David Zuazola: Mesajul este: nu căuta mesaje, uită pentru o oră de lumea ta, intră în a mea.

David Zuazola este un artist păpușar complex: constructor de păpuși și mecanisme, scenarist, compozitor, scenograf, interpret. Și,mai e ceva, scrie articole, cronici, eseuri în reviste de specialiate (Titeresante), ține conferințe. S-a născut în Chile, s-a stabilit la Madrid, dar și în Italia. E carismatic, jovial, plin de idei, cu alură de sportiv. Nu are un repertoriu foarte vast, dar fiecare spectacol a făcut înconjurul lumii, a luat premii, a făcut să se vorbească de el. Nu am putut să-l ocolesc și a răspun promt la întrebări.

Raluca Tulbure: Ne-am cunoscut în București, la festivalul organizat de Teatrul Țăndărică în 2018, unde ai avut un spectacol și ai ținut și o conferință. Anul acesta ești invitat în cadrul festivalurilor de profil de la Timișoara, Arad și Cluj Napoca. Se poate vorbi de „dragoste la prima vedere”? Ce știai despre teatrul românesc de animație înainte de prima ta vizită?

David Zuazola: Am venit pentru prima dată în România, în urmă cu câțiva ani la Festivalul Euromarionete de la Arad. Atunci făceam parte din Compania Jordi Bertran. Aradul m-a fermecat, mai ales berea rece și centrul orașului. Oamenii sunt foarte amabili și asemănători cu cei din Chile. A doua oară când am vizitat România, a fost așa cum spuneai, anul trecut la Festivalul ImPuls de la Țăndărică în București. Orașul e halucinant, festivalul minunat. Mi-a plăcut, în timpul liber, să evadez prin oraș și să mă plimb pe străzi. Seara, urmăream festivalul, mă întâlneam cu colegi din lumea întreagă. Am amintiri plăcute legate de munca extraordinară pe care o fac Narcisa și Călin Mocanu, Miruna Simian. Atenți la toate detaliile, reușind să facă șederea noastră cât mai plăcută. Despre România știam multe lucruri, destre teatrul Țăndărică, despre festivalurile de la Arad, Timișoara și Cluj Napoca. Mereu a fost o țară cu o tradiție importantă în păpușărie și, asta se vede în spectacolele companiilor sau păpușarilor cu care mă întâlnesc prin lume.

R.T.: Când ajungi într-un loc nou, înainte de spectacol, ce-ți place să faci?

D.Z.: Îmi place să gust mâncarea locală, berea, să stau de vorbă cu oamenii. De câte ori pot, o pornesc pe străzi, fară hartă, încercând să descopăr colțișoarele speciale ale orașului respectiv.

R.T.: Cum a început pasiunea ta pentru teatrul de păpuși? De copil?

D.Z.: De mic îmi plăcea să construiesc lucruri. Făceam păpuși mici și jucării și inventam mici istorii. Mai târziu, am învățat să lucrez în lemn de la bunicul meu care era tâmplar.  La un moment dat, m-am apucat de muzica și am făcut Comunicare la universitate. Când am plecat din Chile, am ajuns la Barcelona, m-am pus pe studiul teatrului, l-am avut ca profesor pe Jordi Bertran. El m-a invitat să fac parte din compania lui și, așa a început totul.

R.T.: Vorbește-mi un pic de copilăria din Chile. Pentru fiecare artist anii de început sunt importanți nu numai în formarea ca profesionist, ci și ca om.

D.Z.: Am copilărit într-un cartier sărac, unde trebuia să inventezi și jocurile și jucăriile. Nu existau jocuri electronice, nici calculatoare așa că jocurile principale erau cele cu prietenii din cartier. Prieteni adevărați din carne și sânge. Nu ca cei de azi, virtuali. Jucam fotbal, prindeam insecte, mergeam cu bicicleta. Îmi amintesc că aveam și multe perioade de singurătate când mă uitm la televizor la desene animate sau mergeam în curte și mă jucam cu figurinele din plastic. Mereu am fost un singuratic, am descoperit în timp muzica și scrisul. Am început pe la 13 ani să cânt la chitară, am făcut-o mulți ani, să compun muzică, să scriu versuri. Am făcut asta toată adolescența. Nu prea îmi plăcea să ies, preferam să stau în camera mea. Acum, e la fel, ies numai când călătoresc, altfel, toată ziua stau în atelier exersând. Copilăria mi-a influențat modul de a fi, m-am schimbat foarte puțin. Am rămas același băiețel, doar cu mai puțin păr și multe riduri.

