Duda Paiva:” Obiectul/păpușa prinde viață cu ajutorul imaginației publicului”

Duda Paiva, brazilian de origine, naturalizat în Olanda, dansator la bază, a lucrat cu companii și coregrafi ca RAZ, Rogie & Company, Itzik Galili, Paul Selwyn Norton și Ron Bunzl. Încetul cu încetul și-a descoperit pasiunea pentru obiecte animate, pentru păpușărie și s-a hotărât să îmbine cele două arte în spectacolele sale. A fost elevul lui Neville Tranter, creatorul lui Stuffed Puppet Theatre. Stilul și maniera acestuia i s-a potrivit perfect lui Duda Paiva. Păpuși de mărimea omului, care devin una cu corpul păpușarului- dansator și care spun povești grotești, brutale despre viața noastră cea de toate zilele. Într-un interviu spunea: „Corpul meu se amestecă cu cel al păpușii. Ea nu este numai un alter ego al meu, ci o ființă care participă la ceea ce se întâmplă pe scenă. Are o personalitate atât de puternică încât, uneori, mă mânuiește ea pe mine”.Noi, spectatorii suntem puși față-n față cu fricile noastre, cu visele și coșmarurile care ne bântuie. Combinând dansul, cu animația, cu o muzică uneori sofisticată, alteori ușor de fredonat, cu lumini ce pot deveni personaje, cu text sau fără, apelând la arsenalul clasic al teatrului sau la noile tehnologii, Duda Paiva este un artist original care străbate lumea pentru a spune poveștile sale ieșite din comun. În Romania, a fost la festivalul Euromarionete de la Arad cu un spectacol, iar Teatrul Țăndărică la ultimele ediții al Festivalului ImPuls a adus creațiile sale de la Teatrul Atelier 33 din Sofia, de la Teatrul de păpuși din Bialystok sau anul trecut pe cel de la Teatrul din Letonia. Am văzut fragmente din mai toate creațiile sale ca protagonist sau regizor și ele sunt asemenea unei cutii magice din care ies senzații și emoții, iar Duda Paive este un artist carismatic, are magnetism și o deosebită expresivitate corporală. Am profitat de vizita sa la Arad pentru a sta de vorbă cu Duda Paiva.

Raluca Tulbure: Pentru început aș vrea să-mi povestești ceva despre copilăria din Brazilia, dacă ai visat să fii dansator? Te întreb asta pentru că știu că un anumit episod din copilărie a devenit mai târziu subiect al unuia dintre spectacolele tale de mare succes.

Duda Paiva: M-am născut în statul Goiás din central Braziliei,o zonă tropicală, cu umiditate mare și soare puternic. În copilărie am avut o problemă gravă la ochi, iar soarele îmi afecta din ce în ce ai mult vederea. Am avut 16 operații și doi ani am trăit în întuneric total pentru că nu suportam lumina.  Întâi am stat în Alaska, apoi m-am mutat în Olanda, pentru că e o țară “întunecată”. Datorită climei și a tratamentelor am reușit să mă vindec. Sigur că boala încă există, dar nu mai este atât de dramatic ca la început. Acum, port rar ochelari de soare, însă continuă să nu îmi placă soarele.

R.T.: Povestea ta reală a fost un punct de plecare pentru spectacolul Blind. Povestea unui om care se luptă cu etapele diferite ale orbirii și trăiește  consecințele psihologice, sociale și fizice ale bolii sale.

D.P.: Da, premiera a avut loc in 2015, la Festivalul de la Charleville Mézières. Nu este un spectacol autobiografic, ci faptul de viață a fost un punct de pornire, un colaj de senzații, sentimente, trăiri. Păpușile erau fără ochi și trebuiau să se miște în așa fel încât să fie cât mai aproape de ceea ce am trăit eu.

R.T.: Cum ai ajuns să combini dansul, mișcarea cu păpușa?

D.P.: Pe vremea când eram dansator nu îmi plăceau păpușile, nu văzusem niciun spectacol de teatru de păpuși. La un moment dat, lucram cu un coregraf pe nume Itzik Galili care a invitat o trupă de păpușari israelieni să colaboreze cu noi. Aunci a fost prima dată și, a fost dragoste la prima vedere.

R.T.: Tu îți construiești păpușile?

