Numele doamnei Enikö Simo, ani mulți scenografa Teatrului Arlechino din Brașov, mi-a revenit în minte citind despre vernisajul unei expoziții de textile, în plină pandemie, la Centrul de Artă din Transilvania, în Sfântu Gheorghe. Știam puține lucruri despre ea, dar știrea mi-a stârnit curiozitatea și m-am gândit s-o provoc la un dialog “digital”. Din 1970 a fost angajata teatrului din Brașov, unde a lucrat scenografia mai multor spectacole de valoare: Comoara de D. Vacariu, Punguţa cu doi bani (regia Dedu Farca/Liviu Steciuc, 1978), Aventurile lui Talion (regia Liviu Steciuc, 1987), Pescarul şi sufletul său (regia Liviu Steciuc), Gulliver în Tara Papusilor ( regia Liviu Steciuc). Peste 75 de spectacole realizate până în prezent la Teatrul Arlechino şi la teatrele de păpuşi din Alba Iulia, Botoşani, Bacău, Brăila, Chişinău (Republica Moldova), Kecskemet (Ungaria). Participări la numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale de scenogrfie sau de artă decorativă (Rio de Janeiro, Madrid, Praga, Holstebro, Szekesfehervar, Havana, Montevideo, Buenos Aires, Charleville -Mezieres, București).
Raluca Tulbure: Știu că ați terminat Institutul de arte plastice din Cluj, la Secția de artă decorativă. Cum ați ajuns să lucrați într-un teatru de păpuși ?
Enikö Simo: Pe tot parcursul studiilor mele, începând de la liceul de arte plastice din Târgu Mureș, terminând cu Facultatea de Arte plastice ”Ioan Andreescu” din Cluj, am avut o afinitate și un interes spre arta decorativă și îndeosebi către desene de animație. Când terminam facultatea, unul dintre profesorii din comisia de licențiere m-a întrebat unde a-și vrea să lucrez, cum îmi închipui viitorul. Am spus că mi-ar plăcea să fac filme de animație sau ilustrații de carte de copii. Când am ajuns la București pentru repartiție, a apărut un tovarăș, care ne-a spus că viitorul industriei ușoare în România este în creștere și o să avem multe avantaje, dacă alegem această domeniu. Că ne vor asigura locuință, vom putea crea lucruri artistice, pentru care ne-am pregătit la facultate. Spus și făcut, am ales viitorul, spunând ”ce-i în mână nu-i minciună”. Dar, bineînțeles, n-a fost așa! Am ajuns la Mediaș, la fabrica Târnava, unde m-au așteptat trei ani de stagiatură. Nici vorbă de locuința promisă. Viața mea în Mediaș a fost destul de aventuroasă. Inundația din 1971 m-a prins în plin. Viitura a luat ghergheful, împreună cu tapiseria abia începută. Am rămas cu ce am fost îmbrăcată în ziua inundației. Atunci am primit un telefon de la o prietenă și colegă din facultate, care mi-a spus că la Brașov va fi un concurs pentru postul de scenograf la Teatrul de păpuși. Am dat concursul și am reușit.
R.T.: Ați făcut cursuri de perfecționare în scenografie, printre alții și cu Liviu Ciulei. Ce amintiri aveți legate de el ?
E.S.: Viața mea în teatrul de păpuși a avut o cotitură foarte deosebită. Eu, care până atunci, am fost un spectator obișnuit de teatru, am ajuns într-un mediu deosebit. Teatrul de păpuși funcționa ca secție a Teatrului Dramatic. Anii 1970 au fost o perioadă foarte interesantă în mișcarea teatrală din România, așa zisul apogeu al teatrului românesc. Și eu am avut ocazia, seară de seară, să văd această minunăție. Aproape în fiecare an se organizau la București cursuri de perfecționare pentru scenografi. Ne-au dat legitimație, cu care puteam să intrăm la orice spectacol, aveam intrare liberă la biblioteci, muzee, expoziții, așa că am reușit să văd mai toate spectacolele de teatru care s-au jucat în aceea perioadă la București. Oameni de specialitate renumiți țineau cursuri despre curentele teatrale din țară și din străinătate. La estetică am avut cursuri cu Ernest Mașek, Ilie Gyurcsik, Sanda Diaconescu. Îmi amintesc de Liviu Ciulei, avea un farmec deosebit, vorbele lui aveau forță aproape hipnotică când explica importanța scenografiei în teatrul modern. A fost o perioadă în care ne-am umplut cu energie, bucurie și cultură.