R.T.: Care este etapa cea mai importantă din procesul unui spectacol?

D.Z.: Etapa cea mai importantă este atunci când îți dai seama că și cel mai mic detaliu este important. Începuturile sunt mereu diferite. Îmi amintesc că prima mea încercare a fost doar o idée pe care am scris-o și apoi a devenit spectacol. Al doilea spectacol a pornit după ce am construit o păpușă. De la ea a pornit povestea și apoi am scris scenariul. Spectacolul s-a numit Aripă murdară. A fost primul spectacol ca solist, care mi-a definit stilul și m-a purtat în multe turnee. Ultima operă Jocul timpului a început de la un vis. Am visat că trebuie să lucrez cu 7 regizori din 7 țări diferite, 7 povești de 7 minute fiecare. Așa a început o muncă care a durat 4 ani de pregătire. Fiecare spectacol are etape diferite și viață proprie. Important este să trăiești o perioadă de deschidere creativă pentru a fi gata să începi altceva.

R.T.: Îți construiești singur păpușile. Știu că lucrezi cu materiale reciclate. Ce alte materiale preferi?

D.Z.: În principal folosesc materiale reciclabile și lemn. Îmi plac metalele și jucăriile stricate. Îmi place să creez mecanisme individuale pentru fiecare păpușă și altele ca scenografia să prindă viață. Dar, mereu descopăr materiale noi. Să-ți povestesc despre ultimul? Lucrez la un spectacol nou care se va numi Robot, împreună cu prestigioasa companie poloneză Unia Teatr Niemożliwy. Trebuia să obțin efectul de metal, cu un material ușor. Am descoperit că folosirea conservelor de băuturi și beri ar avea un efect metalic care a funcționat foarte bine pentru mine.

R.T.: Ce sisteme de mânuire folosești?

D.Z.: Cele pe care le pot folosi eu și numai eu.

R.T.: Să vorbim puțin de experiența ta cu Jordi Bertran, unul din marii marionetiști ai lumii, binecunoscut în România. Ce ai învățat de la el?

D.Z.: A fost o experiență minunată. Cu el am început în lumea asta, am avut posibilitatea de a călători peste tot, am participat la multe festivaluri, văzând spectacole din realități diferite. Așa am început să-mi caut un loc al meu și l-am găsit. Jordi Bertran este un prieten bun, suntem în contact și, din când în când, mai lucrez cu el. De la el am învățat să potrivesc muzica cu păpușile. Ritmul, timpii, umorul care caracterizează lumea păpușilor. Am făcut niște cursuri cu el în care am învățat să folosesc marionetele. Așa cum ai spus, este unul dintre cei mai importanți marionetiști din lume și sunt recunoscător pentru ocazia pe care mi-a dat-o.

R.T.: Spectacolul Jocul timpului pe care l-am văzut, mi s-a părut interesant din mai multe puncte de vedere:scenariu, păpuși, mesaj, dar și pentru numărul 7, așa cum aminteam mai sus. E numărul tău magic?

D.Z.: Spuneam că am avut un vis. Am vrut să trăiesc visul aevea și nu mi-am pus întrebări. S-a născut în mod natural, cifra 7 este un număr magic și cred că asta a ajutat la succesul spectacolului. Am avut norocul să călătoresc în peste 20 de țări, am obținut premii importante și asta, datorită magiei lui 7.

R.T.: Care este mesajul acestui spectacol?

D.Z.: Mesajul este: nu căuta mesaje, uită pentru o oră de lumea ta, intră în a mea.

R.T.: Ești un globe trotter, unde te simți cel mai acasă?

D.Z.: În atelierul meu

Imaginarium 2019

A doua ediție a Festivalului de teatru pentru copii și tineret Imaginarium, organizat de Teatrul Toma Caragiu, Primăria Municipiului București și Asociația Viitor Art a adus o noutate: competitivitatea. Teatre din București, Brașov, Tg. Mureș, Cluj Napoca, Galați, Timișoara, Republica Moldova, Bulgaria și trupa Imaginario a Teatrului gazdă s-au “luptat” vitejește cu cele mai bune și pașnice “arme” pentru premiile puse în joc. În afara concursului, i-am urmărit pe Bence Sarkadi din Ungaria și pe Amir și Hemda din Israel.

