Michael Caine- lectii de viata

Vă spune ceva numele lui Maurice Joseph Micklewaite? Sunt convinsă că nici nu vă imaginați cine se ascunde sub un asemenea nume? Este Michael Caine, unul dintre cei mai iubiți și respectați actori britanici, producător și autor cu o carieră de peste 60 de ani  în cinematografie, nominalizat la Premiul Oscar de șase ori, laureat de două ori și care are în palmares nominalizări și premii BAFTA și Golden Globe, a jucat în mai mult de 130 de filme și este...Sir. Este binecunoscut și pentru celebrul său accent londonez, fiind născut și crescut în cartierul Elephant and Castle în zona de sud a Londrei, într-o familie săracă (tatăl- hamal într-o piață de pește, mama- femeie de serviciu).

Alfie, Zulu, The Italian Job, Drumul spre victorie,Cavalerul negru, Copiii tatălui, Hannah și surorile ei sunt doar câteva titluri din lista filmelor în care a jucat. Într-un clasament întocmit de British Film Institute, șapte din filme făcute de Michael Caine în Anglia se gasesc între cele 100 dintre cele mai bune filme britanice ale secolului XX.

Editura Nemira a scos într-o nouă prezentare a  colecției Yorick, cartea lui Caine intitulată Arta de a asculta și alte lecții de viață.Este cea de a treia carte ce poartă semnătura actorului, prima tradusă în limba română, după: What’s It All About (1992) și The Elephant to Hollywood (2010). Amândouă vorbeau despre drumul parcurs din cartierul londonez sărac și rău famat până la Hollywood, un drum greu presărat cu tot felul de greutăți, umilințe, compromisuri, succese, eșecuri până a devenit o stea. Chiar el scrie în cartea tradusă în română: ”Lucrurile mici pot duce la lucruri mari. Și, dacă le faci așa cum trebuie, astrele se vor alinia când te aștepți cel mai puțin.” Lecțiile lui de viață sunt trăite, experimentate și sunt bune de luat în seamă. A primit sfaturi de mulți actori mari, dar atunci când e întrebat ce i-ar sfătui pe tinerii care bat la porțile celebrității răspunde:” Să nu asculți niciodată de actorii bătrâni ca mine”. Arta de a asculta și alte lecții de viață „este o privire înapoi, în viața mea (...) și să găsesc în toate lecțiile pe care le-am învățat și pe care vreau să le împărtășesc nu doar actorilor de film în devenire, ci tuturor oamenilor.”

Caine dovedește un talent special de povestitor, de observator al societății engleze și americane, al mediului cinematografic, are un umor sănătos. De exemplu, descrierile atmosferei din Londra anilor 50-60, când Michael Caine “lupta” pentru supraviețuire și afirmare: “a fost o perioadă palpitantă și pline de viață. Potrivită pentru un tânăr din clasa muncitoare în Marea Britanie. Generația mea a inventat o nouă lume plină de vitalitate, răsturnând atmosfera plictisitoare și mohorâtă de după război, și uite așa au apărut noi oportunități pentru oameni ca mine-nu doar în teatru sau film, ci și în modă, muzică, artă, gastronomie, literatură, politică-care nu existaseră până atunci.” Caine consideră că a fost un om norocos în comparație cu băieții din cartier.

Cartea poate fi considerată un fel de manual cu sfaturi pentru cei ce bat la porțile celebrității, dar și un “jurnal cu amintiri”, un volum trei, în care trece peste episoade detailate în celelalte cărți. Fiecare capitol al celor trei părți are un titlu ce poate fi grăitor, sintetizator și luat ca sfat: “fii norocos, fii pregătit”, “a te folosi de obstacole”, “să faci lucrurile care trebuie”, “repetiția înseamnă muncă”, “să fii decent”, “nu privi înapoi”,etc.

Prima parte se referă la începuturile de carieră, diversele joburi pe care le-a avut ca să poată supraviețui (spălător de vase, ambalator de rufe, paznic la un hotel rău famat, lucrător într-un șantier naval,etc.), sutele de castinguri, o primă căsătorie ratată. Partea a doua intitulată A trece testul se referă la roluri serioase primite („actoria de film este un amestec de pregătire și spontaneitate”), la actorii pe care i-a avut parteneri. Mărturisește că la început a fost un actor agitat, dar, o dată cu vârsta, a devenit relaxat pe platouri,dezvăluind și micile sale trucuri. Ultima parte, Cursa cea lungă, surprinde episoade din viața și cariera unui om celebru, bogat. „dacă în jurul tău totul se năruie, schimbă direcția. Reinventează succesul. Reinventează-te pe tine.” Aflăm că cele mai frumoase perioade din viața sa au fost cele în care a găsit un echilibru între carieră și viața de familie:” fastul,eleganța și praful de stele sunt foarte bune, dar nu-ți pot da o îmbrațișare caldă, cu degete lipicioase într-o noapte ploioasă.”