D.P.: Da, eu le construiesc și îi învăț și pe alții cum să facă. Atunci când nu le fac eu, le desenez și apelez la un sculptor.

R.T.: Dar de mânuit unde ai învățat?

D.P.: Întâi au fost două doamne din grupul din Israel, apoi cu Neville Tranter. Am învățat mult de la ei, au avut încredere în mine, în îndemânarea mea și încet încet am început propriile mele studii, cercetări ca să descopăr care este stilul meu.

R.T.: Înțeleg că acum faci și cursuri de mânuire. Am văzut că ai ținut ateliere la Universitatea din Sofia, la Bialystok, în Canada, în Australia, în Franța,etc.

D.P.: Da! Este vorba despre un atelier în care performerul învață să danseze cu două corpuri: al lui și al păpușii. Astfel el descoperă provocările și posibilitățile pe care mișcarea păpușii și a lui  le oferă.În acest context, actorul învață să creeze legături emoționale între el și obiect, iar imaginația și creativitatea capătă alte dimensiuni. Prima dată am lucrat timp de 2 ani la o universitate în Brazilia și am adunat un profesor de dans, unul de teatru, unul de cânt și cu mine pentru a-i învăța  pe  studenții cum să stabilească relația sau atitudinea cu păpușa sau obiectul animat.

R.T.: Am urmărit spectacolul Bastard! și am observant relația foarte personală pe care o ai cu publicul. Un fel de intimidate...

D.P.: Incă de pe vremea când eram dansator am încercat să intru în contact direct cu publicul, să stabilesc niște legături. Am lucrat cu tot felul de coregrafi și mereu încercam să străpung acel al patrulea “zid” dintre noi. Păpușa este un alt tip de legătură, cei ce te privesc trebuie să mergă cu tine, dar și cu ea. Obiectul/păpușa prinde viață cu ajutorul imaginației publicului. Și asta îmi dă mie exact acea intimitate  pe care am căutat –o și pe vreme când dansam. Fără public nu suntem nimic!

R.T.: Care este exact relația dintre dans și obiectul animat/păpușa?

D.P.: De fapt,semnificația unui obiect și abstracția dansului sunt complet diferite. Dar, asta este combinația care mă interesează, căreia caut să-i dau viață, sens. Dansul are darul de a rupe  simplitatea și romantismului obiectului animat. Astfel, eu creez și disturg în același timp, las loc surprizei și uimirii făcând și desfăcând în fața spectatorului asociații nebănuite. Dacă m-ai întreba dacă fac asta pentru mine sau pentru alții, ți-aș răspunde că pentru alții, pentru că în felul acesta sunt motivat.

R.T.: Urmărind spectacolul Bastard! a fost o secvență în care am fost tentată să aplaud frumusețea momentului, dar nu am făcut-o pentru că mi-am dat seama că aș “deranja”mesajul.

D.P.: Mesajul evoluează în funcție de public. El este cel care dictează. Nu îmi place teatrul în care totul este previzibil. Trebuie să simt respirația publicului ca să pot să transmit păpușii și corpului meu energia.

R.T.: Cea mai mare parte a spectacolelor tale se adresează publicului adult, ai făcut și spectacole pentru copii?

D.P.: Da. La început, mi-a fost frică pentru că cei mici sunt foarte spontani, la fel și eu. Și, aveam senzația că nu-i înțeleg. Dar, cu timpul am început să intru în lumea lor și să înțeleg că păpușa este unicul mod în care mă pot apropia de ei.

R.T.: Care sunt temele din spectacolele tale pentru copii?

D.P.: Integrare, acceptarea sau respingerea de către societate, despre disabilități.

R.T.: Am observat că folosești în mai toate spectacolele tale un singur fel de material din care îți construiești păpușile un fel de material cauciucat.

D.P.:Da, pentru că îmi permite modelarea, e ușor de manevrat li se poate metamorfoza în ce vreau eu.

R.T.: La bătrânul din spectacol se vedeau până și coastele, șira spinării...

D.P.: În general îmi place goliciunea și expresivitatea oamenilor în vârstă. Foarte rar îmi îmbrac personajele.

L-am lăsat pe Duda Paiva să savureze momentul de după spectacol, să-și tragă sufletul, retrăgându-mă într-un colț și meditând la spectacolul văzut dar și l-a ceea ce mi-a povestit.