         Șapte zile relaxante cu spectacole văzute, dar și unele nevăzute, cu soare cald și nori sau ploaie de vară alături de oameni frumoși, primitori, săritori și discuții serioase și competente, presărate cu hohote de râs. De-a râsu’-plânsu’ (vorba lui Nichita) a fost să trăiesc pe viu scena alegerilor europarlamentare ca în Caragiale. Neregularități și un comic de situație exact ca-n Scrisoarea pierdută! Deh, Caragiale, contemporanul nostru!

         După acestă paranteză să purcedem să depănăm povestea festivalului al cărui juriu a fost format din regizorul Toma Hogea, scenografa Eugenia Țărășescu Jianu și subsemnata. Deschiderea a fost făcută de Teatrul Excelsior din București cu Prâslea cel voinic și merele de aur, dramatizare de Eduard Petru Jighirgiu după Petre Ispirescu. Scenariul păstrează povestea clasică,pe care o actualizează într-o versiune destul de alertă, muzicală și colorată. Textul este presărat cu multe proverbe din înțelepciunea populară care nu fac altceva decât să accentueze caracterul de basm și să-i pună pe spectatorii mai răsăriți să mediteze la sensul adevărat al vorbelor de duh. Lupta dintre bine și rău, sentimentul de familie mai pregnant în spectacol decât în basm, iubirea, onestitatea, curajul, asumarea faptelor sunt tratate de Eduard Petru Jighirgiu (scenarist, regizor și autor al muzicii) cu simplitate. Unele scene cam trenează ceea ce a creat o rumoare în sală, dar muzica, dansul, scenele de luptă dintre zmei și Prâslea, proiecția video și, pe alocuri, interpretarea actorilor au redus un pic din monotonia și platitudinea spectacolului. Prima zi de festival s-a   încheiat cu reprezentația Teatrul Imaginario (în afară de concurs) cu Flautul fermecat, adaptare de Toma Hogea după libretul lui Emanuel Schikaneder pe  muzica lui W.A.Mozart. Un spectacol pentru copii ceva mai mari de 7 ani cât scria în program. Nu este ușor să regândești lumea închipuită muzical de Mozart, să încerci să găsești calea cea mai accesibilă de a transmite mesajul, de a selecta pasaje muzicale sugestive, să îmbini textul cu ariile cântate pe bandă, în așa fel încât să nu se observe prea tare. Spectacolul are toate ingredientele unei povești magice cu zâne, prinți, zmei, folosește efecte de lumină, costume colorate (spectaculoasă apariția reginei Nopții, ca o adevărată divă, Mihaela Rus) și transmite idei foarte simple despre adevăr, curaj și stăruință, despre binele care trebuie să învingă, despre iubire, despre faptul că minciuna are mai mereu picioare scurte. Papageno, omul pasăre are umorul care echilibrează povestea, iar actorul Costel Dobrescu face un personaj simpatic. Teatrul Arlechino din Brașov a prezentat spectacolul Aventurile lui Chilli Ramirez despre care am scris de mai multe ori. Însă povestea hazoasă și muzica imaginate de Ioan Gyuri Pascu, în regia lui Attila Vizauer este mereu proaspătă. Actorul Marius Stroe a primit Premiul de interpretare și mânuire (ex aequo) pentru personajul principal. La aceiași categorie, Robert Gutunoiu a primit premiu pentru rolurile din Strada cu îngeri al Teatrului de păpuși Puck din Cluj Napoca. Acest spectacol pe măsură ce “îmbătrânește” capată calitățile unui vin vechi și calitate. O poveste simplă și plină de poezie, nonverbală despre descoperirea frumuseții din jurul nostru “spusă” de marionete cu fire scurte, foarte bine mânuite de tinerii Andreea Bolovan, Robert Gutunoiu, Ion Iurcu și Andra Ștefan sub bagheta lui Decebal Marin, recent laureat al Premiului UNITER pentru Teatrul de păpuși și marionete. La Ploiești spectacolul a primit (ex aequo) premiul de regie. Celălat premiu de regie a fost obținut de Teatrul Guguță din Chișinău pentru spectacolul Harap Alb, regizat de Toma Hogea. Povestea lui Harap Alb face parte din patrimoniul cultural al poporului român vorbind despre adevăr și minciună, înșelătorie, atotputernicia stăpânilor asupra supușilor, despre călătoria dincolo, despre împărați și zmei, despre