Întrebat care este secretul succesului său, Michael Caine a răspuns:”Supraviețuirea. Încă sunt aici. Continui să merg, chiar dacă uneori merg prin iad.În cele din urmă,succesul înseamnă supraviețuire.”Cartea Arta de a asculta și alte lecții de viață poate fi citită de oricine, fie actor sau om simplu.

Brândușa Zaița Silvestru-DOAMNA PĂPUȘILOR

Brândușa Zaița Silvestru

DOAMNA PĂPUȘILOR

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu v-aș  povesti, o mândră fată cu cosițe blonde, ochii ca cerul, pielea ca ”spuma laptelui” căreia i-a plăcut să se joace cu păpușile. Nu era de viță nobilă, dar lumea o știa de “regină”, “prințesă”, “zână”, “magiciană”, o mare doamnă a păpușilor. E vorba de Brândușa Zaița Silvestru, care şi-a dedicat peste 40 din viață păpușilor și marionetelor, ce ne-au încântat copilăria.

Născută la Botoșani în 1933, s-a angajat la 18 ani la Teatrul Țăndărică, făcând în paralel și Institutul de teatru, secția de actorie pe care a terminat-o în 1960. Posesoarea unui glas cristalin pe care îl putea adapta cu ușurință cerințelor oricărui rol, fie el personaj uman, feminine, masculine, copii, fie diferite animale, a unui zâmbet inconfundabil, de o seriozitate și rigoare ieșite din comun, un spirit critic, cu intuiție în descifrarea rolurilor, dar și a descoperiri talentelor, cu fantezie interpretativă, dar și un talent în scrierea unor scenarii. Una dintre vedetele incontestabile ale Teatrului Țăndărică, alături de R.Zola, Justin Grad, Antigona Papazicopol, Dorina Tănăsescu,Valeriu Simion, pentru a-i aminti doar pe cei din generația ei și, deși nu a fost printre fondatorii teatrului, cum greșit a apărut în presă, a contribuit activ la consolidarea poziției de lider între teatrele românești, fiind singurul care a obținut prestigiosul premiu Erasmus.

În teatru, a jucat numeroase roluri memorabile în spectacole din care amintim: Artiştii pădurii (1954, regia Ştefan Lenkisch), 2-0 pentru noi (1956, regia Renée G. Silviu), Micul Muck (1957, regia Miron Niculescu), Păţaniile unei păpuşi de lemn (1958), Păcală (1959, regia Ştefan Lenkisch), Cea mai frumoasă stea (1962, regia Miron Niculescu), Elefănţelul curios (1963, regia Ştefan Lenkisch, rolul principal), Eu şi materia moartă (1964, regia Margareta Niculescu şi Ştefan Lenkisch), Cele trei neveste ale lui Don Cristobal (1965, regia Margareta Niculescu), Ileana Sânziana (1967), Peter Pan (1971), Pisica de una singură (1976, regia Margareta Niculescu), Făt-Frumos din lacrimă (1982, regia Margareta Niculescu), Don Quijote (regia Ştefan Lenkisch, rolul principal), Aventuri cu Scufiţa roşie (1986, regia Cristian Pepino, rolul principal), Cenuşăreasa (1990, regia Silviu Purcărete, rolul principal) pentru care a primit numeroase premii de interpretare la festivaluri. A realizat numeroase recitaluri: Puiul (1974), Arvinte şi Pepelea (1984, regia Victor Ioan Frunză), Mănuşa (1987, regia Ludmila Szekely – Anton), Dumbrava Minunată (1989, regia Cristian Pepino), Coţofana hoaţă (1996, regia Brânduşa Zaiţa Silvestru) în care şi-a pus în valoare registrul larg al posibilităţilor de interpretare. O tehnică de mânuire desăvârșită, autenticitate, inventivitate, poezie, umor, intuiție, o putere de muncă remarcabilă ar fi caracteristicile unui caracter puternic, al unei luptătoare cu viața, cu personajele, cu “păpușile pe care trebuie să le simți”, să trăiești cu ele, pentru ele.

Întrebată care a fost rolul care i-a plăcut cel mai mult, Brândușa Zaița Silvestru a spus: ”Apropiat de inima mea a fost personajul Wendy, dar și Elefănțelul curios, care la început a fost un insucces și, la vizionare, când a venit Margareta Niculescu a zis “te scot din rol pentru că nu ai fost în stare să faci nimic”. I-am mai cerut o săptămână în care am stat zi și noapte, cu textul, cu magnetofonul, cu tot, și pe urmă a venit la a doua vizionare și a zis “asta da!”. Și a devenit un spectacol de referință al Teatrului Țăndărică. Pe urmă am iubit foarte tare Don Quijote în care eu eram Don Quijote, o păpușă imensă. Spectacolul, deși era așa frumos gândit și îmi dădea atâta liniște, nu a avut succes la noi. Am fost cu el și în străinătate și a avut foarte mare succes, ca și Cele trei neveste ale lui Don Cristobal cu care am străbătut o lume.”

