Sorin și Nuți Dorobanțu: “La noi nu există granița aceea între familie și muncă, poate și pentru că teatrul face parte din modul nostru de viață “

 Sorin și Nuți Dorobanțu:  “La noi nu există granița aceea între familie și muncă, poate și  pentru că teatrul face parte din modul nostru de viață “ 

Soso și Nuți, adică Sorin și Nuți Dorobanțu, un cuplu de actori păpușari ai trupei de marionete a Teatrului clasic „Ioan Slavici” din Arad, ai Teatrului pe roți sau al Teatrului din garaj (din perioada pandemiei). Doi oameni talentați, pentru care teatrul este egal cu viața. Serioși, muncitori, veșnic în căutare de noi stiluri, noi forme de expresie, mereu pe drumuri, prezenți în festivaluri indoor sau outdoor, pe picioroange, “scuipând” foc, dansând, cântând, mânuind marionete sau păpuși de toate dimensiunile și formele. Cufărul magic, Scufița Roșie (varianta urbană), Hänsel şi Gretel, Regele cerb, Amnarul, Albă ca zăpada, Aladin și lampa fermecată sunt doar câteva din spectacolele în care au jucat. Au o tehnică foarte bună de mânuire, intuiție, putere de muncă și multă dragoste de viață și de teatru.

Raluca Tulbure: Cum a fost pentru voi,ca artiști, ca oameni, perioada pandemică pe care am trăit-o cu toții? Știu că ați fost activi online, teatrul din garajul vostru a funcționat foarte bine, dar ce credeți că ar trebui să învățăm din această experiență?

Nuți Dorobanțu: Perioada pandemică a fost o experiență pe care nu am dori să o mai repetăm. Am trăit-o, la început, cu teamă și cu neliniște, având o fetiță de 4 ani si o mamă de 82,  care am făcut tot posibilul să le ținem cât mai în siguranță. Ca artiști am tânjit după energia publicului și tocmai de aceea am încercat să ne adaptăm, să ne reinventăm într-un fel, apelând la tehnologie. Am început un șir de povestioare online, postate zilnic (timp de o lună) pe pagina de facebook a Trupei de Marionete a Teatrului “Ioan Slavici” din  Arad. A fost o experiență nouă, care ne-a ținut conectați cu publicul nostru drag. Copiii ne trimiteau zilnic mesaje cu feedback-uri la povestioarele pe care le vedeau, dar și cu titluri de povești pe care doreau să le prezentăm. A fost frumos, dar destul de obositor! Zilnic, adaptam o nouă poveste, filmam, iar Sorin făcea editarea video, garajul nostru transformându-se într-un adevărat studio. Nouă, în această perioadă, ni s-a confirmat ceea ce știam déjà: avem nevoie de public, dar și publicul are nevoie de noi. Am învățat că, dacă iubești aceasta meserie, atunci nimic nu te poate opri să păstrezi această legătură. 

R.T.: Soso și Nuți, Teatrul pe roți, actori ai Teatrului Clasic “Ioan Slavici”, trupa de marionete, chipuri diverse ale unui cuplu care nu are astâmpăr. Sunteți asemenea artiștilor nomazi, vă luați casa în spate și porniți la drum.De unde vă vine energia?