bine și rău. Spectacolul de la Chișinău este un amestec de păpușărie, actorie, pantomimă, muzică, coregrafie, teatru de umbre, dans și costume populare stilizate.Actorul Cătălin Lungu, interpretul Spânului și a lui Roș Împărat a demonstrat reale calități actoricești, versatilitate, creionând personajele (dar mai ales, Spânul) cu o precizie matematică în mișcare, în rostitul replicilor, dovedind umor și fantezie. Juriul i-a acordat Premiul de interpretare masculină. Să trecem la Premiul de interpretare feminină care a revenit actriței Lăcrămioara Bradoschi pentru rolul Dorothy din spectacolul teatrului gazdă Vrăjitorul din Oz, pus în scenă de Daniel Staciu, scenografia fiind semnată de Mihai Androne (premiul pentru scenografie). La vremea premierei, am făcut ample referiri la acest spectacol.Teatrul Ariel din Târgu Mureș a prezentat  Albă ca zăpadă și cei șapte pitici, regizat de Georgeta Lozincă care și-a gândit spectacolul simplu, pe înțelesul tuturor,  cu momente pline de umor, corect mânuite, dar cu o mașteră mult prea temperamentală, teatrală și care țipa excesiv. UNATC “I.L.Caragiale” s-a înscris în concurs cu Regele Cerb de Carlo Gozzi, lucrarea de licență animație păpuși-marionete (coordinator lector univ.dr. Mihai Dumitrescu). O citire modernă a textului, dar fără virtuți de mânuire și interpretare demne de semnalat. Spectacolul Regele moare al Teatrului Țăndărică, adaptat și regizat de Eliza Păuna a primit Premiul pentru cel mai bun spectacol. Piesa cea mai puțin absurdă dintre cele scrise de Eugène Ionesco, este o încercare temerară de a povesti despre jocul vieții, dar mai ales, al morții în deșertul de cenușă al istoriei, este o privire acidă asupra propriei morți, tonul grav te face să te analizezi. Fiecare din cei cinci actori mânuitori își “dirijează” partitura cu exactitate, cu minuțiozitate. Teatrul Gulliver din Galați l-a adus la Ploiești pe Peter Pan. Regizorul Ioan Brancu a adaptat romanul lui J.W.Barrie cu umor și imaginație, spunând o poveste sensibilă despre cum ar fi să nu creștem niciodată pentru a nu deveni niște adulți plictisitori, îmbătrâniți înainte de vreme. La fel ca și în poveste, lângă noi trăiesc mulți copii care nu au mame, lucrul cel mai greu pe lume, iar creșterea lor nu este o joacă, așa cum va realiza și Wendy, eroina lui Barrie, care se oferise să-l însoțească pe Peter Pan pe Insula Niciodată. Spectacolul trenează însă în ciuda muzicii lui Cári Tibor.  Păpușile create de Çilem Türköz și construite de Mihai Radu au primit un Premiu special, Ele sunt în mărime naturală, spectaculoase ca apariție, chipurile sunt bine conturate, expresive și necesită doi sau chiar trei mânuitori. Dar,  în opinia mea,nu au fost găsite cele mai bune soluții la “însuflețirea” lor. Inimă de piatră a fost spectacolul prezentat de Teatrul Merlin din Timișoara și pus în scenă de Mihaela Puia. O montare simplă, fără virtuți reale, plată. Teatrul Trio din Bulgaria a oferit un recital din 11 momente muzicale cu păpuși, invitându-ne la o călătorie plină de ritm și culoare. Artiștilor bulgari le-a fost oferit un Premiul special pentru atmosfera și energia din spectacolul Aici, acolo, peste tot. Pentru că am amintit de invitați străini voi trece în revista spectacolele prezentate pe pietonala din fața Teatrului Toma Caragiu de Bence Sarkadi din Ungaria și Amir și Hemda din Israel. Dacă marionetistul ungur, un adevărat globe-trotter a mai fost la diverse manifestări în țara noastră și este cunoscut prin virtuozitatea cu care mânuiește,  cei doi israelieni, aflați la prima participare într-un festival în România, au încântat cu  Zoog (în ebraică înseamnă cuplu). Un duel între dragoste și ură, o “fugă” între un bărbat și o femeie în jocul iubirii. Cei doi artiști acrobați răstoarnă legile acrobației pentru că aici el este cel care “zboară” și ea este “baza”. Precizie, putere, calm, agilitate, elemente de arte marțiale au fost atuurile reprezentației.