Csortan Márton: Fiecare copil merită să vadă un teatru viu

Îl știu de ani buni, l-am văzut în câteva spectacole la secția maghiară a Teatrului de păpuși Puck din Cluj Napoca și, de curând, lucrând la varianta în limba engleză a dicționarului teatrului de animație din România, am rămas impresioantă de fișa sa de creație. Am vorbit să ne vedem pe “terenul” lui și să “vorovim”. In atmosfera din holul teatrului, printre oamenii care continuau să-și vadă de ale lor, am stat la povești. Csortan  Márton este absolvent de Conservator și din 1979 este anagajat la Teatrul Puck. Păpușar, mim, a compus muzică pentru spectacole, a cântat live și este prezent în mai toate spectacolele secției maghiare, deși recent a ieșit la pensie. Dialogul a început destul de timid.

Csortan Márton: Aici e un interviu cu mine, unde interesant era că trebuia tăiat foarte, foarte mult din text, din răspunsuri, și n-au ajuns întrebările cu răspunsuri! Întrebările au rămas. Și…

Raluca Tulbure: Și n-a răspuns nimeni!

C.M.: Și răspund aiurea!

R.T.: Aha.

C.M.: Nu vreau să vorbesc mult.

R.T.: Da. Și vorbiți cât vreți, adică nu e nicio problemă…

C.M.: Cât vrei.

R.T.: Cât vrei. Dacă vrei. Dacă nu-ți plac toate întrebările, nu răspunzi la toate,  dacă-ți plac, răspunzi!

C.M.: Nici nu m-am uitat pe ele.

R.T.: Nu te-ai uitat… Prima întrebare era cam așa: mă întrebam ce întrebări să pun, și mi-au picat ochii pe fișa ta din Dicționarul teatrului de animație. Și am aflat că ai făcut Academia de Muzică, secția de pedagogie muzicală, și mai apoi teatrologie. Cum ai ajuns, totuși, păpușar?

C.M.: Treaba începe… Clădirea de lângă noi este Academia de Muzică.

R.T.: Da.

C.M.: Și profesorul meu de contrapunct, Janosi Peter, colabora foarte mult cu teatrul de păpuși. Practic, a fost o perioadă compozitorul teatrului. Și de multe ori a zis: „hai să m-ajuți să facem orchestrația” și „să vii, să vii, să vii!”, până când m-am îndrăgostit de anumite lucruri: de taina scenei, de animația sculpturii, lucrurilor… Tocmai atunci repetasem Sânziana și Pepelea care n-ar fi meritat să rămână…

R.T.: O să vorbim și despre Ildiko mai târziu.

C.M.: Da, da… Și… așa cum a fost, am mai venit: am fost și mașinist, am învățat cum se face muzica, cum sunt rolurile. Am terminat pedagogia, am ajuns profesor la Petrila, respectiv mai târziu la Petroșani. Cei trei ani  nu au fost foarte ușori… evenimentele politice… Și eram băiat foarte cuminte, și n-am vrut să…! (Voi face niște greșeli care…)

R.T.: Da, nu-i nicio problemă. Dar la nume va trebui să mă ajutați să le scriu…

C.M.: Să mă ajuți! O lume ciudată acolo la țară.Mă ocupam de vreo cinci coruri și de o trupă de teatru: Am pus  Patria de Kryzstyna Milodecka.

R.T.: Da. Un spectacol pe care l-a pus și Cătălina Buzoianu la Iași, în primii ei ani de păpușerie.

C.M.:  La Petroșani l-am făcut. Și la un moment dat am fost silit să plec din Vale, Securitatea era prea pe capul meu, și am venit aici. O perioadă credeam că teatrul de păpuși e o sinteză între pedagogie, pedagogia muzicală, pedagogia vizuală, trăire… Că e o sinteză ciudată pe care nu cunoaștem și că nu o să pot ajunge cândva la el.  Eu am „moștenit”, am intrat într-o trupă foarte talentată. Nimeni n-a avut studii superioare, numai sensibilități din fel de fel. R.T.: Aha. Bine, studii superioare nu aveau, pentru că nu era facultate de păpuși pe vremea aia, era de actorie. Dacă tot ai făcut pedagogie muzicală, te întreb: crezi că teatrul este un mijloc de educație?