Sorin Dorobanțu: Am început ca Soso și Nuți în anul 2008, când ne-am întors din Italia unde timp de doi ani am încercat să schimbăm macazul, făcând orice altceva în afară de teatru. Ne-am întors pentru că am realizat că, pentru noi, teatrul este un mod de viață și e greu să te oprești și să nu mai ai parte de energia asta binefăcătoare pe care o primești de la public. Simțeam un gol pe care nu-l puteam umple cu nimic… Reîntorși în țară, ne-am reangajat la Teatrul de marionete din Arad, însă nivelul salariilor era foarte scăzut, așa că ne-am gândit că nu ar fi rău să încercăm să facem și altceva... Am început timid, cu evenimente mici care s-au dezvoltat în timp, ducând la înființarea Teatrului pe Roți, unde experimentăm acum păpușile gigant, nebuniile noastre devenite realitate. Nu știu de unde avem energia, dar avem o și mai avem o sete de a încerca și experimenta lucruri noi. De altfel, acesta cred că este destinul tuturor artiștilor. De a călători mereu și de a duce în lumea toată mesajul artei lor. Pentru că, da, mesajul este foarte important și trebuie dus mai departe. Să nu uităm că există o mare parte din public care nu are acces la cultură și trebuie să mergi tu la ei. De multe ori, în cele mai îndepărtate colțuri găsești un public curat la suflet și pur și pentru ei merită orice efort. Ne place să credem că putem  spriji Pământul cu marioneta. Credem cu tărie că teatrul, arta, în general, vindecă suflete și modelează caractere.

R.T.: Ce înseamnă pentru voi teatrul?

N.D.: La noi nu există granița aceea între familie și muncă, poate și  pentru că teatrul face parte din modul nostru de viață.  Teatrul este a doua noastră casă, dar, în același timp, este cel mai grozav mod de a ne descoperi și redescoperi, de a primi, de a dărui, de a căuta mereu resurse pentru a putea arăta celor care ne privesc. 

S.D.: Deja, pentru noi, teatrul este un mod de a fi. În Franța, am învățat că teatrul este atunci când iei o bucățică din realitate și o poetizezi, o transpui într o formă frumoasă și cu un mesaj puternic .

R.T.: Dacă ar fi să vă caracterizați în 3 cuvinte care ar fi acelea?

S.D: Îndrăgostiți (de tot și toate, de viață, de familie, de meserie).

N.D.: Neobosiți (în a căuta, a descoperi, a construi).

S.D.: Norocoși (că ne avem și că avem cea mai frumoasă meserie din lume)

R.T.: Soso, cum ai descrie-o pe Nuți? Dar tu, Nuți, care ar fi cele mai potrivite cuvinte pentru Sorin?

N.D.: Sorin este: jumatatea mea perfectă. 

S.D.: Nuți este :imperfecta mea perfectă.

R.T.: Cine „cântă” în cuplul vostru?

S.D.: La noi, în cuplu la ora actuală „cântă” „puiuțul”. (adică micuța noastră, Ana). De fapt, hotărârile legate de creație le luăm împreună după lungi timpi de cercetare și brain storming…care chiar fac bine.

R.T.: De unde vi se trage pasiunea pentru teatru?

N.D.: Eu am descoperit teatrul destul de târziu…la 21 de ani. M-am născut în Maramureș, iar în orașul meu natal, Borșa,  nu a poposit niciodată vreo trupă de teatru. În copilărie, jocul meu preferat era”de-a scena”, iar eu doar cântam și recitam poezii. Mult mai târziu, după ce ne-am mutat în Arad, un unchi de-al meu, care era șofer pe autobuzul teatrului de marionete, mi-a zis că se fac angajări și că ar trebui să merg la concurs. "Eu pe tine te văd artistă!" a zis.  Așa am ajuns să dau concurs la Teatrul de marionete în 1994. A fost un concurs destul de greu, la capătul căruia îmi doream doar să plec și să nu mă mai întorc niciodată acolo. Directorul de atunci, Ion Mânzatu, m-a pus să cânt, să dansez, să spun monolog, poezie, etc . Am fost și încă sunt o fire foarte emotivă și am trecut foarte greu peste acest prag…Am plâns de n-am mai putut!!! Domnul Mânzatu mi-a spus că meseria asta o poți face doar dacă o iubești cu adevărat, dar eu nu prea știam încă ce înseamnă să fi actor.

După concurs, mi-a zis că mă angajează ( eu voiam doar să dispar)și să rămân să văd în ce mă bag. Și așa am văzut primul spectacol de teatru din viața mea: Eu și lumea din 1993.

