Imaginație, imaginario, imaginarium

Imaginație, imaginario, imaginarium

Titlul reprezintă derivatele aceluiași cuvânt, deviza primei ediții a Festivalului de teatru pentru copii și tineret IMAGINARIUM de la Ploiești, organizat de Teatrul Toma Caragiu, Primăria Municipiului Ploiești și Asociația Viitor Art și care a avut loc intre 21-27 mai.

Imaginația este un atu de bază la care apelează creatorii, fie ei regizori, scenografi, actori mânuitori în cazul nostru, fie publicul căruia se adresează spectacolele, adică de la cei mai mici până la adolescenți și, de ce nu părinții sau bunicii. Cineva spunea că “imaginația este ochiul sufletului dar și al creației”. Ochiul sufletului nostru sau al creatorului care ne oferă o armă în războiul contra realității. Este asemenea unui zmeu pe care fiecare dintre noi îl poate înălța cât de sus poate. Am înălțat și noi la Ploiești zmee mai sus sau mai jos, după cum am “citit” ceea ce ni s-a propus de către organizatori.

“Hainele cele noi” ale acestui festival au fost ”croite” după câțiva ani de ”probe”, de testare a publicului din urbea lui Caragiale și Nichita. Această primă ediție ne-a oferit o paletă largă de spectacole pentru copii, public tânăr, ateliere de creație (tehnica împâslirii, material reciclabil, improvizație, parenting), o paradă cu personaje din povești, o demonstrație de percuție. Imaginație și diversificare!

Selecția spectacolelor s-a bazat pe oferta existentă la nivelul teatrelor de păpuși. Unele dintre ele rulate și la alte manifestări, producții mai recente, chiar și o premieră a teatrului gazdă, a cărui secție pentru copii se numește de acum încolo IMAGINARIO.

Deschiderea a fost făcută de Teatrul pentru copii și tineret ARIEL din Tg. Mureș cu spectacolul Crăiasa zăpezii, regia Georgeta Lozincă. Povestea lui Kai și a Gerdei are ca mesaj prietenia ce poate învinge prin puterea ei orice obstacol și pledează cu fantezie și umor pentru curaj, altruism. Teatrul ALECHINO din Brașov a venit cu Pisicile nearistocrate. Un text original care face referire la desenul animat Pisicile aristoctrate și aduce personajul Ducesa, care din iubire pentru motanul de cartier Tom Beron, renunță la viață de lux pe care o ducea. Un spectacol amuzant, colorant imaginat de Eva Labadi (regie), Cari Tibor (muzică), Dio Zoltan (scenografie). Teatrul Ion Creangă din București a prezentat spectacolul Bekkanko de Asaya Fujita, regizat de Vlad Massaci, de departe cel mai interesant. O mică bijuterie care ne vorbește despre acceptare și sacrificiu, despre relativitatea binelui și a răului, despre puterea iubirii, învăluită în mister, magie, poezie. Bekkanko este un căpcăun atipic, neîndemânatic, caraghios de care nimeni nu se sperie. O iubește pe Yuki, o fată oarbă pe care o  va salva, jertfindu-se pe el. Emoții puternice declanșează spectacolul și prin modul imaginativ de realizare. Scenografia lui Adrian Damian, luminile, proiecția (Eranio Petruska) sunt personaje principale în povestea lui Vlad Massaci. Te uimește modul inteligent, rafinat, deloc ostentativ, inteligent de schimbare a “cadrelor” prin “jocul” luminilor și al proiecțiilor. Textul are umor și este pe înțelesul celor mici, folosindu-se expresii la îndemâna lor. Un alt atu sunt costumele create de Luiza Enescu. Actorii sunt tineri, au energie, detașându-se cele trei povestitoare, prezentatoare care explică, ajută la înțelegerea situațiilor prin care trec eroii. Pentru a evita finalul trist, dar adevărat al poveștii, regizorul l-a expediat pentru a fi mai puțin impresionant pentru un copil de 6 ani și a încheiat într-un registru vesel. În  fond, moartea este ca o nuntă, face parte din viață. Oricum, toate elementele (text, scenografie, muzică, efecte, joc actoricesc) au creat un tot unitar.