C.M.: Da! Da!

R.T.: Sunt unii care spun că nu are această funcție educativă, și că e doar o funcție de entertainment.

C.M.: Dacă te-ai dus la teatru: ai intrat într-un spațiu unde primești ceva. Trăiești sau nu trăiești.

R.T.: Cum să spun: venitul la teatru înseamnă că înveți, de mic, să vii la teatru, să stai cuminte, să asculți în liniște, să nu vorbești… Nu mai zic de telefoane și de chestii de-astea, care sunt deja fumate.

C.M.: Și totuși, dacă suntem aici… Tocmai m-am gândit venind încoace: teatrul de păpuși s-a urbanizat. Prea urbanizat. Nu prin poveștile și structurile de povești, prin limbajul folosit, ci prin faptul că ajunge numai la oraș!...

R.T.: Nu și la sat!

C.M.: Nu la sat! Iar satul așa se transformă astăzi: că fără teatru nu e bine să se transforme Eu am fost și organizator de mai multe ori [de spectacole], cunosc [chestiunea]. Și cunosc bine și  zonele românești și pe cele maghiare. Fiecare copil merită să vadă un teatru viu. Asta e o axiomă pentru mine. ,

R.T.: Și ești de părere că trebuie să se ducă teatrul la copii sau copilul să vină la teatru?

C.M.: Păi, să ne ducem! Da să și vină copiii, să fie în climatul, în anturajul lor…

R.T.: Exact.

C.M.: Să vezi, am o casă la țară, la 30 de kilometri de aici, unde vreau eu să am un atelier de tâmplărie, de făcut păpuși, de restaurare păpuși, unde vom confecționa cu învățătoarele, cu pedagogii sau cu părinții păpuși ca să ne jucăm cu copiii, copiii să se joace cu păpușile făcute, și să începem de la început, cu teatrul. Măcar faptul că un copil a jucat, că s-a făcut că joacă teatru de păpuși e un pas. E deja critic. El deja simte. E o stilizare uriașă între suflet, corp, lucruri… De asta m-am dus să fac teatrologia: să înțeleg semiotic ce este teatrul.

R.T.: Deci,pedagogie muzicală, actorie și teatrologie…!?…

C.M.: Da. …

R.T.: E o legătură, sigur, hai să zic intrinsecă, pentru că…

C.M.: La 50 de ani mi-am dat seama că nu-nțelegem anumite lucruri.

R.T.: Deci, un spectacol acum tu poți să-l analizezi și să-l critici sau să-l lauzi. Și te ascultă cineva?

C.M.: Da. Cred că da. Nu prea cred în teatrele care renunță la faptul ca păpușa să fie primordială. Nu cred!

R.T.: Da, da, da. Am înțeles, da. Se pare că tendința e acum ori ca păpușa să fie un accesoriu care trece prin scenă sau, pur și simplu, că teatrul tradițional este depășit, copiilor nu le mai place, vor să vadă actorul la vedere, vor să…

C.M.: Nu vor! Nu vor!

R.T.: Bine, ce se întâmplă? Noi nu ajungem la copii niciodată. Se ajunge la învățător, și învățătorul își exprimă…

C.M.: Cred că felul acesta de investigația trebuie reclădită, regândită.

R.T.: Mie continuă să îmi plac genurile tradiționale. Sigur că trebuie să luăm și noul, sigur că trebuie să căutăm tot felul de modalități noi de expresie. Dar totuși, tradiția acestui gen de teatru este teatru tradițional: cu păpuși pe mână, marionete cu fire lungi, cu fire scurte…

C.M.: Și tradițiile de bâlci...

R.T.: În Festivaul de la Puck spectacolele venite din străinătate,au fost totuși, tradiționale. Deci: păpuși la masă, wayang,bibabo... Cei de la Iași au venit cu marionete cu fire scurte. Georgienii au venit cu un spectacol superb, cu niște păpuși mici, mânuite în trei, la masă. O poveste emoționantă, care a impresionat.. Era foarte bine făcut.Ți-ai dorit în copilărie, să fii păpușar sau actor?

C.M.: NU! Nu… Când eram foarte mic atunci, veneam la teatru și mă uitam cum transpiră nenea… Și nu, nu ,nu. Cu toate că erau niște semne, așa, ciudate…

R.T.: Dar în familie ai avut actori, cântăreți?

