Jurnal de calatorie- Polonia

Atunci când te aştepţi mai puţin, atunci se întâmplă ceva, o minune. Instututul Cultural Polonez m-a sprijinit să particip la o „vizionare” naţională de spectacole pentru copii şi tineret, organizată de Teatrul Lalek din Wroclaw. Nici nu ştiu cu ce să încep această relatare pentru că aş vrea să împărtăşesc cu voi o mulţime de lucruri. Spectacole, oameni, privelişti, un oraş care m-a fascinate şi mi-a pătruns în suflet pentru totdeauna, un teatru impozant, impresionant.

Anul viitor, Wroclaw va fi Capitală culturală europeană. Se pregăteşte intens: clădirile au o “faţă” nouă, “hainele cele noi ale oraşului” sunt croite sau se iau măsuri pentru altele noi.

Cred că puţină istorie nu strică! Aflat pe malul râului Oder, oraşul Wroclaw a făcut parte de-a lungul istoriei din Regatele Poloniei, Boemiei, Ungariei, Imperiului austriac, Prusiei şi Germaniei. În 1945 a devenit parte a Poloniei. Wroclaw vine din negura istoriei fiind menţionat în harta lui Ptolomeu prin 142-147. Fiecare piatră, fiecare clădire are povestea ei ancestrală, poartă amprenta unor timpuri imemoriale şi care “vorbesc” despre zbuciumul unui popor ce a suferit enorm datorită conjuncturilor istorice, dar care a avut demnitatea Solidarităţii şi deschiderea către lume adusă de Papa Ioan Paul al doilea. Ca o paranteză, lângă catedrala oraşului se află un parc unde aproape faţă în faţă se află un copac falnic plantat de Napoleon şi unul de Papa Ioan Paul al doilea. Ar fi multe de povestit despre Rynek (piaţa mare) unde nu ştii la ce clădiri să te uiţi. Ai senzaţia că sunt suspendate în aer, datorită arhitecturii triunghiulare, sau poate, despre bisericile de pe o parte şi de alta a râului Oder, despre Fântâna multimedia, despre Hala Centenară (construită între 1911şi 1913), aflată într-unul dintre cele mai intinse parcuri din Europa. Sau despre Sky Tower (cea mai înaltă clădire din Polonia, 258m), complex comercial şi rezidenţial, care are la intrare o lucrare semnată de Salvador Dali.

Teatrul de păpuşi din Wroclaw se află într-o clădire impunătoare din secolul al XIX-lea, care a aparţinut breslei comercianţilor. O construcţie barocă, desenată prin 1882 şi terminată în 1894 de arhitectul Albert Gram. În 1946, clădirea a devenit teatru pentru copii. Un hol impresionant, cu coloane, o sală mare de 258 de locuri, o alta cu 80 şi, la mansard încă una cu 60. În 2008, teatrul a inaugurat şi o scenă mobilă, într-un autobus, parcat în parcul care inconjoară teatrul.

În cele 6 zile cât am stat la Wroclaw am văzut 12 spectacole pentru diverse categorii de vârstă. O trecere în revistă a celor mai noi şi mai interesante producţii, nu numai ale teatrului gazdă cât şi ale unor ”surate” din Gdańsk, Poznań, Białystok, Wałbrzych, Sosnowiec, dar şi Teatrul Drak din Praga.

Voi începe cu spectacolul Teatrului Atofi din Poznań, cunoscut şi la noi pentru una dintre reprezentaţiile sale Domnul Satie, prezentat în cadrul festivalului de la Teatrul Ion Creangă. Este un spectacol pentru cei mici şi foarte mici (1-5 ani), fără cuvinte şi în care muzica, sunetul, mişcarea încearcă să se “împrietenească” cu copiii şi să-i facă să reacţioneze. Decorul este din hârtie care se desface, se strânge, se rupe, pentru ca la final, cei mici “să facă baie” în hârtie. Al doilea spectacol al acestei trupe s-a intitulat Urme şi era pentru copii mai mari de 2 ani. Ne construim un drum al nostru pe un traseu bine stabilit, lăsăm urme în nisip, pe care apoi, vine apa şi le şterge. Eu? Tu? Noi? Urmele noastre se întâlnesc şi pornim la un drum comun. Cele două actriţe, Beata Bablinska şi Monika Kabacinska nu s-au lăsat “derutate” de micuţii care mergeau în patru labe printer ele. Unii nu aveau răbdare, alţii circulau liberi, gungureau, ţipau.