Teatrul gazdă ne-a oferit o premieră, Vrăjitorul din Oz. în regia lui Daniel Stanciu. Având scenografia lui Mihai Androne (funcțională, costume interesante și care conțin elemente ce caracterizează personajele), muzica ce poartă semnătura lui Traian Păcurar, o coregrafie concepută de Răzvan Hanganu, grafica digitală a lui Bogdan Ceangu, spectacolul are ingredientele unui spectacol de succes. Dar... pentru că este și un dar! Și el “suferă” de o “boală” pe cale de cronicizare: folosirea unei rețete care duce la uniformizare, la un exces de mijloace de expresie (fie proiecții, care oricât de bine făcute sunt, nu lipsesc din niciun spectacol, fie black light, muzică care duce imediat la bătăi  din palme). Vorbim de un déjá vu. Repertoriul multor teatre includ aceleași titluri, care se joacă in variante diferite simultan. Versiunea de la Ploiești are o serie de momente care se rețin: cel de după furtuna care o transportă pe Dorothy și pe Toto, cățelul ei, pe alt tărâm, Toto în cerc, cele 3 ipostaze ale vrăjitorului când Dorothy, Omul de tinichea și Sperie-ciori se duc să ceară câte ceva. Folosirea hover boardului sau a dronei dinamizează spectacolul. Ar mai fi și neîmpliniri la nivel actoricesc, care s-ar putea remedia când reprezentația capătă “vechime”. Aceste considerații sunt din interior pentru că din exterior este un spectacol ce cu siguranță va face săli pline.

Asocația PunctArt din București a propus un spectacol pentru publicul tânăr intitulat iHAMLET, scris de Elise Wilk. Autoarea este una dintre puținele scriitoare preocupate de problematica adolescenților pe care oabordează într-o manieră proprie și cele 7 piese ale sale au fost montate în țară, dar și traduse. Pisica verde, Exploziv, Avioane de hârtie, S-a întâmplat într-o joi sunt doar câteva exemple.”Cred că numai vorbind deschis despre problemele cu care se confruntă tinerii în ziua de azi,îi poțiface să vină la teatru”, spunea Elise Wilk. iHAMLET spune o poveste. A unui H(amlet) de 16 ani, adică a adolescentului de lângă noi, dezamăgit, rănit, confuz, plin de dileme și frustrări, pentru care NU este deviza preferată. O reinterpretare modernă a prințului danez care pune sub lupă relația cu părinții după divorț, ping pongul de la unul la altul, relația cu școala care nu-i oferă nimic și unde se plictisește. Este un examen din care mulți părinți ies repetenți pentru că nu-și înțeleg copiii, nu văd criza prin care trec, nu pricep că puii lor au nevoie de dragoste, de înțelegere. Deciziile lor se răsfrâng în mod negativ asupra copiilor (divorțul, relațiile extraconjugale, respingerea, lipsa de timp). Textul este lăsat pe un plan second de tehnica high tech, de componenta multimedia folosită de regizoarea Catinca Drăgănescu. Catrinel Bejenariu, Gabi Costin, Vladimir Purdel și Vlad Pavel sunt “în priză” tot spectacolul.

Teatrul Merlin din Timișoara a adus în festival  Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, adaptare după Petre Ispirescu în regia lui Toma Hogea. Un titlu ofertant și nu la îndemâna oricui. Dans contemporan, păpușerie,pantomimă, actorie, imagine, toate dând naștere unui tablou colorat și plin de simboluri.

Din Chișinău, Tatrul Municipal Guguță a venit cu Aripi rătăcite, o poveste originală de Aurelia Plăcintă, în regia Gabrielei Lungu. Păstrând schema unui basm , scenariul ne propune o poveste de iubire “nepământeană”, plină de poezie, de gingășie ce suferă însă de lipsă de originalitate, folosind mijloace des uzitate, puerile. Are câteva moment de mânuire bine executate, în rest, dans, muzică și voie bună puse la încercare de folosirea lavalierelor de către actori.

Teatrul de animație Țădărică adus în fața publicului două dintre producțiile sale de success: Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, în regia lui Ioan Brancu și Visul unei nopți de vară, ce poartă semnătură lui Cristian Pepino, spectacol pentru adulți. Două reperezentații despre care s-a mai vorbit și care fac din poezie, emoție, râsu-plânsu, atuuri de văzut și revăzut.

