“Sunt Călin și sunt actor la Teatrul de păpuși”, așa se prezintă
Călin Mureșan, de peste 20 de ani păpușar la Teatrul Puck din Cluj Napoca. Originar
din Jibou, devenit actor din întâmplare are vocația celui care face cu pasiune
ceea ce face, care trăiește pentru meseria asta atât de efemeră care este
actoria. Este jovial, modest, mucalit,vorbăreț, dar nu în interviuri. Are un
umor al lui care îl face plăcut. L-am văzut în multe din spectacolele de la
Puck, ba chiar și într-o trupă independentă și pot spune că are carismă, are pe
vino-ncoace, are darul de a povesti frumos și cu talent, are intuiție.
Din fișa lui am spicuit, la întâmplare, câteva
titluri: Trei
prieteni de zăpadă, Cenuşăreasa, În ţara zmeilor cu creastă verde, Prinţul Fericit, Magii, Inelul fermecat, Capra cu trei iezi,
Crăiasa Zăpezii, Motanul Vrăjitoarei, Scufiţa Roşie, Vrăjitorul şi corbul. A luat și o serie de premii
de interpretare, a jucat și pe scena Teatrului Național Lucian Blaga.
Raluca
Tulbure: Când erai copil te visai
actor sau aveai alte gânduri?
Călin Mureșan: E interesant că deși de pe la opt ani am început să joc în
mici piese de teatru, mai târziu în brigăzi artistice, grupuri de satiră, nu
mi-am dorit, nu am visat să fac din asta o meserie. Cred că făceam totul din
joacă, acea “joaca pur și simplu”, fără obligații , obiective sau țeluri. De mic gândurile mele erau legate de
inginerie. Abia în anul III de Politehnica am realizat că acolo “nu e de joacă”
si, am pornit pe drumul păpușeriei.
R.T: Ești de acord cu termenul generic de teatru
de animație sau îl preferi pe cel clasic de teatru de păpuși și marionete?
C.M:
Sufletește
sunt legat de păpuși și marionete. Pentru mine nu e atât de important cum
denumim ceea ce facem, ci ce facem efectiv și mai ales cum. Peste zece ani se va găsi un alt termen generic
care să ne definească, o alta catalogare a unui alt gen teatral. În esență însă
teatrul este unul singur, același, viu, emoționant, vesel sau trist etc.
R.T : Între marionete și păpuși de orice fel de
tip, ce preferi?
C.M:
Cred în
frumusețea și expresivitatea fiecărui gen de păpușă.
R.T: Ce diferență este între copilul care ai fost și care cel
de azi, pentru că în fond ești un om mare cu suflet de copil?
C.M: Copilul care am fost își dorea să fie mare, să fie
adult (ce bine că nu am devenit pe
deplin!), iar acum încerc ca măcar să nu pierd ce a mai rămas din copilul din
mine.
R.T: Ce calități trebuie să aibă un actor
mânuitor față de un actor de dramatic?
C.M: Calitatea de a putea însufleți obiecte, de-a
se exprima pe sine printr-o păpușă care o pune înaintea și mai presus de sine.
Să aibă, nu știu cum să numesc, modestia, “umilința” de-a se face “nevăzut”
deasupra, dedesubtul sau în spatele unei păpuși.
R.T: De la cine ai deprins ABC-ul meseriei?
C.M: De la mulți oameni minunați. De la unul am învatat a mare de tipar, b mic de mână de
la altul, c mare de mână mi se părea mai frumos și mai expresiv al altuia. Sunt
litere la care mai lucrez și acum. Cel mai greu mă descurc la cifre.
R.T: Ce fel de actor ești? Unul care ascultă regizorul
și care crede că el este Dumnezeu?
C.M: Unul căruia îi place să descopere, să vadă și
să creadă în universul regizorului. De ce? Pentru că vine cu un alt univers
decât al meu. Îmi place să cred că amândoi suntem creatori iar ceea ce contează
este creația, spectacolul. Copilul nu este interesat de creator ci de creația în
sine.
R.T : E greu, e ușor să lucrezi pentru copii?
C.M: E minunat. Acum: “greul” sau “ușorul” ți-l
faci singur, depinde cât de sincer ești cu ei și cu tine. Copilul simte asta și
nu e niciodată snob.
R.T : Ce fel de povești îi trebuie
copilului de azi: cele clasice, adaptate sau cu subiecte din viața de zi cu zi?
C.M: Copilul e mult mai deschis decît noi și
accepta orice abordare a povesșilor, dacă e bine realizată. Sigur, cel mai mult
își doresc să vadă povești, personaje cunoscute, clasice, de care au auzit, să
vadă cum arată ele “în realitate”.
R.T : Tu mai crezi în povești?
C.M: Oh da! Și asta pentru că însăși viața noastră
e, dacă vrei, o poveste. Și nu spun povești!
R.T: Ai avut idoli sau modele?
C.M: Nu pot să spun că am avut idoli sau modele. Am admirat și admir și acum
foarte multe persoane. Am avut șansa să întâlnesc oameni atât de deosebiți de
mine și unii de alții, încât nu am putut să urmez un singur model. Am învățat
de la toți câte ceva și nu mă sfiesc să le mulțumesc tuturor.
R.T: Teatrul pentru copii mai are oare funcția de
educație și modelare a viitorului spectator de teatru?
C.M: Mai
mult decât atât, a viitorului adult și al viitorului nostru implicit (la asta
nu prea ne gândim!). În ziua de azi ochiul și mintea copilului sunt “bombardate
“ cu informații de tot felul iar de suflețelul său nu se ocupa mai nimeni.
Teatrul, noi toti, avem măcar posibilitatea (dar aș numi-o obligație) de a-l
ajuta, de a-l face să-și descopere, să experimenteze: stări, sentimente,
trăiri, emoții noi care să-l îmbogățească sufletește.
R.T: Care crezi că sunt atuurile pentru un
spectacol de succes?
C.M: Să fie viu și să transmită emoție.
R.T:
Dacă ai avea posibilitatea de a lua viața de la capăt ai merge pe același
drum sau ai apuca-o în altă direcție?
C.M: Nu m-am gândit, nu știu, nu cred.Cred că acum
și în viitor nu-mi doresc, nu vreau să fac altceva. Imi place prea mult
direcția pe care sunt.
R.T: Care crezi că este
rolul premiilor în viața unui actor?
C.M: Cred că sunt cu adevărat importante, atâta vreme cât nu le pui
mult în fața bucuriilor și aplauzelor
copiilor.
R.T :
Dacă ai avea puteri magice ce ți-ar plăcea să faci?
C.M: Ar fi minunat dacă aș putea să fac ca toți
oamenii să-și descopere în întregime propriul univers interior, cu toate
posibilitățile lui.