         O ediție colorată această a doua ediție a Festivalului Imaginarium, cu bune, cu mai puțin bune care a făcut mulți copii fericiți de bucuria de a merge la teatru.

         Mă văd obligată să fac o paranteză, în încheiere. De ceva timp, au apărut discuții online sau în cercuri restrânse legate de practica unor festivaluri competitive de a aduce în juriile de specialitate creatori care au spectacole în festival, altfel oameni cu experiență, cu realizări, cu premii. De cele mai multe ori s-a întâmplat ca respectivele spectacole să fie premiate cu premii importante. Sigur, că nu toți membrii unui juriu sunt în situația asta, dar, poate, nu ar fi rău să se hotărască o strategie comună la nivel de manageri și organizatori, în așa fel încât spectacolele să fie puse în afara festivalului sau să fie cooptați creatori neimplicați artistic în competiția cu pricina. În felul acesta, s-ar elimina suspiciunile și discuțiile și ar fi benefic pentru “sănătatea” manifestărilor de acest gen. S- a întâmplat nu de puține ori să nu poți ignora un spectacol semnat de un regizor membru de juriu, să nu-i poți căuta nod în papură dacă are calități în comparație cu celelalte producții și, de aici, se ajunge  într-o situație destul de incomodă.

        

Ariel 70

la înființare. Asemeni lui, multe teatre din țară au făcut, fac sau vor face șapte decenii de activitate continuă în acest an. Vivat,  crescat, floreat!

Căldură mare, monșer la Târgu Mureș, dublată de valuri de emoții, lacrimi, râsete, surprize, spectacole, aplauze, clinchet de pahare. Un program aniversar dens, dar deloc festivist sau politizat. ARIEL este o familie mare în care domină buna înțelegere, prietenia, plăcerea de a fi împreună, de a munci, de a juca, de a împărtăși.

Se impune o scurtă incursiune în istoricul teatrului. In 1947 trupa particulară Rândunica roşie, alcătuită din câţiva entuziaşti (sculptorul Révés Endre, scriitoarea Hertha Ligeti, regizorul Pál Antal) prezenta spectacole în Tg.Mureş şi în localităţile limitrofe. Această trupă a precedat şi a condus în cele din urmă la înfiinţarea Teatrului de păpuşi din Târgu-Mureş în 1949.Teatrul de păpuşi din Targu-Mures are doua secţii, română şi maghiară. Secţia română a luat fiinţă în anul 1963. Primele spectacole au fost regizate de Antal Pàl, unul dintre întemeietorii Teatrului de Păpuşi din Târgu-Mureş şi regizorul titular al secţiei maghiare până în 1999. Au regizat apoi, la secţia română: Mihai Raicu (1963 - Capra cu trei iezi, 1964 - Katia şi crocodilul, Prietenii Mihaelei); Claudiu Cristescu (1966 - Cenuşăreasa), reputatul şi regretatul Harag György, în 1967 (Patru pagini din istoria râsului de Valentin Silvestru.) Între anii 1968-1999 regizoarea titulară a secţiei române a fost Maria Mierluţ.Repertoriul a cuprins toate valorile literaturii române şi maghiare clasice şi contemporane:  Ion Creangă, Petofi Sàndor, Vasile Alecsandri, Petre Ispirescu, Gellu Naum, Alecu Popovici, Valentin Silvestru, Mihai Sin, Mihaly Vorosmarty, Arany Jànos, Jozsef Elteto, Fodor Sàndor, Gyorgy Menes. De numele acestui teatru este legată prodigioasa activitate a regizorului Pàl Antal şi a scenografului Haller Jozsef, autori a numeroase montări remarcabile ale acestui teatru care şi-a câştigat un loc de frunte în ierarhia valorică a teatrelor de păpuşi din România. Au mai realizat creaţii interesante în acest teatru şi scenografii Ambrus Imre, Krausz Erzsèbet şi T. Foldes Edith, precum şi regizoarea Maria Mierluţ.În anii de după 1990, Teatrul Ariel a fost prin directorul său, Gavril Cadariu, unul dintre promotorii unor programe interesante pentru diversificarea mijloacelor tradiționale ale teatrului de animație, pentru atragerea adolescenților și a adulților prin spectacole de seară sau semnate de nume importante ca Gigi Căciuleanu, Horațiu Mihaiu, Radu Afrim, prin tenta socială a propunrrilor repertoriale. Un moment important a fost crearea programului Underground în colaborare cu Fundația Dramafest, înființată de dramaturgul Alina Nelega și care și-a propus să dezvolte o nouă dramaturgie autohtonă, să facă loc experimentului și căutăriilor cauzate de schimbările de după 1989.