Teatrul Regina Maria, Trupa Arcadia din Oradea a încântat copii cu Gulliver, spectacol 3D, regizat de Radu Dinulescu. Eroul este un copil, pasionat de jocuri pe calculator și înrobit de lumea virtuală. Călătorește în altă dimensiune, în lumea lui Liliput. Un spectacol vizual, non verbal unde animația se împletește cu  imaginile 3D stereoscopice. Bine elaborat la toate capitolele, spectacolul a fascinat micuții spectatori. La polul opus, s- a aflat un alt spectacol semnat de Radu Dinulescu la Teatrul de păpuși Puck din Cluj Napoca, Lupul singuratic. Un spectacol de buzunar, de jucat în spații neconvenționale, cu iz de   amatori la toate aspectele care aduce în discuție tema migrație (lupul pleacă să-și caute norocul prin lume) și care se încheie cu niște imagini de jurnal de știri, cu bărcile de somalezi care au invadat Europa. Pentru copii de 5 ani!

Teatrul Excelsior a prezentat spectacolul Bambi, în regia lui Attila Vizauer care aduce gingășia mesajului de prietenie, a faptului că viața este o permanentă luptă pentru supraviețuire.

Pentru publicul tânăr, Teatrul pentru copii și tineret GONG din Sibiu a prezentat spectacolul Wanda, de Mihaela Michailov și Radu Apostol, adaptare după O sută de rochii de Eleanor Estes. Despre descriminare, bullying, marginalizare, sărăcie, vise frânte, hărțuire tratate cu seriozitate și responsabiliatte de realizatori.Wanda, fetița poloneză care emigrează în America anilor crizei economice, inventează că are o sută de rochii în dulapul ei pentru a visa frumos. Mesajul este că trebuie schimbat ceva în lumea strâmbă în care trăim.

Anita Bertolami, din Elveția a prezentat Carnaval di trnsfiguro. Părți ale coprului actriței devin personaje, la fel ca și niște obiecte banale. Teatru fizic împletit cu păpușerie ce împreună spun povești înduioșătoare.

Teatrul de păpuși GULLIVER din Galați a închis festivalul cu Mica Sirenă, în regia lui Daniel Stanciu.Are toate îngredientele unui spectacol de succes făcut după rețeta despre care am mai vorbit.

Cu minusuri și plusuri, ce nu țin de concepția festivalului, ci de oferta de pe piață, așteptăm cu interes edițiile următoare.

Ar trebui menționat în final că organizatorii au depus eforturi ca această primă ediție să fie un început bun, au fost la înalțime (Mihaela Rus, director general, Miriam Dumitrescu, Mădălina Neagu, Gabriel Cojocaru, mulțumiri).

Despre Festivalul de la Arad

Cum dă colțul ierbii și totul este înflorit se deschide și sezonul festivalurilor pentru copii, care curg unul după altul, ba uneori se suprapun. “Balul” a fost deschis de Festivalul Internațional de Teatru de animație EUROMARIONETE de la Arad, organizat de Primăria Arad,Teatrul clasic Ioan Slavici și trupa de marionete, între 3-8 mai.

Scopul este de a prilejui întâlniri interesante cu păpușari români sau străini care să ne arate ce știu mai bine, să ne ofere o imagine a ceea ce se poartă în lume, să evaluăm unde este locul nostru în context național și internațional, să se lege prietenii.

FITA a reunite 9 trupe românești: Teatrul maghiar de stat Csiky Gergely (Timișoara), Teatrul pentru copii Arlechino (Brașov),Teatrul de păpuși Puck (Cluj Napoca), Teatrul Regina Maria- Trupa Arcadia (Oradea),Teatrul Clasic Ioan Slavici- Trupa marionete (Arad), Teatrul Țăndărică (București), Teatrul Ion Creangă (București), Teatrul pentru copii și tineret Merlin (Timișoara), Compania Hopa Trop (București), precum și 4 teatre din străinătate: Teatrul Național din Pecs (Ungaria), The Stuffed Puppet/Neville Tranter (Australia/Olanda), Compania Duda Paiva(Olanda), Teatrul Credo (Bulgaria).