R.T.: Cum v-ați apropiat de teatrul de păpuși?
E.S. : Munca la teatru era interesantă, dar, la început, n-a fost ușor pentru mine. Atmosfera din teatru era o noutate, nu cunoșteam limbajul teatral, nu am cunoscut scena dinăuntru. Vizual, nu am întâmpinat probleme, dar construcția scenică și construcția mecanismelor, a mișcărilor păpușilor mi-au creat greutăți, pe care, pe parcurs le-am depășit. Noi, cei de la Brașov ne-am străduit să nu facem spectacole de același stil; tot timpul căutam ca spectacolul să fie cât mai interesant, unic, să fie o noutate pentru copii și pentru public. La început am lucrat cu regizorul Aristotel Apostol, de la Teatrul Dramatic, un om de cultură, cu un profil artistic modern, cu o viziune teatrală abstractă. De la el am învățat – și nu numai eu – ce înseamnă arta păpușărească modernă.
R.T.: Cât este de complicat să creezi o păpușă sau o marionetă? De ce trebuie să ții cont? La ce vă gândiți când începeți lucrul?
E.S.: În România, pe vremea când am lucram eu, erau 19 teatre de păpuși, dintre care două erau de marionete, la București și la Arad, iar restul erau de păpuși de mână. Fiecare gen de păpușă are specificul ei; trebuie să cunoști anatomia păpușii, cum prinde viață, cum poate să comunice cu publicul. În teatrul de păpuși se lucrează cu diferite materiale ”moarte”, cârpe, lemn, hârtie, etc. din care se creează un miracol, ca spectatorii să creadă că acele materiale au suflet, trăiesc. Scenograful are sarcina să exterioreze artistic aceste materiale, în așa fel, încât mânuitorul să aibă posibilitatea să facă să respire cârpa sau lemnul. Nu este simplă această creație. Sunt repetiții după repetiții; actorul nu e întotdeauna mulțumit. Intervin schimbări; păpușa humanoidă este ca scheletul unui om, trebuie să cunoști bine anatomia păpușii.
R.T.: Cum decurge colaborarea dintre scenograf și regizor? E o relație dificilă? Care este calea spre un limbaj comun? Ies și scântei?
E.S.: Când realizăm un spectacol, primul pas este discuția cu regizorul. Este un demers care ține săptămâni, luni întregi. Este un procedeu de creație cu idei și de idei, din partea regizorului și din partea scenografului. Colaborarea dintre ei atunci este benefică când au idei comune. Este nevoie de discuții după discuții; este o perioadă când ideile, adunate de săptămâni, încep să dea contur spectacolului. Se mai întâmplă să ieasă și scântei, dar procedeul cred că seamănă cu o naștere: după ce se naște copilul, uiți de durere și de necazuri.
R.T.: Minuție, esențializare sau simbolizare, la care dintre aceste elemente vă gândiți când lucrați?
E.S.: La esențializare și simbolizare.
R.T.: Credeți că un scenograf care lucrează într-un teatru de animație trebuie să ştie ceva în plus față de cel de la teatrul dramatic ?
E.S.: Da. Păpușăria este o artă abstractă. Aici nu există imposibil, hotarul este cerul infinit și totuși trebuie să atingă sufletul omulețului care se uită la ea. Fantezia... curajul... meseria...
R.T.: Care etapă vi se pare importantă atunci când vă apucați de un spectacol, la păpuşi, de exemplu ?
E.S. : Cea mai importantă etapă în crearea unui spectacol începe în cap, adică gândirea, proiectarea mintală, crearea plastică al decorului, a păpușii, al vizualului, a ceea ce apare pe scenă.
R.T.: Marionete sau păpuși ?
E.S. : În teatrul din Brașov majoritatea spectacolelor erau cu păpuși pe mână, totuși am lucrat și cu marionete, adică cu marionete simplificate. Marioneta necesită o scenă specială, iar anatomia păpușilor este altfel. A fost o experiență interesantă pentru mine și pentru actorii mânuitori. Totuși să lucrezi cu diferite genuri de păpuși pe mână, pentru mine, înseamnă o creativitate mai largă.
R.T.: E greu, e uşor să lucrezi pentru copii ?
E.S.: Nu e ușor să lucrezi pentru copii. Este o mare responsabilitate. Un copil preimește la teatrul de păpuși primele senzații teatrale; aici învață abecedarul teatral, prinde deprinderea de a deveni un iubitor de teatru, un spectator priceput.
R.T.: Care sunt regizorii cu care ați colaborat cel mai bine ?