C.M.: Nuuuu. Dar,tata foarte muzical. Dar nu.

R.T.: Ai o fișă de creație impresionantă, cu roluri multe, compui și muzică de scenă, ai cântat live în spectacole… Când ai avut timp pentru toate astea!?

C.M.: Păi… Eram mai tânăr… Și, dacă ți se dă o șansă, fă-o! nu poți refuza! Asta este perioada când, cu cât lucrezi mai mult… lucrezi mai mult!

R.T.: Mda, da. E și pasiunea…

C.M.: Pasiunea,da!  Simțeam că am locul meu în structura respectivă, în rol sau în muzica respectivă. Simțeam că am locșorul meu.

R.T.: Dacă ar fi să alegi acum din nou, ce ai alege între muzică și păpușerie?

C.M. (după o lungă tăcere și cu un scurt oftat): Muzica.

R.T.: Muzica…

C.M.: Fiindcă nu văd bine viitorul păpușarului. Nu-l văd bine. Dacă nu ajunge să fie actor total, atunci să se lase!

R.T.: Dar am observat un lucru valabil pentru mulți actori veniți din afară.Și am observat același lucru și la secția voastră: marea majoritate a colegilor tăi cântă! Se descurcă în muzică, pot cântă și la instrumente… Sunt foarte muzicali.

C.M.:  Este o școală muzicală de învățământ, foarte bună, serioasă. Educația muzicală a unui copil începe de la vîrste fragede.

R.T.: Da. Și muzica live într-un spectacol mi se pare o chestie de mai mare efect, un cîștig real pentru spectacol.

C.M.: Da, ai dreptate.

R.T.: Aș vrea să ne oprim la doi regizori cu care ai lucrat, pentru că sunt două nume importante. Și aș vrea să-mi spui cum ai lucrat, care era atmosfera, ce fel de oameni erau… Ildiko Kovacs și Aureliu Manea.

C.M.: Da.

R.T.: Poți să vorbești de Ildiko întâi, și dup-aia de domnul Manea, de Rică Manea…

C.M.: Eu am înțeles estetica ei și pedagogia ei cam tîrziu. Oricum, atunci s-au întâmplat lucruri importante: Povești cu animale de Móricz Zsigmont. La secția română s-a jucat de vreo 500 de ori. Secția maghiară l-a jucat de vreo 800 de ori. Or Poveștile cu animale am jucat, în paralel, ambele secții, era acolo  păpușăria fină, stilizată, populară, textul foarte bun. În rest, am jucat în multe din piesele ei. Am avut un recital muzical/poetic, cu poezie contemporană. Ildikonu a avut studii. Ea la 17 ani stătea la Budapesta, unde a cunoscut cei mai mari artiști de jazz, de pantomimă, de artă corporală feminină, graficieni de avangardă… Apoi a revenit la Oradea unde era o viață bogată. Adică cultura evreiască a Oradei încă emana niște sensibilități, să spunem. În primul rând Fuchs.De aici, și-a tras inspirația! Cu Aureliu Manea e o problemă. Era un geniu și a fost coleg bun, mi-a dat și vreo trei cărți și vorbeam mult despre teatru.  A lucrat cred că vreo 9 spectacole teatru. Din care au reușit două. Restul nu. La secția maghiară, un spectacol după un scriitor ceh,cu niște lucruri foarte faine, l-am jucat de vreo 50 de ori. Și Cenușăreasa, care a fost regizată în ʼ83, se mai jacă și acum O să râzi. Fiindcă ideea era așa de bună, că se mai joacă și acum. De o mie de ori și tot  se mai joacă.

R.T.: Păi da, s-au schimbat generațiile.

C.M.: Dar spectacolul a rămas! Adică Manea… Aici a fost Manea mare: Ildiko a plâns după spectacol, a zis că „jos pălăria”!

R.T.: Am înțeles.Cu cine ai mai lucrat bine?

C.M.: Am lucrat cu Mona Chirilă.

R.T.: Da.

C.M.: Tinerețe fără bătrânețe. Cultura română ar fi trebuit să se gândească mult mai mult la Ispirescu. Poveștile cele mai importante sunt la Ispirescu, asta vă spun.

R.T.: Înțeleg.