Am rămas fără grai, fără suflu, .trăiam ceva ce nu mai trăisem niciodată. Mai târziu, am aflat că ceea ce am simțit atunci se numește catharsis. În ziua următoare am văzut Cenușăreasa și am fost vrăjită pentru totdeauna.  Mi-am zis, atunci că voi suporta orice doar să am ocazia să joc și eu măcar o dată într-un asemenea spectacol.

Am jucat în multe de-atunci și studiile la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureș au venit mai târziu din dorința de a învața mai mult, de a mă perfecționa. A fost, așadar, dragoste la prima vedere.

S.D.: În perioada liceului am cochetat cu trupa de teatru Teatrul Veșnic Tânăr, coordonată de doamna Emilia Dima Jurcă, la Școala Populară de Artă din Arad. Am terminat liceul, dar nu am mai continuat și am început să lucrez în diverse locuri din Arad, până când într -o seară mă sună Dna Emilia Dima Jurcă și mă întreabă dacă nu vreau să lucrez la Teatrul de Marionete din Arad. “Da … bineînțeles !!!! “   Și de atunci … cu o scurtă pauză de 2 ani … iată-mă, încă și astăzi la Teatrul de Marionete din Arad.

R.T.: Ce vă oferă “Teatrul pe roți” față de teatrul unde sunteți angajați?

S.D.: “Teatrul pe roți” ne oferă aceleași lucruri ca și teatrul în care suntem angajați, doar că în doze mai mari. În plus, avem libertatea de a experimenta ( pe banii noștri. ce-i drept!), de a cerceta, de a ne asuma riscuri, de a reuși, de a eșua, de a ne bucura nelimitat de această fabuloasă meserie.

R.T.: Cât de greu e să gestionezi un teatru particular?

N.D.: Este destul de greu. Trebuie să te ocupi de tot, de producție, de finanțare, de construcție décor și păpuși, de regie, scenografie, actorie, impresariere, contabilitate… uuuuf!!!! Greu, dar fain, în același timp. Împlinitor.

R.T.: Sunteți mai mereu pe drumuri, ce vă place să faceți când sunteți acasă?

S.D.: Când suntem acasă gospodărim, avem grădină, găini, cățel…E liniștitor, dar asta când nu avem vreun proiect în desfășurare, altminteri, sculptăm, vopsim, sudăm, pictăm…

R.T.: Cum s-au născut păpușile uriașe, cât sunt de complicate tehnic vorbind sau din punct de vedere al mânuirii?

N.D.: Păpușile noastre uriașe s-au născut din dorința de a face cunoscut tuturor obiectul muncii noastre și de a-i arăta adevărata valoare și realul potential. A fost o adevărată provocare. Am intrat pe un teren neexplorat, dar extrem de ofertant. A trebuit să inventăm un sistem de mănuire care să-i permită balerinei noastre de 3 metri, Gigalateea, să trăiască prin dansul ei. Sistemul de mânuire pare complicat, dar nu e, a fost mai greu, până am înțeles noi cum trebuie adaptat sistemul unei marionete normale la dimensiunea marionetei noastre și a sistemului de cumpănă pe care-l folosim pentru a o susține și deplasa. Totusi. avem nevoie de două ore pentru a o monta înainte de a fi gata de acțiune. Ultima nebunie pe care am făcut-o cu marioneta gigant a fost zborul pe deasupra teatrului. Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad se renovează anul acesta și erau 2 macarale uriașe  folosite pentru asta .Văzându-le zilnic, ne-a venit ideea să agățăm marioneta noastră de una dintre ele și să o mânuim deasupra orașului nostru. Zis si facut! … În Joia Mare, am agățat-o de macara , i-am pus aripi, transformand-o într-un înger și … a pornit în zbor. Da … A fost de impact . Păpușile au putere magica!

R.T.: Am văzut și eu imaginile și mărturisesc că m-a impresionat momentul. Faceți și jonglerie cu foc, mers pe picioroange , lucruri care țin de arta circului mai degrabă. Unde ați învățat?