Marea majoritate a teatrlor românești au prezentat spectacole inspirate din poveștile clasice binecunoscute, dar și foarte ”bătătorite” de ani și ani, de generații și generații. La fiecare festival sau întâlnire profesională se ridică întrebarea de ce așa multe adaptări și așa puține piese originale, cu tematică adaptată cerințelor și preferințelor acestei generații crescute cu facebook, tabletă sau telefon mobil. Este posibil să se datoreze lipsei acute de dramaturgi, numai că atuncea când apar încercări curajoase, temerare, acestea sunt privite cu neîncredere, cu teamă, cu suspiciune, tratate cu indiferență. La FITA, din acest punct de vedere, excepție au făcut două spectacole: cel al Teatrului Arlechino cu Aventurile lui Chilli Ramirez scris de Ioan Gyuri Pascu și cel al Teatrului Țăndărică, Omul de zăpadă care voia să întâlnescă soarele semnat de Matei Vișniec. Sigur că, este mult mai la îndemână textul clasic, basmul sau povestea! Este la fel de adevărat că generațiile se schimbă, la fel și mijloacele de expresie artistică, tehnica avansează și ea, materialele de construcție ca și mecanismele sunt într-o continuă adaptare, dar povestea este aceiași cu a fost odată și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.Oare copii noștri asta vor? Pe ei îî întreabă cineva? Am văzut experimente reușite și cu alt tip de povești care să le stimuleze imaginația, creativitatea, să le aducă în față problematică care îi preocupă. Povestea clasică garantează succesul, agrementând-o cu o muzică cantabilă ce imediat stârnește bătai ritmice de palme, cu elemente scenografice des uzitate, cu actori la vedere care de multe ori pun în umbră păpușa. La spectacolele amintite ca excepții de la regulă se remarcă tocmai textul, mai ales la Vișniec care ne spune o poveste altfel decât cea din tipare, amâdouă spectacolele fiind premiere, nemaijucate în alte teatre.Chiar dacă cel de la Brașov are unele lucruri neduse până la capăt la nivel de regie el se remarcă prin colorit și muzică. Cel de la Țăndărică este, în opinia mea, făcând abstracție de apartenența mea nu foarte îndepărtată la colectivul teatrului, la toate capitolele net superior altor producții: De la mesaj, la subtext, la poetica lui, până la muzică,scenografie, păpuși, actori.

Sigur că FITA sau orice alt festival  nu are legătură directă cu cele de mai sus. Din motive personale nu am putut vedea toate spectacolele, dar m-am bucurat de ce am văzut. Și ca să revin la reprezentațiile autohtone, un spectacol agreabil, frumos scenografic, antrenant a fost Pinochio prezentat de Teatrul Regina Maria –trupa Arcadia. În cheia commediei dell’arte, cu ritmuri de tarantelă, dar și de hip hop, cu lumea virtuală care ia locul Lumii Pierdute a lui Collodi, spectacolul  Adelei Moldovan este plin de farmec. La polul opus, aș situa spectacolul teatrului gazdă cu Povestea porcului. Făcut după o rețetă binecunoscută,  uzitând lucruri văzute și răsvăzute, spectacolul deși antrenant, muzical, cu umor nu iese din tipare. Rămân la părerea că perpetuarea unei echipe de creație regizor –scenograf și, uneori compozitor, nu face decât să manierizeze mijloacele, să creeze acel déjá vu, să epuizeze forța de creație. Sigur, nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori!

În această ediție, punctul forte al festivalului au fost cele trei trupe străine , din prima parte a festivalului. Spectacolul Babylon de la The Stuffed Theatre/ Neville Tranter este primul exemplu. Născut în Australia, stabilit în Olanda, Neville Tranter practică un teatru absurd care ne pune ca-ntr-o oglindă, față-n față cu propriile noastre temeri, frici,vise, dorințe și nevoi, într-un fel brutal dar plin de poezie și de umor negru. Un teatru vizual cu păpuși de dimensiunea unui om, extrem de expresive, o scenă aproape goală, cu un decor minimalist. Un actor care mânuiește cu o finețe și precizie de ceasornicar,una sau două păpuși, schimbând, aproape imperceptibil vocile. Spectacolul este o producție 2017, a cărui temă principală sunt refugiații și călătoria lor  spre Babylon, Țara promisă, cu o ambarcațiune, de pe o plajă din Africa de Nord. Călătorii, încearcă să urce pe barcă și,unii, chiar reușesc, alții nu. Cine supraviețuiește? Cel puternic, cel slab? Cel care a plătit? Intervine Dumnezeu, fiul său, Răul sau Demonul? Dar, uneori, “ răul poate deveni binele și binele răul ”. M-am dus cu gândul la textul lui Matei Vișniec Migraaanți! care se apropie ca tematică.