Nu vom putea face referire în detaliu la toate activitățile desfășurate pe durata a șapte zile, dar voi spicui câteva la care am luat parte. Cum spuneam programul a fost foarte dens (ateliere, târg de povești cu vânzare de carte, concert pentru copii, activități artizanale și concurs de îndemânare, lansare de carte – Albumul Teatrul românesc de animație și ediția în limba engleză a Dicționarului teatrului de animație). În holul teatrului a fost vernisată o expoziție dedicată lui Haller József și Lukácsy Ildikó,nume ce au marcat istoria teatrului, cu păpuși și schițe din cele mai importante spectacole semnate de cei doi. Tot în holul de la intrare, a fost dezvelită o placă în memoria lui Pál Antal. Au fost invitate să prezinte spectacole trupe din Ungaria (Teatrul Bóbita din Pécs,Teatrul stradal pe picioare de barză TeatRum TrappTop, Teatrul de păpuși Vaskakas din Györ, Teatrul de păpuși Griff din Zalaegerszeg, Teatrul Kolibri din Budapesta, Teatrul de păpuși Harlekin  din Eger, Teatrul de păpuși Ciróka din Kecskemét), din Slovenia (Puppet Theater of the Crossroads), România (Teatrul Puck, Teatrul Țăndărică, Teatrul Merlin), precum și teatrul gazdă.

Sigur că Muzicanții din Bremen al Teatrului Țăndărică, Albă ca zăpada al Teatrului Ariel, Strada cu îngeri de la Teatrul Puck, Motanul încălțat al Teatrului Merlin sunt spectacole despre care am făcut referiri și cu alte prilejuri, de aceea mă voi opri la câteva producții ce au ieșit din sfera obișnuiă a poveștilor sau basmelor. Voi începe cu două reprezentații ale Teatrului Ariel adresate publicului adolescent: Laika. Numele meu e Căine și Protejat/Neprotejat, rezultate ale unei colaborări  între Teatrul Ariel și Universitatea de Arte din Tg. Mureș. Primul titlu a fost un spectacol lectură, organizat sub egida proiectului european Fabulamundi. Playwriting Europe. Beyond Borders, scris de dramaturgul ceh David Koštiák și regizat de Alexandru Macrinici. Probabil că unii își mai aduc aminte de cățelușa Laika,primul animal trimis să orbiteze în jurul Pământului în cadrul unui experiment sovietic și care a murit datorită supraîncălzirii capsulei. Spectacolul ne prezintă perioada de pregătire a maidanezei găsită pe străzile Moscovei, alături de alte două cățelușe. Laika se adaptează la toate experimentele, este veselă, tonică, iubește ca oamenii. Piesa este o pledoarie pentru grija și dragostea față de animale, care datorită schimbărilor de tot felul, a lipsei spațiilor verzi se simt alienate într-o lume gri-asfaltată. Am remarcat dintre actori pe Carmen Ghiurco (Laika) și Alice Bratu. Al doilea spectacol a fost Protejat/Neprotejat de Olga Macrinici și Adriana Radu, un proiect de teatru document, o invitație la dialog despre un subiect tabu: educația sexuală așa cum este percepută de adolescenți, de școală, de părinți. Folosind teatrul ca și mijloc de învățare și scena drept spațiu de reflecție privind nevoia, dar și necesitatea  tinerilor de educație sexuală în școlile din România. O dezbatere publică fără inhibiții, directă, la care cei șapte studenți-actori au contribuit și cu poveștile lor personale.Teatrul de păpuși At the Crossroads din Banská Bystrica (Slovenia) a oferit un spectacol nonverbal The Tactilees, pentru copii între 15 luni și 3 ani. Două actrițe s-au jucat cu hârtie, plastic, pungi, materiale textile, apă, făcând, desfăcând, împăturind, dansând printre copiii și părinții așezați pe perne, pe jos. Măini micuțe întinzându-se pentru a atinge ce era în jur, ochi atenți și copii cuminți în ciuda vârstei foarte fragede. Un experiment interesant! Același teatru a prezentat o versiune incitantă a textului Alinei Nelega, Amalia respiră adânc, povestea unei femei în diverse etape din viața ei tristă în perioade istorice pline de transformări,  trăită cu resemnări, umor, candoare. Teatrul Kolibri din Budapesta a prezentat spectacolul Minden Dolgok Könyve(Cartea tuturor lucrurilor), adresat unui public mai răsărit (12+) și care spunea povestea unui băiat de 9 ani care are un jurnal în care scria tot felul de întâmplări, reacții, gânduri. Scrisul îi dădea puterea de a merge mai departe, de a trece  peste autoritatea și violența tatălui și de a deveni un copil ca toți copii.  Trei actori, o scenografie simplă formată din lăzi care serveau ca spațiu de joc și păpuși artizanale, ușor adaptate. În general,  spectacolele trupelor invitate din Ungaria au adus tematici diferite, adresate unui public divers ca vârstă, cu păpuși sau obiecte.