C.M.: Tocmai încerc să traduc din Ispirescu, dar nu-i ușor.

R.T.: Nu. Tocmai am văzut un spectacol după Ispirescu la Alba Iulia, Pasărea măiastră se numea, pus de Gabi Apostol.

C.M.: Păi dacă-i de Apostol, atunci e treabă de meseriaș: făcut bine.

C.M.: Mona Chirilă a avut un mare spectacol! A fost tradus… Nu tradus, a fost dramatizat de ea, și am fost în Italia, am fost la Pecs, la multe festivaluri. Dar – până nu uit ce am vrut să spun…

R.T.: Ai lucrat numai Tinerețe… cu ea? Nu, ai lucrat mai multe!

C.M.: Ba da!

R.T.: Commedia dellʼarte!

C.M.: Commedia dellʼarte, da! Nu sunt lucruri ușoare, și trebuie apărate. În repertoriu sunt niște arhetipuri pe care fiecare copil trebuia să le primească cât de fin și de artistic pot fi rezolvate. Cred că nu trebuie să căutăm mereu fel de fel de structuri de poveste din viața…

R.T.: Contemporană.

C.M.: Contemporană. Fiecare poveste are structura cu arhetipurile ei.

R.T.: La asta voiam să ajungem: crezi că copilul de astăzi mai crede în povești?

C.M.: Daaaa! Aici vine actorul! Aici vine Arta! „A fost odată”. Trebuie să aduci cu tine vraja.

R.T.: Are nevoie de poveștile astea clasice sau are nevoie să-i dăm ceva cu ce trăiește zi de zi?

C.M.: Nu. Poveștile clasice, care sunt construite pe niște arhetipuri, pe care le poate traduce în viața și în economia sufletească personală.

R.T.: Deci, consideri că copilul de astăzi are nevoie de povești.

C.M.: Da! Cum să nu!?

R.T.:. Crezi că s-a întâmplat o transformare între copilul de la începutul carierei tale și copilul de astăzi? Sau între copilul care ai fost tu și copilul de astăzi…?

C.M.: Bineînțeles. Păi, în primul rând spațiul despre care vorbim. Dacă, de exemplu, copilul despre care vorbim trăiește într-un sat unde  Casa de Cultură există sau nu există, el depinde de ce citește și [chiar] de ceea ce televizorul îi dă. În România, a fost o situație absurdă, fiindcă media, televizorul a avut o funcție – cum să-i spunem frumos? – tipică. Între ghilimele. După ʼ90 lucrurile au mers foarte greu.

R.T.: Se folosește foarte mult acum termenul generic de teatru de animație. Preferi termenul acesta sau cel de păpuși și marionete?

C.M.: Teatru de animație!?

R.T.: Mda, e termenul generic care se folosește acum.

C.M.: Păi, să văd produsul! Dacă-i prost, poate să aibă orice denumire!

R.T.: Ha!ha!

C.M.: Poate primesc mai mulți bani de la Primărie. Târgu Mureș-ul e teatrul de tineret, și ei primesc bani mai mulți ca noi.

R.T.: Da, acum și-au făcut această titulatură…

C.M.: Spectacolele costă foarte mult, e o luptă mare pentru bani, pentru colaboratori, pentru, pentru, pentru!...

R.T.: Mda… Ce preferi, ca stil: marioneta sau păpușa?

C.M.: Noi n-am învățat marioneta.

R.T.: Nu…

C.M.: Marioneta e școala din București și școala din Arad.

R.T.: Voi n-ați avut spectacole cu marionete, nu?

C.M.: Marionete primitive – da. Cu tijă. Erau foarte stilizate și simpliste. Și la Mona erau…

R.T.: Ce calități crezi că trebuie să aibă în plus mânuitorul, față de actorul de la dramatic? Îi trebuie niște calități în plus!?

C.M.: Da! Modestie. Nu corpul meu e important, ci ce transpun în păpușă.

R.T.: Ea e importantă, nu tu.

C.M.: Da!

R.T.: Aha, am înțeles. Da îi trebuie și talent! Îi trebuie și pasiune…

C.M.: Nu strică.

R.T.:Și muncă.

C.M.: Nu strică.

R.T.: Nu strică, nu? Deci, calitatea principală: modestia. Și dup-aia le-adunăm pe celelalte.