S.D.: Tot ce facem în spectacolele noastre stradale,- jonglerie, picioroange- am învățat singuri, atât din dorința de a ne dezvolta în cât mai multe direcții, cât și pentru că iubim lucrurile spectaculoase și credem  cu tărie că spectacolul stradal poate oferi publicului spectaculosul unui spectacol de teatru.

R.T.: Știu că ați lucrat și în Franța o perioadă, cum ați descrie experiența trăită acolo?

N.D.: Am început experiența din Franța cu o colaborare între Teatrul de Marionete Arad și Teatrul Prichindel Alba-Iulia, care ne-a dus direct în Festivalul de la Avignon în anul 2007. De atunci, am trăit acest festival de 7 ori, cu diferite spectacole și companii de teatru din țară și din străinatate. În 2008, am început o colaborare cu Compania “Les Trois Cles” din Paris cu care am realizat un spectacol numit La Gigantea cu care am făcut înconjorul lumii, la propriu. Am participat la festivaluri în aproxinmativ 20 de orașe mari din Franța (Paris, Avignon, Lyon), în Noua Caledonie (Noumeea), Brazilia (Rio de Janeiro, Brasilia, Bello Horizonte, Londrina), Spania (Barcelona), România (Alba-Iulia, Oradea, Arad).

S.D.: O altă colaborare cu Franța, foarte importantă pentru noi, a fost cu Théâtre della Mezzaninne din Lieusaint Moisy, Paris. Am jucat în trei spectacole: Stări febrile, Eden Palace și Don Quijote. Erau  spectacole pentru adulți, în care păpușile, fie ele de talie umană sau marionete cu fire lungi de 3 m, au avut un rol foarte important. Cu aceste spectacole am participat la mai multe festivaluri din Paris, dar cel mai important lucru pentru noi ca păpușari a fost participarea în două ediții la festivalului Mondial al Marionetelor de la Charleville-Mézière. Franța pentru noi a fost cumva… o schimbare de macaz, am început să ne dorim mai mult decât făcem la momentul respectiv în teatru și ne-a facut să credem în noi și în forțele noastre proprii. Franța ne-a dat aripi.

R.T.: De ce povești credeți că are nevoie copilul de azi? Ana voastră ce vă roagă să-i citiți?

N.D.: Copiii au avut, au și vor avea nevoie mereu de povești. Aș dori să sciu aici o replică din dragul nostru spectacol Albă ca zăpada, în regia regretatei doamne Kovács Ildikó. ”Poveștile zboară ca gândul, luminează ca soarele, poveștile ne farmecă…”  Da, poveștile ne farmecă și pe noi adulții, iar dacă avem impresia despre copiii de azi că nu mai rezonează la povești, cum o făceau generațiile trecute, ne înșelăm. Ei sunt la fel de puri, de curați și trebuie să credem că ceea ce punem noi, artiștii păpușari,  în sufletele lor, cu ajutorul păpușilor noastre, va înmuguri și va da roade în timp. Copilul fermecat de poveștile spuse de noi va deveni, cu siguranță, omul frumos de mâine. Ana noastră iubește toate poveștile și ne ajută să le punem în scenă. 

R.T.: Dacă n-ați fi fost artiști ce altceva v-ar fi plăcut să faceți?

N.D.: Nu știu, nu mă văd în afara acestui miracol, care se numește ARTĂ. Dar, dacă nu aș fi devenit marionetistă, cu  siguranță că  muzica m-ar fi ajutat să trăiesc.

S.D.: Nici eu nu mă văd făcănd altceva, deși știu să fac multe lucruri, cum ar fi editare video, sudură, construcții, etc.  Am cochetat chiar cu scrisul într-o perioadă din viața mea, dar nimic nu m-ar putea împlini cum o face meseria pe care o am. 

L’chaim!Pentru viață!