Teatrul de păpuşi din Białystok a prezentat Petrică şi lupul după Prokofiev, în regia Bernardei Bielenia. Un spectacol vizual, cu păpuşi şi umbre, cu proiecţie în toată sala. Muzica folosită a fost o înregistrare a Orchestrei din Philadelphia, condusă de Leonard Bernstein.

Teatrul pentru păpuşi şi actor din Wałbrzych a venit cu Stăpânul şosetelor , în regia lui Jacek Timigerin şi adresat copiilor peste 3 ani. Lungul drum al căutării unei şosete, dis de dimineaţa, când te grăbeşti să ajungi la şcoală. Unde a dispărut? A fost furată ? Cine a luat-o? Poate piticii, să-şi facă scufie de noapte? Sau maşina de spălat e vinovată? Micuţul Jas porneşte într-o călătorie prin propria casă în căutarea buclucaşei şosete. Scaunele, mesele, cărţile, tigăile încep să cânte, să vorbească, să danseze. Tot din Wałbrzych am mai văzut un spectacol, al Teatrului Jerzy Szamawski, pentru tineri şi adulţi intitulat Martirii. Un text semnat de Marius von Mayerburg, scris în 2012 şi care ne prezintă istoria dintr-o perspectivă laică asupra lumii în care trăim, aducând în discuţie aspectele şi proporţiile fanatismului religios. Un text dens şi greu pentru cineva care nu ştie limba poloneză. Un decor auster, cu trape care sugerează schmbarea de decor şi o tablă pe care sunt scrise şi şterse cuvinte cheie ale acţiunii.

Un spectacol care mi-a plăcut mult a fost cel al Teatrului Miniatura din Gdańsk, Răţuşca cea urâtă după basmul lui H.C. Andersen. Regia şi scenografia (Romuald Wicza-Pokojski) propune o formulă experimental ce adduce cu teatrul de umbre chinezesc. Actorii stau aşezaţi pe scenă în faţa unor mese laminate de sus în care apa, nisipul, seminţele, siluetele sunt proiectate pe un ecran şi spun poveatea. Ei nu mânuiesc, ci desenează, interpretează, decupează ca într-un film cadru cu cadru, imită diferite sunete. Formula nu e nouă, dar spectacolul are o simplitate, un firesc, o eleganţă, date şi de muzica live intrepretată la harpă.

Teatrul Zaglebia din Sosnowiec a prezentat Cel mai mic bal din lume de Malina Przeṥluga, în regia Anetei Gluch-Klucznik, adresat copiilor peste 6 ani. La balul anual dintr-un regat în miniatură participă toată suflarea. Prinţesa Migawka este supărată că nu este lăsată să se joace şi prepară un elixir care să-I transforme pe  părinţi în oameni mari. Antrenant, vessel, colorat.

Foarte interesant spectacolul Teatrului Drak din Praga Ultimul truc al lui George Méliès. Un omagiu adus filmului mut şi unui pionier al cinematografiei. Regizorul Jiří Havelka a apelat la ingenioase soluţii păpuşăreşti şi nu numai (proiecţii în stilul filmului mut) pentru a spune povestea celui ce îşi dorea să obţină veşnicia folosind o serie de trucuri, vrăjitorii, magie.