C.M.: Da. pentru că devine și filosofic… Un actor care și fizic e perfect va deveni și mai bun păpușar. Fiindcă își poate dirija toate veleitățile corporale în mână!

R.T.: Care e partea aia dintr-un spectacol care îți place cel mai tare? Partea de început, repetițiile…? Lucrul la scenă…? Finalul…?

C.M.: Întrebare interesantă. Sunt clipe foarte importante, când se naște și se încheagă compromisul cu spectatorul.

R.T.: Da, da.

C.M.: Asta e partea cea mai importantă: când simți că undița e tensionată. Spectatorul e al tău.

R.T.: Dar tu, când știi că ai un personaj, stai la atelier, să urmărești…

C.M.: Cum să nu!? Dacă mă lasă. Dacă mă dă afară, vin încă odată!

R.T.: Ce fel de actor ești, în relația cu regizorul?

C.M.: Foarte muncitor.

R.T.: Cuminte, revoltat, rebel…?

C.M.: Nu, nu, nu, nu, nu. Foarte cuminte. Și foarte… Am multă răbdare, ca să nu-l inhib. Când treaba merge deja, pot să te ajut, țin legătura cu atelierele, eu tot, tot, tot fac! Greșelile se văd în timpul lucrului. Și atunci mai spun câte ceva. Depinde de regizor ce părere are...

R.T.:… Și dacă primește ce-ai propus tu…

C.M.: Dar orice spectacol e de cursă lungă, spectacolul trebuie să trăiască mult. Ultima întrebare era, parcă... cu ce mă ocup? Sunt niște texte poetice foarte interesante, niște monologuri pe care vreau să le fac.

Vorbește-mi puțin de ideea ta cu muzeul de păpuși. Ce-mi povesteai la telefon la un moment dat…

C.M.:  Treaba-i foarte simplă. Am la țară vreo 350 de păpuși destul de ramolite, pentru gunoi pe care le-am recuperat. La țară, va fi atelier. O să vină 10 sculptori și pictori să lucrezeși, de ce nu să și chefuim! Vreau să am în jurul meu tineret.

R.T.: Și vrei să le expui undeva…?

C.M.: Păi, măcar să le refacem. Acolo, în șură. Apoi, văd eu!

R.T.: Da, e un fel de salvare a unui patrimoniu, să zic.

C.M.: Și lucrez acum niște cântece care de fapt sunt coruri, cântece pentru copii de un poet din Satu Mare, Károly Jánk, și acum aștept traducerile în germană, română, franceză. Fiindcă, dacă edităm ceva, pe cât se poate să apară și în română în primul rând. Greu găsești traducători care simt bine lucrurile.

R.T: Care crezi că e condiția actorului de astăzi?

C.M.: „Condiția”!?... ce înseamnă „condiția”?... Locul lui…?

R.T.:  Locul lui. Hai să zicem „locul lui în societate”. Cum crezi că e? cum e văzut, această meserie, cum e văzută?... Sigur că e o diferență între actorul de păpuși și actorul de dramatic din punct de vedere al structurii, dacă vrei; sau financiar e o diferență. Dar condiția lui în ziua de azi ce e?

C.M.: Îți spun foarte sincer că nu pot să răspund. Dar răspunsul e undeva, între sistemul Culturii naționale și lotul instituțiilor, între spectatorul-consumator (care cumpără bilete)… Acolo e această relație, nu la mine. Eu sunt pensionar… Oricum: actorul, cândva, era mai aproape de statutul intelectualului. Mai ales cel de operă. Astăzi nu.

R.T.: Ce sfaturi le-ai da tu tinerilor care vor să îmbrățișeze această meserie? Care ar fi lucrurile esențiale pe care li le-ai spune?

C.M.: Păi, totuși, să aibă o cultură muzicală și vizuală… Să aibă cultură! Să cunoască diferențele dintre stiluri. Că sunt atâtea! Să cunoască stilurile artistice! Pictura, arhitectura, sculptura. Și muzica. Neapărat. Să vadă direcțiile culturii, de unde venim și care sunt „stațiile” importante. Să cânte cât mai mult. La cât mai multe instrumente să cânte…

Ne-am oprit pentru că începea un spectacol. Au fost mult mai multe întrebări și răspunsuri, dar ar fi trebuit o revistă întreagă