 Cea de a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru Idiș – TESFEST, (28-30 mai 2021), organizată de Teatrul Evreiesc de Stat, a avut o semnificație specială, “aceea de a continuă misiunea, de a celebra identitatea unică a limbii și culturii idiș.  Reprezentanți ai culturii idiș din întreaga lume și-au unit eforturile și aspirațiile în a crea, împreună cu Teatrul Evreiesc de Stat, în speranța de a oferi publicului o călătorie imaginară de jur împrejurul lumii. Pentru pace, pentru înțelegere, pentru bucurie. Lechaim! Pentru viață!”, așa cum se specifică în comunicatul de presă.

Programul celor trei zile de festival a inclus spectacole de teatru și concerte ale teatrului gazdă, dar și ale unor trupe din Franța, Israel, SUA, Polonia, un spectacol la sală de Purim,  două co-producții internaționale. 

Voi încerca să conturez profilul acestei ediții a Festivalului Internațional de Teatru Idiș, în ordinea „intrării în scenă”. Spectacolul Teatrul din Casrilifca de Șalom Alehem avându-l ca interpret pe Rafael Goldwaser din Franța a fost o interesantă lectură ilustrată cu desene de epocă care lămureau povestea scrisă de Șalom Alehem (1859-1916), “părintele literaturii idiș”. Cu mult umor este descrisă călătoria lui Menahem Mendl, plecat în lume din Casrilifca, un târg mic, să facă afaceri. Pe unde trece Mendl face numai stricăciuni și în final, revine acasă, pentru că, nu-i așa: unde e mai bine decât acasă? 

Teatrul Nephesh din Israel a prezentat spectacolul Ghimpl Netotul de Isaac Bashevis Singer. Este un one man show jucat de Dori Engel. O îmbinare a discursului scenic cu muzica klezmer, dar și cu o interpretare sensibilă, cu treceri subtile de la o stare la alta a lui Dori Engel. Povestea netotului care este manipulat de niște vecini cinici, obligat să se însoare cu cea mai urâtă fată din sat și să-i accepte copii făcuți cu altul, dar pe care o iartă și chiar plânge după ea când moare. O scenă aproape goală, cu câteva elemente de decor (o piatră de mormânt, o masă și câteva ustensile pentru patiserie), o muzică adecvată întregesc povestea.

Avi Hoffman, actor și activist cultural din SUA a “povestit” printr-un concert emoționat despre Dumnezeu și Holocaust, o pledoarie pentru identitate culturală și neuitare.

Teatrul Yiddishpiel din Israel a a oferit publicului spectacolul Vrăjitoarea de Avram Goldfaden, în regia lui Alexander Hausvater. Avram Goldfaden (1840- 1906), părintele teatrului evreiesc modern, actor, regizor, dramaturg, poet evreu de limbă idiș și ebraică, deși născut în Ucraina, este puternic legat de România pentru că a întemeiat la Iași primul teatru de limbă idiș din lume.  Vrăjitoarea, în viziunea lui Hausvater, este un spectacol plin de culoare, musical, plin de bună dispoziție. Un decor (semnat de Moshik Yosephov) format din panouri-ecrane pe care se succed imagini video, actori cu partituri muzicale dificile, care dansează cu grație, costume atent concepute crează un cadru perfect pentru povestea de dragoste dintre doi tineri care luptă cu prejudecăți, cu lumea din jur (o mamă vitregă care vrea să scape de tânără, o vrăjitoare care dă o mână de ajutor). Distribuția formată preponderant  din tineri ( Tal Avisar, Sapir Baumvel, Gil Weiss, Yisrael Traystman, Irma Stepanov,  Dotan Amrami, Andrei Kashkar, Erez Regev, Miri Regendorfer, Yael Rochkind, Niv Shafi) a funcționat ca un tot unitar.