Teatrul gazdă a prezentat mai multe spectacole pentru diverse categorii de vârstă. Premiera Noaptea fără lună este o reprezentaţie care se adresează copiilor peste 3 ani, fără cuvinte şi care se bazează pe mişcare plastică şi corporală. Este o adaptare după basmul omonim al lui Etgar Kerit, scriitor israelian, născut în 1967. Noga, fetiţa care porneşte în căutarea lunii are de înfruntat o serie de situaţii. Noga vrea ca luna să exite mereu pentru că fără ea vapoarele nu nmai găsesc drumul, animalele nu ar mai avea la ce să latre şi oamenii nu ar putea dormi. Luna s-a întors pe cer, o vedem cu toţii, dar ea dispare din când în când pentru a putea fi alături de cei singuri. Un spectacol de mari dimensiuni, cu o scenografie interesantă ce se transformă într-un ecran uriaş pentru proiecţii, căi de apărea şi dispărea dintre cele mai neaşteptate. De undeva, de la pod apar şi 2 păpuşi gigantic (3 m), o pisică şi un tigru. În rolul fetiţei, Agata Kucinska, premiată şi la Bucureşti, la Festivalul organiyat de Teatrul Ţăndărică. Muzica lui Michael  Jackson din Thriller este un motor care declanşează moment coregrafice deosebite şi inspirate. Un alt spectacol interesant din punct de vedere scenografic a fost Pe şnur , o adaptare a textelor lui Piotr Geglawz şi Romek Zańka. Adresaă copiilor mai mari de 10 ani, reprezentaţia regizată de Joanna Gerigk dezbate problema creativităţii unui scriitor, lipsit de inspiraţie ţi care datorită unor vizitatori inopinaţi, înzestraţi cu o poftă de viaţă şi o imaginaţie debordante îi dau motive de a trăi şi scrie. Zidurile casei scriitorului se întind de-a lungul gradenelor, dându-ţi senzaţia că şi tu locuieşti acolo. Agata Kucinska a regizat spectacolul Înăuntrul soarelui se adună cenuşă. Un text semnat de Palyga Artur, de o mare profunzime, care a obţinut premiul de dramaturgie Gdynia. O femeie moare într-un incendiu în propria casă. În acel moment ea îşi rememorează viaţa, cu bune şi cu rele pentru a înţelege de ce i s-a întâmplat ce I s-a întâmplat. Încearcă să găsească calea spre a accepta, nu fără zbucium, destinul. Am remarcat din nou scenografia, pe etaje, folosită cu inteligenţă.

A fost o experienţă utilă, un mod de a interacţiona cu un teatru de o altă factură, în care toate elementele unui spectacol sunt importante, dar mai important este publicul, fie el copil, adolescent sau adult.

Rodica și Mugur Prisăcaru: “Trăim din pasiune și dăruire

Rodica și Mugur Prisăcaru sunt un cuplu pe scenă și în viață. Actori valoroși, talentați, având în “bagaj” zeci de roluri, premii, devotați trupei de la Craiova au găsit acel elixir care să-i țină tineri, să le dea pofta de joacă atât de necesară meseriei lor. Dacă ar fi să enumerăm rolurile lor, ne-ar trebui încă multe pagini, ei amintesc de unele dintre ele, mai bine le dau cuvântul…

Raluca Tulbure: Sunteți unul dintre puținele cupluri “păpușărești” care de ani buni jucați pe scena Teatrului pentru copii și tineret COLIBRI din Bănie. Pentru început, v-aș ruga să vă creionați un scurt autoportet.

Rodica Prisăcaru: Cred că am rămas cu sufletul în copilărie, lumea poveştilor, a inocenţei, a sincerităţii,  a sincerităţii în relaţia cu basmul dar şi cu publicul meu mic. Mă miră că aceste calităţi sunt descoperite şi apreciate şi acum de cei cărora le dăruiesc modesta mea pricepere.

Mugur Prisăcaru: Nu m-am gândit să devin păpuşar. Am vrut să fac artă plastică, aşa că am rămas uimit atunci când s-a ivit ocazia unui post de păpuşar la Teatrul de Păpuşi din Constanţa, că aş avea calităţile indispensabile unui mânuitor. Dar, prima calitate care m-a pus atunci în mişcare a fost entuziasmul. Am descoperit apoi că în noua meserie pot să mă joc, ajutat de toată imaginaţia mea, la fel ca în copilărie. S-a adăugat de-a lungul timpului rigoarea exerciţiului şi dibăcia meşteşugului. Dar peste toate s-a ridicat triumfător ludicul, pe care şi acum, la sfârşitul carierei mele îmi este greu să îl domolesc.

