hohote de râs). Sigur că sunt destule “opinteli” în interpretare, că sunt replici care sună plat, că unii actori se simt stânjeniți sau copleșiți de rol, dar am remarcat cel puțin trei actori care mi-au plăcut: Ilinca Ungureanu în Aneta Duduleanu care a jucat cu destulă dezinvoltură și nuanțat, Cosmin Teodorescu în Zoia, un travesti alcătuit cu grijă și Andrei Costinescu în hazosul rol al lui Fräulein. Restul distribuției: Silvia Dinu, Tudor Cosîmbescu, Julia Szabo, Alexandra Novac, Iara Van Kline (semnatara regiei și a graficii), Călin Deneș (care a conceput alături de Ilinca Ungureanu și decorul), Alexandru Madaraș, Andrei Andrieș întregesc „tabloul de familie”, fiecare după puterile lui. A mai fost un personaj ce nu apare nici în text, nici în alte montări, care nu a ascultat de indicații de regie, ci și-a făcut de cap de unul singur: curentul. Nu cel electric! Fără puteri supranaturale sau mașinării complicate, el a mișcat într-un ritm destul de alert, tablourile agațate în fundal, într-un dans-balans permanent.

Frumos e în martie la Constanța

Martie la Constanța, un soare timid, cald, o mare liniștită, turcoaz, pescăruși, un pahar de vin la malul mării cu prieteni. Aș zice că un scenograf nevăzut a pregătit decorul potrivit pentru povestea care urma s-o văd, schimbând lebedele cu pescăruși ce stăteau la sfat.

Teatrul Căluțul de mare, aflat sub o conducere nouă, a sărbătorit Ziua internațională a teatrului de animație cu o premieră: Lebedele după Hans Christian Andersen. Care fetiță nu visează să fie prințesă? Frumoasă, deșteaptă, elegantă, manierată, într-un cuvânt, încântătoare. Dar nici chiar viața prințeselor nu e atât de ușoară, iar înainte ca poveștile lor să aibă un final fericit, acestea trebuie să treacă prin încercări dificile. Publicat în 1838 sub titlul Lebedele sălbatice, basmul spune povestea Elizei care își salvează cei 11 frați transformați în lebede de blestemele mamei lor vitrege. Deși se termină cu bine, povestea în sine este tristă și greu de pus în scenă, datorită mulțimii de personaje, a schimbărilor rapide de situație, a diferitelor planuri de joc. De-a lungul timpului, basmul a fost sursă de inspirație pentru mai multe desene animate, un balet, chiar un roman sau repovestit a stat la baza unor nuvele. Cristian Mitescu, aflat la a zecea montare pe scena Teatrului pentru copii și tineret de la Constanța propune o versiune rimată și ritmată. S-ar putea spune că spectacolul tinde spre genul operetistic pentru că are multe date ale genului. Și din acest punct de vedere devine accesibil copiilor și, cu siguranță, va fi un succes de public, ceea ce nu este rău. Asta, privind în general. Pentru că, în opinia mea, montarea are și unele vicii care pot fi observate la o analiză amănunțită.

 