Am lăsat special la urmă un fapt care a rezonat în inimile multora, dedicat unei “restituiri”: povestea spectacolului Fabule?...Fabule?..., interzis în mai 1989. În sala Studio s-au adunat mulți dintre cei care au fost protagoniștii  acelui spectacol și care au împărtășit din amintirile lor, încropind adhoc și lectura unor fragmente din text. Scenariul scris de Smaranda Enache la propunerea și imboldul Mariei Mierluț avea la bază texte de Gheorghe Asachi, Grigore Alexandrescu, I.L.Caragiale, George Ranetti, Marin Sorescu, Marcel Breslașu și arăta ca o satiră politică la adresa regimului și a conducerii de atunci a țării, „învelită” însă dibaci, subtil și, aparent,total inofensivă. Urechile cenzurii s-au ciulit atent și s-a decretat:”ori se schimbă câte ceva prin părțile esențiale, ori...” nu se mai joacă. Atât Smaranda Enache cât și Maria Mierluț (regizoarea spectacolului) și Zeno Fodor au povestit despre ”odiseea” vizionării dinaintea premierei, despre succesul singurului spectacol jucat la Constanța într-un festival, despre atmosfera de lucru din timpul repetițiilor. Au adus completări compozitorul Csiki Boldizsár  dar și soția scenografului Haller József, doamna Haller Ildikó. Și-au dăruit exemplare după partitură, după o variantă de text, s-au depănat amintiri legate de păpușile fiecărui interpret, s-a fredonat câte un fragmențel de cântec, s-a citit, s-a aplaudat. Au fost prezenți actorii: Rudolf Moca, Georgeta Lozincă, Valentin Lozincă Mandric, Andi Brânduș, Mariana Ivașcu, Iuliu Pop Andrieș, Mioara Topor, Dorina Lupu, Alexandrina Bucur.

Și a mai fost ceva! Unul dintre actorii teatrului a fost sărbătorit pentru cei 40 de ani dedicați scenei: Valentin Lozincă Mandric. Un moldovean hâtru ajuns la Tg. Mureș, pasionat de meseria sa, de pantomimă, cu premii de interpretare, cu roluri multe și diverse. Ca semn de prețuire și aducere aminte a primit din partea teatrului și a colegilor cadou o păpușă, tort, șampanie și multe felicitări și aplauze. Teatrul Ariel este o mare familie (are două secții:română și maghiară) și când ești acolo, ai impresia că nu există nori, că cerul e mereu senin.