R.T.: Când și cum a început aventura voastră în doi?

R.P.: Prin anii ‘75 – ’85 teatrele aveau turnee permanente prin ţară. Aşa se face că în anul 1979, cu ocazia unei  astfel de deplasări l-am întâlnit pe Mugur, la Craiova, care o înlocuia pe Nuţi Forna în spectacolul “Micii muşchetari”. Am fost fascinată de rolul pe care l-a făcut şi am vrut să-l cunosc. Şi cum nimic nu este întâmplător, era şi ziua lui, aşa că l-am invitat alături de alţi colegi la mine acasă. De atunci suntem nedespărţiţi.

M.P.: Bineînţeles că este o aventură care durează până astăzi. Am să ţi-o povestesc, pe îndelete, când vom avea mai mult timp. Pe scurt, împins de fiorul dragostei am renunţat la un teatru de excepţie, cum era cel din Constanţa, ca să fiu alături de Rodica , dar şi cu Teatrul de Păpuşi din Craiova, şi lucrurile s-au liniştit şi s-au potrivit perfect.

R.T.: V-ați dorit mereu să faceți teatru? De ce teatru de păpuși?

R.P.: Dintr-odată, pe la nouă ani, m-am trezit cu nişte ouă fără conţinut în mâna mea, din care am creat personaje încercând să fac mici spectacole. M-a amuzat grozav şi uşor, uşor, am intrat în lumea animaţiei, întâi ca amatoare pe lângă actori profesionişti. Acolo am cunoscut o mulţime de tineri mânaţi de aceeaşi pasiune şi pe nesimţite , am aflat că mă pot exprima , fără teamă, în spatele unui paravan.

M.P.:Îmi spun părinţii că, de la doi ani am crescut în teatru. Sunt copil de actor, iar pe la cinci ani ştiam toate rolurile tatălui meu şi ale colegilor lui fără să fac vreun efort pentru asta. Era sufficient să casc gura la repetiţii între orele 10 şi 14,00. Teatrul de păpuşi a fost o descoperire întâmplătoare dar poate m-a ajutat climatul artistic în care am crescut dar şi prezenţa permanentă în serbările şcolare.

R.T: Rodica,  cum l-ai caracteriza in cîteva cuvinte pe Mugur?

R.P: Mugur este un tovarăş de cursă lungă. Protector, responsabil, cu simţul umorului, mă simt răsfăţată de soartă.

R.T.: Dar, tu pe Rodica?

M.P.: Rodica este marea mea dragoste, ea este motorul care face să se mişte lucrurile bune din jurul meu, îmi este prietenă şi sfătuitor înţelept, critic drept dar duios.

R.T: De la cine ați deprins ABC-ul meseriei?

RP: De la colegii mei, apoi în cursurile de perfecţionare, coordonate de Rodica Dianu, am întâlnit cei mai buni profesionişti ai meseriei mele : Gigi Nicolau, Peter Ianoş, Ildiko Kovacs.

MP: Toată echipa de păpuşari de la Constanţa a avut câte ceva să-mi spună şi să mă înveţe : Gigi Nicolau, Aneta Forna, Titi Jora, Defta, Lache Hariton. S-au purtat cu multă grijă faţă de mine şi cu multă dragoste.

R.T: Care sunt etapele care va plac cel mai mult atunci când lucrați la un spectacol:

R.P.: Premiera. Atunci este primul impact cu publicul. Descopăr dacă sunt pe drumul cel bun în munca pe care am depus-o.

M.P:Lucrul la masă mi se pare cel mai incitant. Atunci când pun bazele unui nou rol şi când totul pare proaspăt şi plin de promisiuni.

R.T.: E greu, e ușor să joci pentru copii?

R.P.: Mi se pare cel mai minunat lucru de pe pământ să lucrezi cu copiii şi pentru ei, doar că mijloacele de lucru sunt de cele mai multe ori foarte grele : păpuşi supradimensionate, spectacole în genunchi, intrarea dintr-un personaj în altul este de cele mai multe ori solicitantă.