Lebedele de la Teatrul Căluțul de mare este o producție mare pentru că are un număr record de păpuși (42 de păpuși), 15 costume, cinci momente coregrafice, opt tablouri. Fiecare personaj are momentul lui muzical care îl definește. Muzica lui Alexandru Berehoi este potrivită, frumoasă, cantabilă, elaborată, iar actorii s-au descurcat admirabil din punctul acesta de vedere. Spectacolul începe cu o scenă dintr-un  cimitir, destul de întunecată, care deși are parte de muzică și dans, are în fundal cruci și actori îmbrăcați în negru. Pentru copii de 6 ani mi s-a părut un început mult prea greu. Daniel Minciună în rolul Baba Zdreanța face un travesti bun pe tot parcursul spectacolului, are umor, mobilitate, dar în acestă primă scenă a avut și unele mișcări ce țin de alt gen. Adaptarea textului este făcută bine, păstrează firul clasic al cunoscutului basm, deși din dorința de a fi cât mai actuală, are și unele referiri adresate mai degrabă părinților. Maștera face și desface,  este tipul femeii măritată pentru condiția socială care să-i permită să urce cât mai sus. Actrița Clara Ghiuvelechian cântă și dansează cu dezinvoltură. Ajutorul ei e un motan, simpatic, de altfel. Baba Zdreanța ne cântă despre cum se descurcă  în viață, lucrând în cimitir și vânzând urzici. Eliza, prințesa tristă, curajoasă, blândă și cu spirit de sacrificiu, este interpretată și mânuită de Daniela Vlad. Însă, nu are din punct de vedere păpușăresc multe posibilități de evoluție.  Fac această specificare pentru că mânuit nu mai este decât motanul de către Rovena Paraschivoi. Frații lebede sau prinți, oamenii de la curte din finalul spectacolului, sunt grupuri “statuare”. Păpușile sunt montate câte trei sau câte cinci și “agitate” pe niște suporturi. Soluția este rezolvarea cea mai simplă a multitudinii de personaje din poveste, dar nu aș zice că e mânuire. Mi s-ar putea reproșa atitudinea mea retrogradă dacă vreți, dar credința mea este că îndiferent de evoluția artei păpușărești, de ultimele mijloace tehnice descoperite, specificul trebuie păstrat. O idee  inspirată a fost folosirea unor voci de copii pentru interpreții prinților, lucru ce a dat un plus de prospețime. Ceilalți actori (Vasile Gherghilescu- împăratul, Andrei Stroescu- prințul, o apariție  apatică, Arina Cojocaru- Zâna Morgana, Tiberiu Roșu- slujitorul, al cărui dans cu prințul din partea finală a spectacolului, pare ciudat) întregesc tabloul. Scenografia este semnată de Eugenia Tărășescu Jianu și este corectă, un plus pentru costume. Ionuț Sergiu Anghel este autorul unei coregrafii dinamice.

Ca orice basm și acesta are un mesaj emoțional: să știm să prețuim valorile familiei, să ne bucurăm de părinții noștri cât nu e prea târziu.

PS. Nu pot să nu amintesc despre vernisarea expoziției de fotografii a Elenei Gheorghiu din holul teatrului. Aflată la a  treia personală, autoarea se vădește a fi o fină observatoare a spectacolului teatral, fotografiile ei fiind făcute cu inima. Anaid Tavitian, consilierul artistic al Teatrului, spunea la vernisaj că “autoarea dovedește trăire artistică, fotografiile au melancolie poetică, au umor, toate însoțite de accente anecdotice în surprinderea personajelor.”

Albu István: “Teatrul ăsta fără suflet nu ar exista”

Teatrul Figura din Gheorgheni a aniversat 35 de ani de activitate. Și, cum evenimentul trebuia marcat a fost organizată o micro stagiune de 3 zile cu 5 spectacole din repertoriul teatrului. Pentru mine a fost o „premieră” geografică în primul rând, nemaivorbind de cea “feroviară!”(un peron la nivelul solului, o scară la ceva mai mult de juma de metru pentru care îți trebuiau calități de sportiv). Lăsând la o parte acest inconvenient, adăugând peisajul și Lacul Roșu, niște zile de primăvară caldă, oameni drăguți și primitori, liniștea unui oraș patriarhal putem spune că am asistat la un eveniment marcant pentru teatrul din localitate. Directorul teatrului este tânăr, entuziast, plin de idei, fost actor convertit în regizor pe numele său Albu István cu care am stat de vorbă între două spectacole. Absolvent al Universității Babeș- Bolyai din Cluj Napoca în 2007 a montat la Teatrul Național și la cel Maghiar, la Opera maghiară din orașul de pe Someș și la Figura. În cadrul microstagiunii am văzut spectacolul său cu Trei surori de A.P.Cehov care a propus o versiune interesantă, incitantă și contemporană.