Spectacolul  Poate chiar mai sus, o producție Mamelushen din SUA, este un omagiu adus victimelor Holocaustului. O coregrafie modernă, o muzică adecvată, lumini ce subliniază “starea” fiecărui tablou și niște dansatori care spun o poveste care începe și se sfârșește la fel.  Șase femei intră în lagăr, la început, și, cu aceleași mișcări, la sfârșit, se dezbracă și pleacă...nu spre libertate,  ci spre camerele de gazare. 

Teatrul Evreiesc de Stat a prezentat un prim spectacol în a doua zi de festival, Orașul măcelului de Haim Nahman Bialik și realizat de Andrei Munteanu. Bialik (1873-1934) a fost un poet, eseist, prozator, publicist evreu, considerat de critica literară, poetul național al Israelului. Spectacolul este inspirat dintr-un poem Despre măcel,și în care se vorbește despre pogromul de la Chișinău. Declanșat după ce ziarul de limbă rusă „Bessarabeț” a relatat că în luna februarie a aceluiași an ar fi fost ucis un copil creștin la Dubăsari în cadrul unui ceremonial religios iudaic, acest progrom a tulburat opinia publică internațională, fiind considerat a fi „cel mai oribil masacru anti-evreiesc de până la Buchenwald și Auschwitz”. Fotografii document, o scenă goală având în mijloc un munte de valize și versurile care  descriu groaza, spaima, lipsa de omenie a unora ce numai oamen i nu pot fi numiți. În final, vocile actorilor se amesecă, se întrepătrund pentru ca apoi să dispară. “Soarele a strălucit, salcâmul a înflorit, ucigașul a înjunghiat”, aceste versuri sintetizează dimensiunea unei felii din istoria unui popor încercat.

Concertul Soul to Soul al Teatrului Folksbiene din SUA a combinat într-un emoționant spectacol muzica spirituală, jazz, klezmer și populară. De multe ori, când ne e greu cântăm, când iubim cântăm, În acest concert- spectacol este vorba de tradiția muzicală, de legături între evrei și afro americani, despre opresiune, ură, lupta pentru dreptate, credință. Fiecare comunitate vine cu specificitatea ei, dar visurile de pace și de mai bine sunt comune. Soul to Soul exprimă nevoia de a fi unul lângă altul, indiferent de religie, credință sau vremuri. Lisa Fisherman, Magda Fisherman, Elmore James, Zalmen Mlotek, Tony Perry, Tatiana Wechsler s-au alăturat unor intrumentiști formidabili (Brian Glassman- bas, Zlamen Mlotek- pian, Zisl Slepovitch- clape, Matt Temkin- percuție) care fiecare de acasă de la el au transmis un mesaj plină de lumină și căldură, de solidaritate.

Particular pentru spectacolului Dibuk de S.Anski (1863-1920), co-producție americană, este că a fost realizat online, în timpul pandemiei. Dramaturg, etnograf, activist politic și cultural, S. Anski a scris piesa sa cea mai cunoscută, Dibuk sau Între cele două lumi, în 1914. Conform kabalei evreiești, un dibbuk este un spirit rău, malefic, care întră într-un corp viu pentru a-l poseda. În piesă, o tânără, Lea, este posedată de spiritul iubitului mort, iar povestea de dragoste începută pe pământ este desăvârșită în lumea de dincolo. Spectacolul din festival, regizat de Allen Lewis Rickman, este jucat de către actori acasă la ei, dar textul este interpretat, nu citit, montat și însoțit de muzică tradițională.  Actorii pe care i-am văzut sunt dintre cei care au făcut parte și din altă co-producție cu TES: Rafael Goldwasser, Michael Wex, Shane Baker, Daniel Kahn, Amitei Toren, Yelena Shmulenson, Mike Burstyn și Allen  Lewis Rickman. 