Duda Paiva, braziliano-olandezul dansator, coregraf, actor și păpușar a fost elevul lui Neville Tranter. Și, se vede! Desigur, cu alte mijloace de expresie. Bastard! este un spectacol uimitor care te marchează și după ce s-a terminat. Nici nu știi ce te-a impresionat mai mult. Povestea care este dramatizarea unui roman satiric a lui Boris Vian Rupătorul de inimi, sumbră, tristă, grotescă. Spectacolul lui Duda Paiva este tulburător prin mesaj, prin modul de transmitere al lui, prin felul în care te implică pe tine, spectator în povestea lui. Dans, păpușărie, text, proiecții și filmare în timp real, la care se adaugă o trăire și o dăruire complete.Ne aflăm pe o scenă plină de gunoaie, plastice, cutii alături de o balerină hidoasă, partenerul ei Bastard, oameni cu trupurile distruse, cu speranțele spulberate. Un dansator-păpușar, singur pe scenă, înconjurat de păpuși din burete, în mărime naturală, goale care exprimă sentimente din cele mai diverse. Si aici, ca și la Neville Tranter, se mânuiesc 2 păpuși deodată, auzi, trei voci diferite și ai senzația că este un pic de ventrilogie. Nu, este! Doar, capacitatea actorului de a se transforma. Există în spectacol un moment impresionat de dans cu păpușa balerină, lipită de corpul dansatorului, când picioarele lui devin picioarele ei, când perfecta simbioză dintre dansator și păpușă este desăvârșită. Aceea intimitate dintre cei doi se transmite în public, un echlibru perfect între fizicalitatea obiectului animat și cea a dansatorului. Apoi, un alt moment care a impresionat ține de tehnică. Suprapunerea într-o proiecție a siluetei dansatorului live cu cea înregistrată, într-o perfectă corelare.

Al treilea spectacol a aparținut Teatrului Credo din Sofia și s-a intitulat Mantaua, o adaptare după N.V.Gogol. O producție din 1997, multipremiată și jucată pe multe meridiane ale lumii. Mantaua poate fi percepută ca o închisoare a spiritului uman ce se vrea liber. Umor, sensibilitate, tristețe, veselie într-o poveste despre micimea sufletului uman, despre exiatența măruntă,despre mizerie,disperare, liberate.

FITA a adus în atenție moduri de expresie diferite, a oferit “lecții” deschise, dar și multe motive de reflecție despre direcția în care ar trebui să se îndrepte teatrul de animație, un tablou al locului unde ne aflăm. Depinde doar de noi dacă vom găsi calea spre un teatru viu, viabil pentru cop

Daniela Drăgulescu: „Dar, fericirea de a trăi cu arta în suflet și-n privire e fără de preț!”

“Peste treizeci de piese de teatru (dramă, muzical, animație și păpuși), peste zece filme (ficțiune, eseuri și documentare), zeci de clipuri (muzicale si publicitare) și emisiuni de televiziune, grafică și ilustrația a vreo șase cărți, precum și peste patruzeci de expoziții (de grup și mai ales personale) de pictură, scenografie, design vestimentar și, sigur, încă alte câteva peste care, în mod cert, s-au așternut nemeritate amnezii, așa spunea regizorul Bogdan Drăgulescu despre soția lui, Daniela Drăgulescu, la vernisajul unei expoziții. O ființă delicată, fragilă aparent, cu niște ochi vii și pătrunzători, plină de umor, așa am cunoscut-o pe Daniela, cu mulți ani în urmă la “uzina” de clădit vise, care a fost Teatrul Țăndărică.

Raluca Tulbure: Cum a apǎrut dragostea pentru desen, pentru scenografie ? Ce visai în copilǎrie sǎ te faci ?