De-a lungul timpului a realizat zeci de turnee în țară și străinătate, a participat la importante competiții interne și internaționale, a luat premii, a primit distincții, a făcut numeroase emisiuni de televiziune, rămânând în conștiința multor generații de copii. Brânduşa Zaiţa Silvestru a jucat şi în filme ca Uimitoarele aventuri ale muschetarilor(1987 – (voce), Cucoana Chiriţa (1986) – (voce), Buna seara, Irina! (1980). De asemenea, a colaborat cu Radiodifuziunea Română, la emisiunea “Teatru la microfon” şi la Teatrul Radiofonic (1959 — 1985). La Televiziunea Națională (seriale cu păpuși, 1958 — 1980) a avut emisiunea Povestiri pe degete. Totodată a scris piese și scenarii pentru teatrul de păpuși şi a publicat în ziare și reviste de specialitate articole despre estetica teatrului de păpuși.

Brândușa Silvestru este prima deţinătoare a unui Premiu de Excelență în teatrul de marionete și păpuși acordat de UNITER (2002), a Premiului Michaela Tonitza Iordache de Excelență în arta animației românești acordat de UNIMA România și Teatrul Țăndărică (2003), iar în decembrie 2002 a fost decorată cu Ordinul Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

Pe lângă cei 47 de ani petrecuți pe scena de la Țăndărică, Brândușa Silvestru a devenit, dupa 1990, și unul dintre cei mai recunoscuți, respectați și iubiți dascăli din România, activând ca profesor la UNATC, catedra Arta actorului mânuitor de păpuși și marionete. A creat actori de prima mână, a descoperit și format talente, fiind extrem de inventivă și de o rigurozitate și severitate profesională proverbiale, lucruri pe care le cerea și studenților.

Am fost colege, avem multe amintiri comune din turnee, am împărțit ani la rând și bucurii și necazuri, am ascultat povești la gura sobei, în apartamentul ei micuț din Piața Kogălniceanu, am gustat din bunătățile culinare pe care le pregătea cu grijă, cu real talent  pentru cei ce-i treceau pragul, destul de puțini, care-și aminteau de ziua de naștere, de nume, de sărbători. Am pătruns în lumea ei, priveam fotografii, tăieturi din ziare pe care le ținea în ordine, ascultam, sorbind un pahar de vin întotdeauna roșu,poveștile pe care le depăna despre roluri, colegi, actori, studenți, familie. M-a ajutat să identific fotografii din arhivă, dar mă și certa de multe ori cu vină sau fără vină. Aveam un obicei, în fiecare seară facem  prezența la telefon, doar pentru a ne spune noapte bună.Nu știu de ce nu am putut să-i spun pe nume, poate din respect. Pentru mine este DOAMNA BRÂNDUȘA!

Carmen Bogdan: „Aș face actorul păpușar nemuritor”.

Carmen este ca argintul viu, de un umor și bună dispoziție molipsitoare. Angajată la începutul anilor 70 la Teatrul de păpuși din Ploiești, a jucat roluri multe și diverse, a obținut premii la diverse competiții interne, a participat la turnee în multe colțuri ale lumii și face parte din acea generație de păpușari dăruiți trup și suflet meseriei și publicului. Pentru ei păpușăria se face cu sânge, cu trudă, cu migală, cu multă, multă muncă, cu răbdare, cu renunțări. La titluri de spectacole menționate de ea în interviu aș mai adăuga:rolulitular din Pinocchio, pentru care a primit un premiu de mânuire la Festivalul Gulliver de la Galați (2009), Baba din Fata babei și fata Moșului, Mama din Lampa lui Alladin,Piticul din Sinbad marinarul,etc.

Raluca Tulbure: Pentru început ți-aș propune să ne referim la copilăria ta. Ca să înțelegem de unde a răsărit artistul păpușar Carmen Bogdan?

Carmen Bogdan: Totul a început din timpul școlii, atunci când m-am înscris la Cercul de Artă Dramatică al Palatului Copiilor din Ploiești (fostul Palat al Pionierilor). Profesorul care preda atunci, domnul Alexandru Pandele, mi-a remarcat vocea și mi-a spus că aș fi potrivită pentru teatrul de păpuși. Peste ani, m-am reîntâlnit cu domnul profesor Pandele și m-a întrebat ce am făcut cu vocea mea. Întâmplarea a fost ca la teatru în perioada aceea era un post disponibil. Am intrat în concurs sub îndrumarea domnului profesor și norocul mi-a  surâs.
R.T.: Cum te-ai caracteriza în câteva cuvinte?