E.S.: Cu mult drag amintesc de doamna Florica Teodoru, o mare valoare regizorală. Valoros nu numai ca regizor, dar ca și om. Am avut discuții lungi despre teatru, despre artă, despre viață în general. Regizori și oameni interesanți au fost Antal Pál, din Târgu Mureș, Kovács Ildikó, din Cluj, Petre Walter, din Bacău. Un capitol nou a început când Liviu Steciuc a devenit regizor la teatrul din Brașov. Cu el am făcut spectacole reușite, am putut colabora cu succes. Pot să spun, că Teatrul de păpuși din Brașov a fost primit cu curiozitate la fiecare festival din țară pentru inventivitatea și modernitatea spectacolelor.
R. T. : Dacă ar fi să întocmiți un clasament al spectacolelor dvs. de suflet, la care v-ați opri ?
E.S. : Porumbița albă, Punguța cu doi bani, Omagiu – adică istoria focului.
R.T.: Dacă ar trebui să întoarceți timpul înapoi, ați lua-o de la capăt sau ați face altceva ?
E.S. : Tot mi-a rămas dragostea pentru filmele de animație, dar la fel de mult îmi plac cărțile pentru copii cu ilustrații frumoase. Dar nu regret că am lucrat la teatrul de păpuși. Consider că a fost o aventură, o căutare permanentă a frumosului, o existență vie în aria atât de specifică a artei plastice.
R.T.: Într-o eră atât tehnicizată,digitalizată, cât de importanţi sunt „oamenii din umbră ” : sculptori, constructori de păpuşi şi mecanisme, tâmplari ? Acum astea sunt meserii din ce în ce mai greu de găsit.
E.S.: Cu bucurie, pot să spun că pe vremea când eram la teatru am avut ateliere și ”oameni din umbră” cu care am realizat spectacolele. Ei sunt esențiali în realizarea magiei teatrului de păpuși.
R.T.: Care ar fi definiția teatrului pentru dvs. ?
E.S.: Definiția teatrului pentru mine? Teatrul în sine, atmosfera de acolo, fie pentru copii, fie pentru adulți, te vrăjește și, dacă ai gustat teatrul, sau faci teatru, nu mai poți scăpa, te ține prins toată viața. Te scoate din viața obișnuită, te face să te înalți mental și sufletește. Un spectacol bun este miracolul pe pământ.
R.T.: Care ar fi în opinia dvs.starea actuală a teatrului pentru copii ?
E.S.: Din păcate, nu cunosc starea actuală al teatrului de păpuși, ca atare, nu pot să afirm o părere corectă.
R.T.: Există vreo diferență între începuturile dvs. în teatru și modul în care se face scenografie acuma ?
E.S.: Da. Acum, începe să se piardă din monopolul schițelor, tehnica digitală câștigă teren.
R.T.: După premiera unui spectacol mai mergeți să îl revedeți ?
E.S.: Bineînțeles. La teatrul de păpuși un spectacol deservește generații de copii. Ei cresc repede, spectacolele trebuie ținute pe repertoriu mai mulți ani, ca să fie văzute și de generațiile noi. Un exemplu concret: spectacolul Punguța cu doi bani a fost în repertoriu trei decenii; au fost cu ea în turnee în mai multe țări din Europa, au jucat în mai multe limbi. Bineînțeles, că trebuie urmărit dacă nu e stricat ceva la decoruri, la păpuși, dacă trebuie reînnoit ceva. Și, mai ales, să nu scadă ritmul de joc. Trebuie controlat din când în când.
R.T.: Ați luat multe premii pentru scenografie, ce vă motivează critica de specialitate sau părerea unui copil ?
E.S.: Nu dau prea multă importanță! Dar o părere pozitivă din partea criticii îmi face plăcere.. Bineînțeles, nu uităm de publicul nostru, pe cei tineri, doar pentru ei suntem noi. În cadrul întâlnirilor, la diferite festivaluri, am avut posibilitatea să comparăm teatrul nostru, să vedem pe ce treaptă se află pe scara succesului. Noi, cei din Brașov, am fost primiți cu multă curiozitate la întâlnirile păpușărești, la festivaluri, pentru că făceam spectacole diferite, experimentale, am căutat, am cercetat tot ce-i nou în teatru de păpuși din punct de vedere regizoral și vizual.
R.T.: Se poate trăi decent din artă ?
E.S.: Dacă te sacrifici pentru meseria asta, dacă ești artist adevărat și dacă poți să-ți faci relații, dacă... dacă... dacă... dacă.... atunci DA.