Daniela Drăgulescu:La început a fost dansul. Visam să fiu balerină. De la balet a început totul.Părinții mei, aveau o plăcere deosebită de a merge la Operă - am văzut toate spectacolele de operă și balet ale timpului și, așa, am devenit fascinată de luminile scenei, de strălucirile costumelor dar și de farmecul muzicii. Sesizând această aplecare a mea spre lumea aceea de dincolo de rampă, părinții m-au înscris la cercul (da, așa se numea pe vremea aceea) de dans clasic, la Palatul Pionierilor (actualmente Palatul Cotroceni) de care mă leagă multe amintiri plăcut…apoi am urcat pe scena vechii Operete ca una din "lebedele mici" din Lacul Lebedelor, am fost apoi "păpușa" din Coppelia, "Floarea" din "Anotimpurile"…Năzuința mea supremă era să pășesc pe scena Operei ca prim balerină! Dar, n-a fost să fie așa! Nu am fost acceptată la Liceul de Coregrafie  (prea mică, prea grasă, nu știu) și prin urmare visul meu dintâi s-a fost spulberat în mii de cioburi pe care, la vremea aceea, le-am perceput ca o imensă nedreptate, ca o primă strâmbătate a lumii minunate în care trăisem până atunci. Ca prin minune, însă, o colegă de școală mi-a sugerat în toamna aceluiași an să vin la o școală de arte, așa, ca relaxare și ca să mai uit de dorul de dans…Am zis da…și…asta a fost tot!Aum urmat apoi liceul Tonitza, facultatea de Arte Plastice și, până la urmă, tot la luminile scenei am ajuns… Alte scene, dar lumini asemenea. In fine, soarta are uneori rațiunile ei!...

R.T: Acum înțeleg de la cine a moștenit fiica ta Toria,pasiunea pentru dans. De la cine ai deprins ABC-ul meseriei ?Cum te-ai apropiat de teatrul de păpuși? Pentru că știu că la facultate nu se studiază în mod special.

D.D: Viața este o poveste țesută din întâlniri, nu-i așa? Întâlnirea cu domnul Valentin Silvestru la un festival de filme studențești mi-a direcționat cumva drumul în viață. Domnia sa a fost cel care i-a sugerat domnului regizor Cristian Pepino colaborarea cu mine pe plan scenografic pentru realizarea spectacolului Dumbrava minunată în care juca Brândușa Zaița Silvestru, o mare doamnă a teatrului de păpuși! A fost o onoare pentru mine să debutez sub atari auspicii! Cei trei au fost călăuzele mele dintâi pe tărâmurile fermecate ale teatrului de animație, fiecare în felul lui!

R.T: Cât este de complicat să creezi o păpușă sau o marionetă?  De ce trebuie să ții cont?

D.D: S-au scris tomuri întregi despre marionete. Eu m-am apropiat de ea cu sinceritatea și minunarea ochilor de copil. Și ceea ce am înțeles am ordonat simplu, astfel. Marioneta este actorul care interpretează un rol in spectacol.Ea trebuie sa aibă suflet, trecut, prezent și viitor.Și nu în ultimul rând să aibă o lume a ei.

R.T: Cum decurge colaborarea dintre scenograf și regizor? E o relație dificilă?Cum faci să găsești un limbaj comun? Sau faci și compromisuri? Te întreb pentru că ești căsătorită cu un regizor(n.a,regizorul Bogdan Drăgulescu). Cine cedează?

D.D: Pentru a colabora cu un regizor trebuie să fii pe aceeași undă cu el, iar el să rezoneze cu tine, cu gândurile tale, pe portativul acelorași mirări. E bine ca fiecare să vină cu viziunea lui despre spectacolul respectiv, iar mai apoi, printr-un complicat proces de osmoză ideatică să construim împreună atât spațial cât și interpretativ. Fiecare trebuie să-și argumenteze ideea, nu să și-o impună și să și-o susțină dacă e in favoarea actului creator. Totul în lumea asta a noastră pleacă de la armonie. Și calea cea mai dreaptă spre obținerea ei e comunicarea.

R.T: Crezi că un scenograf care lucrează la păpuşi trebuie să ştie ceva în plus ?

  D.D: În ciuda prejudecăților numeroase (deși, mai nimeni n-o recunoaște, dar știți cum se zice, „eee, ce mare lucru un spectacol pentru copii! două trei păpușele, un cântecel și gata. E ușor!”) scenografia pentru un spectacol de teatru cu marionete, după părerea mea, este mult mai elaborată și mai dificilă. Da, un astfel de scenograf trebuie să știe cum să construiască o păpușă, o marionetă, să cunoască diferite sisteme de mișcare. În teatrul de păpuși, scenograful creează atât decorul cât și personajele cărora le dă viață apoi. Dar nu asta e partea dificilă. Partea dificilă e că el trebuie să se ridice la înălțimea sincerității și imaginației din privirea unui copil. Și asta, pentru noi adulții care credem că le știm pe toate și poate am uitat de lumea aceea fermecată de la începăturile fiecăruia dintre noi, nu e deloc așa de ușor.