C.B.: Un om cu puțin din toate.

R.T.: Tu ai ales teatrul sau el te-a ales pe tine?

C.B.: Pot spune că alegerea a venit din ambele direcții.

R.T.: În cazul în care ar exista o rețeta după care se plămădește un păpușar adevărat care ar fi după tine aceasta?

C.B.: Consider că seriozitatea și munca alături de talent sunt ingredientele cheie pentru un păpușar adevărat.

R.T.: Când afli că faci parte din distribuția unui spectacol, care este etapa care te solicită cel mai mult, care îți place cel mai mult?

C.B.: Solicitarea cea mai mare este munca efectivă cu păpușa, dar această muncă dă roade atunci când observ că am reușit să transmit păpușii ceea ce am dorit. Aceasta este și etapa care îmi dă cele mai mari satisfacții în meserie.

R.T.: Crezi că actorului păpușar îi trebuie calități în plus față de cele ale unui actor de dramatic?

C.B.: Rolul cel mai important al unui actor păpușar este acela de a da viață unei păpuși cu o forță aparte. Consider că acest lucru diferențiază un actor păpușar de un actor dramatic.

 R.T.: În cei 40 de ani de activitate pe aceiași scenă ai jucat multe roluri mari și mici. Dacă ai alege cu inima care ar fi titlurile care ți-au plăcut și ți-au dat satisfacții?

C.B.: Inima rece, Drum de stele, ambele  în regia lui Cristian Pepino, Peter Pan regizat de Cristian Mitescu, Pinocchio, Cai verzi pe pereti, Fantoma din Canterville, puse în scenă de Gabriel Apostol, Fata babei și fata moșului, în regia lui Daniel Stanciu și multe altele iubite de sufletul meu.

R.T.: Ți-ai dorit vreodată un rol anume? Ți s-a întâmplat să refuzi sau să nu-ți placă rolul atribuit?

C.B.: Nu am refuzat niciodată un rol. Toate rolurile le-am jucat cu plăcere.

R.T.: Ce importanță au premiile pentru tine?

C.B.: Consider că premiile sunt o recunoaștere a muncii și talentului fiecăruia dintre noi.

R.T.: Ce crezi că-i trebuie copilului de azi ca să-i placă un spectacol? Spectacole tradiționale cu păpuși și marionete sau cu actori la vedere, cu proiecții,3D?

C.B.: Copilul de astăzi  ar acepta orice, dar din punctul meu de vedere din fiecare teatru nu ar trebui să lipsească spectacolul tradițional.

R.T.: Care ar trebui să fie relația actor- regizor? Colaborare, supunere, cooperare, încredere?

C.B.: Cred că o relație sănătoasă și prosperă se bazează pe colaborare și încredere.

R.T.: Toți regretăm în viață sau în profesie  câte ceva, tu ai regrete?

C.B.: Nici unul. Iubesc enorm meseria de actor păpușar.

R.T.: Spune-mi trei lucruri care te fac fericită?

C.B.: Reușita unui spectacol, al unui rol și aplauzele.

R.T.: Pentru că mi-ai răspuns la întrebarea legată de relația actor-regizor acum, te-aș întreba ce fel de actriță ești în ecuația: actor- scenograf-constructor de păpuși?

C.B.: Sunt un actor maleabil, dar în același timp cu anumite pretenții.

R.T.: Ai avut idoli sau modele?

C.B.: Da, Gigi Nicolau, Marcela Fenato, Peter Janos. De foarte multe ori, am fost inspirată și de generația tânără.

R.T.: Pentru că spuneai că ai fost inspirată și de cei tineri, te-aș întreba atunci  care ar fi învățăturile tale către tinerii ce aleg meseria de păpușar?

C.B.: Munca și seriozitatea.

R.T.: Pentru o actriță este greu sau ușor să găsească drumul drept între viața profesională și cea personală?

C.B.: Înțelepciunea și dragostea au fost cele două elemente după care m-am ghidat în viață.

R.T.: Actorul trebuie să aibă talent, șansă sau și una și alta?

C.B.: În viață ca și în orice domeniu. ambele au un rol important.

R.T.: Există vreo întrebare pe care nu am pus-o și ai fi dorit să-mi oferi un răspuns?

C.B.: Nu.

R.T.: De obicei întrebarea de final este una pe care o pun actorilor păpușari, cei care prin natura meseriei pot face tot felul de scamatorii. Dacă ai avea o baghetă magică, ce ai face cu ea?

C.B.: Aș face actorul păpușar nemuritor.