Raluca Tulbure: Să începem discuția noastră referindu-ne la cei 35 de ani ai teatrului Figura.Un teatru mare într-un oraș mic.

Albu István: Îmi este destul de greu să vorbesc, pentru că sunt aici de vreo doi ani și jumătate și, nici eu nu înțeleg foarte multe lucruri.

R.T. : V-ați născut aici?

AI: Nu, m-am născut la Sf. Gheorghe, am făcut facultatea, actorie la Cluj-Napoca, am lucrat la Teatrul Maghiar. E foarte important pentru istoria teatrului, faptu că în 1984 a venit cineva, pe nume Bocsárdi László care a strâns în jurul lui niște oameni, curioși le-aș zice eu și care au vrut să facă ceva.

R.T.: Pentru comunitate, pentru ei...

AI: Prima dată a fost o trupă de amatori.Ca instituție de stat există din 1990. Deci, teatrul ar avea două zile de naștere. Ne-am gândit pe care s-o facem? Apoi, am decis că nu instituția este importantă, ci momentul.

R.T.: Este vorba de continuitate într-un oraș cu un număr nu foarte mare de locuitori. Care este viața unui spectacol? Vă întreb pentru că am aflat că  Pietre în buzunar s-a jucat de vreo 48 de ori, sigur, incluzând și deplasările.

AI: Încercăm cam două stagiuni. Avem în repertoriu 16 spectacole. Facem și un spectacol pe stagiune pentru copii. Avem abonamente doar pentru copii. Pentru că așa cred că putem prelungi viața spectacolelor, dar ne dă și o libertate mai mare. Suntem norocoși că jucăm mult și în afara sediului la festivaluri, turnee.

R.T.: Cu Trei surori, cred că este mai greu, având în vedere că ați gândit ca fiecare act al spectacolului să se joace într-o altă locație din teatru (foaier, studio, scenă, curtea interioară).

AI: Da, suntem invitați la Sf. Gheorghe și o să vedem.

R.T.: Cum a primit publicul de aici versiunea Dvs. de spectcol? Spuneați la deschidere că el este învățat cu experimente. Și nu mă refer numai la Trei surori, ci și la Martirii sau ca texte la Jurnal de droguri sau Pietre în buzunar.

AI: Teatrul Figura este singurul teatru de repertoriu definit ca teatru experimental în documente. În zilele noastre, nici eu nu știu ce înseamnă experiment în teatru. Căutăm să aducem scenografi, actori, regizori, muzicieni care au ceva de spus, ceea ce creează să aibă sens. Că m-ați întrebat de public? Sunt oameni educați într-o libertate teatrală, au început să vină tot mai mulți oameni la teatru deși ceea ce facem noi nu este pentru un public larg. Nici nu vrem asta!Nu vrem să comercializăm produsul nostru.

R.T.: Cum alegeți textele?

AI: E foarte greu pentru că avem doar 9 actori angajați. Avem 5-6 premiere pe an, altfel nu putem. În total, suntem 30 de oameni.

R.T.:  Ce vă propuneți?

AI: Să fie liniște!

R.T.: E greu să conduceți un teatru?

AI: Pentru mine este foarte greu. Dar am lângă mine niște oameni extraordinary și pentru ei merită să merg mai departe. Întotdeauna, am zis că este o minune că teatrul acesta există. Și, el există datorită omenilor. Teatrul ăsta fără suflet nu ar exiata.

R.T.: În general, teatrul nu se poate face fără suflet.

AI: Nu se face, dar există!

R.T.: E grea lupta cu autoritățile?

AI: Dacă orașul n-are bani, atunci e greu să lupți pentru teatru. Și, este o realitate că orașul nu are bani. Iar eu, trebuie să lupt în fiecare zi pentru teatru. De aceea spuneam că doresc ca teatrul să aibă liniște cu mine sau fără mine.E greu să faci un repertoriu fără să știi ce o să se întâmple mâine.   