R.T: Ai lucrat și pentru teatrul dramatic, film, ai vreo preferință ?

 D.D: Da, am realizat scenografia mai multor spectacole dramatice și a trei filme de lung metraj. Nu pot spune că am o preferință, în meseria mea toate îmi plac în mod aproape egal, dar diferit. Pentru că abordările sunt diferite, dar lumina e aceeași.

R.T: Ești artist plastic independent. Este mai bine decât să fii înregimentat într-un teatru ?

D.D: Sunt plusuri și minusuri. Există o libertate, al cărui jug este uneori greu de purtat.  Eu sunt fericită că fac ceea ce fac, aș lua-o de la același capăt preț de o mie de vieți, dacă aș avea. Doar că uneori, mi-ar plăcea ca viața (aceea hulită care ține de partea materială) să fie mai simplă, mai ușoară. Pe de altă parte, dacă toți artiștii lumii ar fi bogați, probabil că ar exista mult mai puțină frumusețe în lume. Și, atunci, cine ar mai salva lumea asta?!...

R.T: Ce a însemnat experiența ta de la Țăndărică pentru cariera ta ?

D.D: Începutul marii aventuri în lumea fermecată a teatrului. Aceea perioadă reprezintă copilăria fericită a vieții mele de artist.

R.T: Care etapă ţi se pare importantă atunci când te apuci de un spectacol, la păpuşi, de exemplu ?

D.D: Cam toate etapele au însemnătatea lor.Tot ceea ce creezi în prima etapă trebuie să corespundă fidel (cel puțin așa ar fi la modul ideal) a ceea ce se vede și simte pe scenă. Mai apoi, e imperativ să te adaptezi condițiilor locului, (actori, tehnicieni, viziunii regizorale, condițiilor tehnice, exigențelor de buget, etc.). Fiecare etapă cu truda și importanța ei.

R.T: E greu, e uşor  să lucrezi pentru copii ?

D.D: În meseria asta, dacă iți place ce faci, totul e foarte ușor!!

R.T: Dacă ar fi să mulţumeşti cuiva, către cine te-ai îndrepta ?

D.D: Doamnei Brândușa Zaița Silvestru, Michaelei Tonitza Iordache (care a fost un OM  cu o inimă nemărginită), lui Cristian Pepino și, nu in ultimul rând, soțului meu Bogdan Drăgulescu.

R.T: Deși ești căsătorită cu un regizor și aș putea bănui răspunsul tău,mi-ar plăcea să știu de care regizor îţi aminteşti cu drag ? Cu cine ai colaborat cel mai bine ?

 D.D: Eu cred că am colaborat bine cu toți regizorii, întotdeauna cu mare plăcere și deseori cu reînnoită bucurie. E bine că fiecare are modul lui de abordare a unui spectacol, ceea ce face fiecare colaborare diferită. Și aceasta mă îmbogățește și pe mine, pentru că descopăr mereu noi viziuni, idei noi, un alt fel de a privi lumea artei noastre. O singură experiență a fost nefastă, dar să nu vorbim de asta!

R.T: Ai o carte de vizită impresionantă, premii la manifestări interne şi internaţionale. Amintesc  doar câteva: Diploma de Excelenta pentru intreaga activitate artistica in domeniul teatrului Teatrul Tandarica, Premiul „Virgil Moise” pentru întreaga carieră scenografică, Premiul de scenografie pentru "Don Quijote" Teatrul Galați la Festivalul de Animație Galați , Premiul de scenografie pentru „Furtuna” cu spectacolul Teatrului Luceafărul Iași la Festivalul Internațional de Animație Praga, Cehia, Premiul UNITER pentru debut in scenografie pentru « Dumbrava minunată »Teatrul Ţăndărică Bucureşti. Dacă ar fi să întorci timpul înapoi, ai lua-o de la capăt sau ai face altceva ?

D.D: De o mie de ori daca aș lua-o de la capăt același lucru aș face!!!Iubesc ceea ce fac. Simt că menirea mea pe acest pământ este arta, indiferent sub ce formă aș face-o teatru, film, pictură. Și, mai simt că viața mi-a oferit un imens dar, atunci când m-a mânat pe cărările acestei meserii. Ce mai, sunt o privilegiată!