M.P.: Unii ar spunde că la vârsta mea e greu, neobişnuit, mai ales că păpuşarii se pensionau înainte de 50 de ani şi că dau mereu în mintea copiilor; pentru mine meseria aceasta este uşoară.

R.T.: Ce date în plus credeți că i-ar trebui unui păpuşar  față de un actor de teatru dramatic?

R.P.: Forţă fizică, îngemănată cu o bună pregătire fizică, ludicitate şi , aş zice, un umor candid.

M.P.: Cred că un actor păpuşar are o minte construită altfel decât un actor dramatic. Nu ştiu dacă aceasta se construieşte practicând această meserie sau este una din datele cu care vii de acasă : cum ar fi talentul. Am observant de-a lungul anilor că un păpuşar priveşte lumea altfel.  M-ar înţelege un caricaturist mai degrabă decât un actor.

R.T:Dacă ar fi să enumerați cu sufletul 5 spectacole care ar fi acelea?

R.P.:  După melci, Lecţie de zbor şi cor pentru puiul de cocor,Cavalerii mesei rotunde, Pinocchio, Cocoşelul cu penele de aur

M.P.: Insula pe din două, Porumbiţa albă, Inimă de piatră, Cavalerii mesei rotunde,Lecţie de zbor şi cor pentru puiul de cocor

R.T.: Credeți în povești?

R.P.: Da, cred că fiecare zi este o poveste, de-a lungul ei întâlneşti zâne, zmei şi provocări ca-n basme, cărora trebuie , cu eroism, să le faci faţă.

M.P.: Poveştile sunt materialul brut pe care îl prelucrez şi ca orice meseriaş îmi respect cu sfinţenie materialul.

R.T.: Credeți că cei mici mai au nevoie de Feți frumoși și Zâne bune sau au nevoie de teme contemporane lor?

R.P.: Privind viaţa ca o poveste văd că cei mici apreciază tot felul de spectacole; la rândul lor, când copiii intră în sală sunt dispuşi déjà, să primească mesajul nostrum artistic.

M.P.: S-ar putea să vină o vreme când părinţii vor aduce copiii la teatrul de păpuşi ca la un terapeut ca să-i scape de convulsiile pe care le oferă jocul pe calculator – în extremis, iar noi să le prezentăm un Făt-Frumos sau o zână aşa cum sunt prezentate acum animalele rare la grădina zoologică.

R.T.: Teatru tradițional sau actor la vedere?

R.P.:Teatrul tradiţional este încă nedescoperit în toată profunzimea lui şi consider că are suficiente mijloace de exprimare. Sunt uimită şi fericită când descopăr în spectacolele de operă sau teatru dramatic că se folosesc tehnici de artă păpuşărească şi care sunt primite cu aplauze de către publicul adult.

M.P.:.Am ales să fiu păpuşar pentru a oferi această artă spectatorilor. Să lăsăm actorul să facă teatru dramatic şi pianistul să nu-şi schime instrumentul cu cornul englez că nu se ştie ce iese.

R.T.: Toată lumea știe că actorii păpușari au salarii mici. Se poate trăi numai din păpușerie, hrăniți de pasiune și de dăruire?

R.P.:Trăiesc din pasiune şi dăruire.

M.P.: Aici sunt cu totul de acord cu Rodica la al cărui răspuns am tras cu ochiul.

R.T.: V -a bătut vreodată gândul să renunțați?

R.P.: Am vrut să renunţ de multe ori, depăşită de oameni şi vremi, dar menirea mea a fost de fiecare dată mai puternică.

M.P.: Oricât de mult iubesc păpuşăria nu sunt un pătimaş, aşa că am avut tentative de a renunţa la teatru, aşa cum renunţ în mod frecvent la ideile mele şi rolurile, împrumutându-le altora.

R.T.: Care e rețeta armoniei unui cuplu de actori ce stau de atâția ani împreună? Există o formulă magică a conviețuirii ope scenă și în viață?

R.P.: Cred că deşi este un cuvânt demonetizat, respectul şi bunul simţ sunt câteva dintre ingredientele care stau la baza unei convieţuiri durabile.