R.T.: Cred că aveți multe nopți nedormite, gândindu-vă la teatru șinu e vorba de vreun spectacol pe scena de scândură , ci pe scena vieții de zi cu zi...

AI: Se adună...

R.T.: Să vorbim puțin și de Dvs. Cum se împacă actorul, regizorul cu managerul?

AI: Actorie! Sunt teribil de prost actor, sincer.

R.T.: De unde pasiunea pentru teatru, pentru actorie?

AI: Am vrut să mă ocup de istorie. În liceu am mers la concursuri, eram preocupat de istorie. Nu mai țin minte cum am ajuns la teatru. Am văzut un spectacol al lui Bocsárdi și acolo, cred că s-a întâmplat ceva. M-am dus la Cluj, am făcut un an de istorie, dar nu l-am terminat. Aveam, însă mulți prieteni care au dat la actorie. În anul în care am intrat 7 din 10 eram din Sf. Gheorghe. În anul patru, am încercat cu băieții din clasă, într-o joacă, Petrecerea lui Mrozek pe care l-am jucat în fiecare teatru din Ardeal. Apoi, am rămas la Cluj, m-am angajat la lumini, am făcut regie tehnică, sunet.  De fapt, la Teatrul Maghiar, a fost școala mea de rgie. Am făcut asistență la Tompa Gábor căruia îi sunt recunoscător că m-a luat lângă el, m-a educat.

 R.T.: Ați furat ceva din meserie...

            AI: Am mai lucrat cu Purcărete, cu Andrei Șerban.

            R.T.: Ați montat mult de la Shakespeare la Dostoievski, de la Dürenmatt la Daniel Key, de la Lorca la Vișniec, de la Caragiale la Genet, de la Racine la Kroetz, de la Beckett la Thuróczy Katalin, Verdi și mulți alții, dar dacă ar fi să vă întreb care este cel mai drag spectacol ce mi-ați răspunde, deși pot anticipa...

AI: Trei surori, desigur. Interesant e că fiecare spectacol este pentru noi toți, actori, personal ethnic, regizor ca o premieră. Am lucrat cam vreo 30 de spectacole, dar m-am gândit mult dacă să mă apuc sau nu de Cehov. Pur și simplu, nu am avut curaj. De când sunt aici, am avut multe obstacole de înfruntat și, am zis “hai, fă și pasul ăsta”. La primele repetiții mi-era frică. Și, acum mi-e frică! E ceva ce știu că n-o să înțeleg niciodată.E atât de profund!

R.T.: Teatrul Figura organizează și evenimente care au intrat în tradiție, lucru important pentru un oraș mic.

AI: Un festival de teatru și unul de teatru dans. La fiecare doi ani,  organizăm un festival dedicat teatrelor limbilor minoritare în cadrul Colocviilor Teatrelor Minorităților Naționale. Ține 10 zile, cam 23 de spectacole, concerte. E foarte greu pentru că suntem puțini.

R.T.: Ce-și dorește managerul în afară de liniște?

AI: Păi, după liniște, bani. După bani îmi doresc niște întâlniri...

R.T.: Importante! La ce visează regizorul și managerul Albu István?

AI: Păi, deocamdată, am coșmaruri mai mult. Ele fac parte din viața de manager.

R.T.: Am vorbit de vise, de spectacole, de bani, de coșmaruri, dar ce-și dorește omul Albu István?

AI: Tot, liniște pentru a fi sincer cu mine însumi. Și, timp! Pentru că de când sunt aici nu prea am avut.  Simt că nu e sănătos! Iar, cel mai mult îmi doresc să fiu cu fetița mea, care are 6 ani și locuiește la Cluj.

A sunat telefonul, trebuia să dea un interviu la radio, așa că m-am strecurat tiptil pe ușă.