R.T: Ai un top 5 al spectacolelor tale ?

D.D: Micul Prinț  (Teatrul Țăndărică),Furtuna ( Teatrul pentru copii și tineret Luceafărul, Iași),Visul unei nopți de vară (Subotica , Serbia),Tara de dincolo de lumină (Teatrul Nae Leonard , Galați),Amor cu parfum de altădată( Teatrul Nae Leonard , Galați).

R.T: Într-o eră atât de robotizată, informatizată, cât de importanţi sunt „oamenii din umbră ”: sculptori, constructori de păpuşi şi mecanisme, tâmplari ? Acum astea sunt meserii din ce în ce mai greu de găsit.

D.D: Fără ei visele mele ar rămâne simple schițe aruncate undeva într-un colț în atelier. Fiecare dintre ei pun un pic de suflet, un pic de eternitate în bucățica aceea de lemn, de buret, de polistiren.Păcat că aceste meserii atât de nobile sunt pe cale de dispariție!

R.T:  După premiera unui spectacol, te mai duci să-l revezi? Te mai obsedează sau pui punct ?

D.D: Încerc să-l revăd de câte ori am posibilitatea. Sunt, întotdeauna, momente speciale, emoționante.

R.T: Dacă ţi se propune refacerea unui spectacol, într-o altă formulă,cu o altă echipă, ai fi de acord sau nu mai revii la titlurile pe care le-ai lucrat ?

D.D: De ce nu? Un astfel de spectacol ar fi o provocare pentru mine. Totul e să nu te repeți. O reluare cu adevărat reușită te pune în balanță pe tine cel de acum cu cel ce erai cândva. Visele prezentului cu cele ale trecutului. De altfel, mi s-a și întâmplat de câteva ori.

R.T:  Deși sunt două lucruri diferite, fiecare cu ponderea și importanța lor pentru cariera unui creator, te-aș întreba totuși,ce te ambiţionează mai tare, critica de specialitate sau părerea unui copil ?

D.D: Critica unui copil e cea mai sinceră. Nici nu trebuie să-l întrebi ce simte sau ce crede. Acestea se oglindesc limpede în ochișorii lui, în reacțiile sincere ale inimii lui.Dar, și critica de specialitate are greutatea ei. Dacă e sinceră și imparțială. Admir enorm pe cei ce gândesc și scriu cu franchețe despre ceea ce simt și înțeleg.

R.T:  Există vreun titlu, fie în teatrul de păpuși, fie în cel dramatic, pe care ţi l-ai dori?

D.D:   Oho, sunt multe! Fantoma de la Operă, Crăiasa Zăpezii, Pasărea de foc, Amadeus, Poveste de Iarnă, Pescărușul, Pasărea albastră, Zadarnicele chinuri… nu aveți voi spațiu pentru câte spectacole aș pune eu pe o astfel de listă…

R.T:  Ai avut și multe expoziții personale de pictură, de scenografie, ai participat și la expoziții colective, de ce depinde succesul unei astfel de manifestări ? bineînțeles în afară de creația propriu zisă. Te gândești la o poveste, la un concept anume?Îmi amintesc că noi am lucrat împreună la o expoziție de păpuși la Tolosa, cu mulți ani în urmă și, atunci,am învățat de la tine că trebuie să existe povestea din spatele poveștii.

D.D: Nu știu… Fiecare expoziție are povestea și destinul ei. Dar cred că, „deformația” din scenografie se reflectă asupra domeniului plasticii pure. Și, asta, deoarece, cu fiecare expoziție, mie îmi place să spun o poveste. O poveste alcătuită din privirile mele asupra lumii la un anumit moment al vieții. Și, mai cred că succesul ține și de harul pe care îl ai sau nu, dar și de sinceritatea și cu care tratezi fiecare privire-poveste în parte. Chiar vă invit pe 11 iunie la vernisajul unei expoziții personale de pictură , laviuri și o nouă tehnică pe care am experimentat-o în ultimul timp - mixed media art, la superba sala Constantin Brâncuși a Palatului Parlamentului.

R.T:  Voi fi acolo! Se poate trăi decent din artă ?

D.D: Aici norocul își spune cuvântul! Întâmplarea…Întâlnirile …Viața…Dar, fericirea de a trăi cu arta în suflet și-n privire e fără de preț!