M.P.:Pe lângă faptul că ne iubim şi acum şi ne oferim tandreţe şi libertate , lucrul la crearea rolurilor ne incită pe amândoi să ne implicăm cu entuziasm şi monitorizăm modul în care celălalt îşi construieşte rolul, bineînţeles dând libertate totală la creaţie.

R.T.: E nevoie de talent, de șansă, de muncă, de sudoare sau de ce altceva în meseria voastră?

R.P.: Cred că pe lângă calităţile pe care le-am enumerat mai ai nevoie de inocenţă şi de prospeţime dar şi de bunăvoinţa de a experimenta lucruri noi.

M.P.:Da, dar şi de umeri tari, coloană sănătoasă, un registru vocal cât mai amplu, spontaneitate, atenţie distributivă, imaginaţie din belşug.

R.T.:  Dacă ar fi să mulțumiți cuiva către cine s-ar îndrepta recunoștința voastră?

R.P.: Mulţumirile se îndreaptă către doamna Rodica Dianu pentru că ne-a conştientizat de importanţa meseriei pe care o facem dar şi pentru toţi oamenii minunaţi, profesionişti de excepţie, aduşi la cursurile de perfecţionare şi către Gigi Nicolau, prietena mea  pentru totdeauna.

M.P.: Îi mulţumesc Domnului care a creat cele mai bune conjuncturi pentru mine şi care m-a adus în timp în trupa din Constanţa, căreia, de asemenea îi mulţumesc, dar nu în ultimul rând, soţiei, prietenei şi colegei mele, Rodica.

R.T.:  V-ați dorit vreodată un titlu anume și nu ați avut șansa de a juca?

R.P.: Am avut şansa să joc o gamă foarte variată de roluri, Alice, Pinocchio, Goe, Vrăjitoare, Nils Prichindelul, sunt doar câteva personaje care îmi vin acum în minte. Poate doar Mary Poppins.

M.P.: Se scrie puţin şi puţin bine pentru teatrul de păpuşi. De aceea, o piesă bună o vezi în toate teatrele cu specific, deodată. Mai degrabă m-aş gândi la piese care ar putea fi adaptate, să zicem, la Ferma animalelor şi Oliver Twist.

R.T.: Ce fel de actori sunteți? Colaborați cu regizorul sau cu scenograful sau ascultați orbește de ei?

R.P.: Depinde de colaboratorii cu care mâ întâlnesc, Unii sunt deschişi la ideile noastre, alţii mai puţin, alţii deloc. Încerc să le fiu alături, important este ca spectacolul să câştige.

M.P.: Încerc să mă adaptez modalităţii de lucru ale colaboratorilor mei.

R.T.: Teatrul mai are puterea educativă sau formativă sau e un simplu mod de distracție?

R.P.: Nu ştiu vreun spectacol care să nu conţină un mesaj educativ pe lângă cel estetic. Doar că el poate fi perceput superficial şi atunci devine în ochii privitorului pur distractiv.

M.P.:Teatrul are mare putere, te poate zgudui, te poate alina, tămădui, îngrijora, preveni.Te poate schimba.

R.T.: Dacă ați putea lua viața de la capăt ați merge pe același drum?

R.P.: Nu mi-ar place să iau viaţa de la capăt.

M.P.: Nu vreau să fac şi alte greşeli

R.T.: Dacă ar trebui să dați o definiție teatrului care ar fi accea?

R.P.: Teatrul este o sărbătoare, poate fi o lume reală sau o iluzie care-ţi umple sufletul şi de care ai nevoie pentru a te regăsi sau pentru a-ţi pune întrebări.

M.P.: Este o lume paralelă unde lucrurile chiar se întâmplă sau promit să se întâmple.

R.T.: Să ne imaginăm că sunteți posesorii unei baghete magice. Ce magie ați face în viața personală sau în cea profesională?

 R.P.: Aş vrea să pot  privi viaţa mereu, prin ochi de copil.

M.P.:Mi-aş dori ca lucrurile să rămână măcar aşa, cum sunt acum, dar mi-e teamă că nu este posibil.