Frumos e în martie la Constanța

Martie la Constanța, un soare timid, cald, o mare liniștită, turcoaz, pescăruși, un pahar de vin la malul mării cu prieteni. Aș zice că un scenograf nevăzut a pregătit decorul potrivit pentru povestea care urma s-o văd, schimbând lebedele cu pescăruși ce stăteau la sfat.

Teatrul Căluțul de mare, aflat sub o conducere nouă, a sărbătorit Ziua internațională a teatrului de animație cu o premieră: Lebedele după Hans Christian Andersen. Care fetiță nu visează să fie prințesă? Frumoasă, deșteaptă, elegantă, manierată, într-un cuvânt, încântătoare. Dar nici chiar viața prințeselor nu e atât de ușoară, iar înainte ca poveștile lor să aibă un final fericit, acestea trebuie să treacă prin încercări dificile. Publicat în 1838 sub titlul Lebedele sălbatice, basmul spune povestea Elizei care își salvează cei 11 frați transformați în lebede de blestemele mamei lor vitrege. Deși se termină cu bine, povestea în sine este tristă și greu de pus în scenă, datorită mulțimii de personaje, a schimbărilor rapide de situație, a diferitelor planuri de joc. De-a lungul timpului, basmul a fost sursă de inspirație pentru mai multe desene animate, un balet, chiar un roman sau repovestit a stat la baza unor nuvele. Cristian Mitescu, aflat la a zecea montare pe scena Teatrului pentru copii și tineret de la Constanța propune o versiune rimată și ritmată. S-ar putea spune că spectacolul tinde spre genul operetistic pentru că are multe date ale genului. Și din acest punct de vedere devine accesibil copiilor și, cu siguranță, va fi un succes de public, ceea ce nu este rău. Asta, privind în general. Pentru că, în opinia mea, montarea are și unele vicii care pot fi observate la o analiză amănunțită.

 

Lebedele de la Teatrul Căluțul de mare este o producție mare pentru că are un număr record de păpuși (42 de păpuși), 15 costume, cinci momente coregrafice, opt tablouri. Fiecare personaj are momentul lui muzical care îl definește. Muzica lui Alexandru Berehoi este potrivită, frumoasă, cantabilă, elaborată, iar actorii s-au descurcat admirabil din punctul acesta de vedere. Spectacolul începe cu o scenă dintr-un  cimitir, destul de întunecată, care deși are parte de muzică și dans, are în fundal cruci și actori îmbrăcați în negru. Pentru copii de 6 ani mi s-a părut un început mult prea greu. Daniel Minciună în rolul Baba Zdreanța face un travesti bun pe tot parcursul spectacolului, are umor, mobilitate, dar în acestă primă scenă a avut și unele mișcări ce țin de alt gen. Adaptarea textului este făcută bine, păstrează firul clasic al cunoscutului basm, deși din dorința de a fi cât mai actuală, are și unele referiri adresate mai degrabă părinților. Maștera face și desface,  este tipul femeii măritată pentru condiția socială care să-i permită să urce cât mai sus. Actrița Clara Ghiuvelechian cântă și dansează cu dezinvoltură. Ajutorul ei e un motan, simpatic, de altfel. Baba Zdreanța ne cântă despre cum se descurcă  în viață, lucrând în cimitir și vânzând urzici. Eliza, prințesa tristă, curajoasă, blândă și cu spirit de sacrificiu, este interpretată și mânuită de Daniela Vlad. Însă, nu are din punct de vedere păpușăresc multe posibilități de evoluție.  Fac această specificare pentru că mânuit nu mai este decât motanul de către Rovena Paraschivoi. Frații lebede sau prinți, oamenii de la curte din finalul spectacolului, sunt grupuri “statuare”. Păpușile sunt montate câte trei sau câte cinci și “agitate” pe niște suporturi. Soluția este rezolvarea cea mai simplă a multitudinii de personaje din poveste, dar nu aș zice că e mânuire. Mi s-ar putea reproșa atitudinea mea retrogradă dacă vreți, dar credința mea este că îndiferent de evoluția artei păpușărești, de ultimele mijloace tehnice descoperite, specificul trebuie păstrat. O idee  inspirată a fost folosirea unor voci de copii pentru interpreții prinților, lucru ce a dat un plus de prospețime. Ceilalți actori (Vasile Gherghilescu- împăratul, Andrei Stroescu- prințul, o apariție  apatică, Arina Cojocaru- Zâna Morgana, Tiberiu Roșu- slujitorul, al cărui dans cu prințul din partea finală a spectacolului, pare ciudat) întregesc tabloul. Scenografia este semnată de Eugenia Tărășescu Jianu și este corectă, un plus pentru costume. Ionuț Sergiu Anghel este autorul unei coregrafii dinamice.

Ca orice basm și acesta are un mesaj emoțional: să știm să prețuim valorile familiei, să ne bucurăm de părinții noștri cât nu e prea târziu.

PS. Nu pot să nu amintesc despre vernisarea expoziției de fotografii a Elenei Gheorghiu din holul teatrului. Aflată la a  treia personală, autoarea se vădește a fi o fină observatoare a spectacolului teatral, fotografiile ei fiind făcute cu inima. Anaid Tavitian, consilierul artistic al Teatrului, spunea la vernisaj că “autoarea dovedește trăire artistică, fotografiile au melancolie poetică, au umor, toate însoțite de accente anecdotice în surprinderea personajelor.”