Brândușa Zaița Silvestru-DOAMNA PĂPUȘILOR

Brândușa Zaița Silvestru

DOAMNA PĂPUȘILOR

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu v-aș  povesti, o mândră fată cu cosițe blonde, ochii ca cerul, pielea ca ”spuma laptelui” căreia i-a plăcut să se joace cu păpușile. Nu era de viță nobilă, dar lumea o știa de “regină”, “prințesă”, “zână”, “magiciană”, o mare doamnă a păpușilor. E vorba de Brândușa Zaița Silvestru, care şi-a dedicat peste 40 din viață păpușilor și marionetelor, ce ne-au încântat copilăria.

Născută la Botoșani în 1933, s-a angajat la 18 ani la Teatrul Țăndărică, făcând în paralel și Institutul de teatru, secția de actorie pe care a terminat-o în 1960. Posesoarea unui glas cristalin pe care îl putea adapta cu ușurință cerințelor oricărui rol, fie el personaj uman, feminine, masculine, copii, fie diferite animale, a unui zâmbet inconfundabil, de o seriozitate și rigoare ieșite din comun, un spirit critic, cu intuiție în descifrarea rolurilor, dar și a descoperiri talentelor, cu fantezie interpretativă, dar și un talent în scrierea unor scenarii. Una dintre vedetele incontestabile ale Teatrului Țăndărică, alături de R.Zola, Justin Grad, Antigona Papazicopol, Dorina Tănăsescu,Valeriu Simion, pentru a-i aminti doar pe cei din generația ei și, deși nu a fost printre fondatorii teatrului, cum greșit a apărut în presă, a contribuit activ la consolidarea poziției de lider între teatrele românești, fiind singurul care a obținut prestigiosul premiu Erasmus.

În teatru, a jucat numeroase roluri memorabile în spectacole din care amintim: Artiştii pădurii (1954, regia Ştefan Lenkisch), 2-0 pentru noi (1956, regia Renée G. Silviu), Micul Muck (1957, regia Miron Niculescu), Păţaniile unei păpuşi de lemn (1958), Păcală (1959, regia Ştefan Lenkisch), Cea mai frumoasă stea (1962, regia Miron Niculescu), Elefănţelul curios (1963, regia Ştefan Lenkisch, rolul principal), Eu şi materia moartă (1964, regia Margareta Niculescu şi Ştefan Lenkisch), Cele trei neveste ale lui Don Cristobal (1965, regia Margareta Niculescu), Ileana Sânziana (1967), Peter Pan (1971), Pisica de una singură (1976, regia Margareta Niculescu), Făt-Frumos din lacrimă (1982, regia Margareta Niculescu), Don Quijote (regia Ştefan Lenkisch, rolul principal), Aventuri cu Scufiţa roşie (1986, regia Cristian Pepino, rolul principal), Cenuşăreasa (1990, regia Silviu Purcărete, rolul principal) pentru care a primit numeroase premii de interpretare la festivaluri. A realizat numeroase recitaluri: Puiul (1974), Arvinte şi Pepelea (1984, regia Victor Ioan Frunză), Mănuşa (1987, regia Ludmila Szekely – Anton), Dumbrava Minunată (1989, regia Cristian Pepino), Coţofana hoaţă (1996, regia Brânduşa Zaiţa Silvestru) în care şi-a pus în valoare registrul larg al posibilităţilor de interpretare. O tehnică de mânuire desăvârșită, autenticitate, inventivitate, poezie, umor, intuiție, o putere de muncă remarcabilă ar fi caracteristicile unui caracter puternic, al unei luptătoare cu viața, cu personajele, cu “păpușile pe care trebuie să le simți”, să trăiești cu ele, pentru ele.

Întrebată care a fost rolul care i-a plăcut cel mai mult, Brândușa Zaița Silvestru a spus: ”Apropiat de inima mea a fost personajul Wendy, dar și Elefănțelul curios, care la început a fost un insucces și, la vizionare, când a venit Margareta Niculescu a zis “te scot din rol pentru că nu ai fost în stare să faci nimic”. I-am mai cerut o săptămână în care am stat zi și noapte, cu textul, cu magnetofonul, cu tot, și pe urmă a venit la a doua vizionare și a zis “asta da!”. Și a devenit un spectacol de referință al Teatrului Țăndărică. Pe urmă am iubit foarte tare Don Quijote în care eu eram Don Quijote, o păpușă imensă. Spectacolul, deși era așa frumos gândit și îmi dădea atâta liniște, nu a avut succes la noi. Am fost cu el și în străinătate și a avut foarte mare succes, ca și Cele trei neveste ale lui Don Cristobal cu care am străbătut o lume.”

De-a lungul timpului a realizat zeci de turnee în țară și străinătate, a participat la importante competiții interne și internaționale, a luat premii, a primit distincții, a făcut numeroase emisiuni de televiziune, rămânând în conștiința multor generații de copii. Brânduşa Zaiţa Silvestru a jucat şi în filme ca Uimitoarele aventuri ale muschetarilor(1987 – (voce), Cucoana Chiriţa (1986) – (voce), Buna seara, Irina! (1980). De asemenea, a colaborat cu Radiodifuziunea Română, la emisiunea “Teatru la microfon” şi la Teatrul Radiofonic (1959 — 1985). La Televiziunea Națională (seriale cu păpuși, 1958 — 1980) a avut emisiunea Povestiri pe degete. Totodată a scris piese și scenarii pentru teatrul de păpuși şi a publicat în ziare și reviste de specialitate articole despre estetica teatrului de păpuși.

Brândușa Silvestru este prima deţinătoare a unui Premiu de Excelență în teatrul de marionete și păpuși acordat de UNITER (2002), a Premiului Michaela Tonitza Iordache de Excelență în arta animației românești acordat de UNIMA România și Teatrul Țăndărică (2003), iar în decembrie 2002 a fost decorată cu Ordinul Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

Pe lângă cei 47 de ani petrecuți pe scena de la Țăndărică, Brândușa Silvestru a devenit, dupa 1990, și unul dintre cei mai recunoscuți, respectați și iubiți dascăli din România, activând ca profesor la UNATC, catedra Arta actorului mânuitor de păpuși și marionete. A creat actori de prima mână, a descoperit și format talente, fiind extrem de inventivă și de o rigurozitate și severitate profesională proverbiale, lucruri pe care le cerea și studenților.

Am fost colege, avem multe amintiri comune din turnee, am împărțit ani la rând și bucurii și necazuri, am ascultat povești la gura sobei, în apartamentul ei micuț din Piața Kogălniceanu, am gustat din bunătățile culinare pe care le pregătea cu grijă, cu real talent  pentru cei ce-i treceau pragul, destul de puțini, care-și aminteau de ziua de naștere, de nume, de sărbători. Am pătruns în lumea ei, priveam fotografii, tăieturi din ziare pe care le ținea în ordine, ascultam, sorbind un pahar de vin întotdeauna roșu,poveștile pe care le depăna despre roluri, colegi, actori, studenți, familie. M-a ajutat să identific fotografii din arhivă, dar mă și certa de multe ori cu vină sau fără vină. Aveam un obicei, în fiecare seară facem  prezența la telefon, doar pentru a ne spune noapte bună.Nu știu de ce nu am putut să-i spun pe nume, poate din respect. Pentru mine este DOAMNA BRÂNDUȘA!