Concertul Tango evreiesc a fost un colaj de cântece înregistrate din concerte și care au avut sonorități diferite (klezmer, tango, jazz), ritmate, orchestrate armonios și care îți dau o imagine a unei muzici deosebite, din păcate prea puțin cunoscută. Aaron Kula, pe care l-am ascultat în prima parte a concertului, este cântăreț, compozitor și dirijor și a adus un omagiu țării noastre  interpretând un câtec intitulat : România, România. 

Un alt concert a fost Yiddish Trotter, o co-producție TES cu Efim Chorny și Suzana Ghergus, un potpuriu de 8 cântece tradiționale, vesele sau triste pentru diverse ocazii, însoțit, din când în când, de imagini sugestive. Actorii au cântat alături de o formație instrumentală foate bună și au reușit să creeze o imagine completă, alături de celelalte concerte, a ceea ce înseamnă muzica evreiască.

Ultimul spectacol din festival a fost Proștii din Helem de Mikhail Gershenzon, din repertoriul TES, în regia lui Dan Tudor și scenografia Alinei Herescu. Mikhail Gershenzon (1869-1925) a fost profesor universitar, scriitor, fabulist și eseist rus. Helem este un oraș din Polonia, locuit din cele mai vechi timpuri de evrei. Un oraș, ca multe altele, plin de “înțelepți”, “deșteptați” după ce aici s-a răsturnat carul cu proști. Poveștile lor circulă din gură-n gură, din țară-n țară, diferite fiind doar numele personajelor. Comedia de la TES, realizată în 2013 este un spectacol colorat, plin de gaguri și în care coregrafia lui Florin Fieroiu joacă și ea un rol important. Distribuția cuprinde actori din generații diferite (Constantin Dinulescu, Leonie Waldman Eliad, Geni Brenda, Marius Călugărița, Nicolae Botezatu, Mihai Ciucă, Veaceslav Grosu, Viorel Manole, Mircea Drîmbăreanu, Darius Daradic), pe unii recunoscându-i și în celelalte spectacole online ale teatrului.  Și, așa cum îi stă bine unei comedii, dar și unui festival, totu-i bine când se termină cu bine, încredințați că trebuie să privim cu optimism spre viitorul... nepandemic.

P.S.: Nu știu de ce organizatorii au fost așa de zgârciți în a oferi informații complete despre spectacolele din festival. Nici programul furnizat, nici pagina de facebook (care a dat imagini sau spectacolele integral, mai multe zile) nu ne-a pus la dispoziție distribuții sau realizatori (în afara regizorului), la spectacolele teatrului gazdă măcar. Doar telefonul a funcționat după terminarea evenimentului.

Timid, dar prezent

 Caravana poveștilor, festivalul internațional de teatru pentru copii organizat de către Teatrul „Arlechino” din Brașov (1-6 iunie 2021), a ajuns la cea de a șasea ediție.  A fost un festival „timid”, după cum mărturisea directoarea teatrului, Mihaela Soloceanu, care avut loc imediat după relaxarea măsurilor impuse de pandemie. Așa timid cum a fost, și-a făcut simțită prezența atât în sala de spectacol, cât și online. Alături de reprezentațiile teatrului gazdă, publicul a putut urmări trupe particulare (Compania “Mușchetarii” și Compania de teatru de animație și evenimente MAG, ambele din  București, Magic Puppet din Cluj-Napoca, Compania “Teatrul pe roți” din Arad) sau de stat (Teatrul pentru copii și tineret “Colibri” din Craiova, Teatrul Republican pentru copii “Licurici” din Chișinău, Teatrul de păpuși “Békéscsaba” din Ungaria).

Spectacolul Fata babei și fata moșneagului, prezentat online de către Teatrul Republican “Licurici” din Chișinău, este o adaptare realizată de Constantin Brehnescu după Ion Creangă și regizată de Titus Jucov. Cunoscuta poveste, care ilustrează drumul inițiatic al celor două fete, presărat cu “piedici” simbolice (cățelușa, însoțitoare a omului ți în lumea de dincolo; fântâna- dătătoare de viață, revigorantă; părul- legătura cu pământul; Sfânta Duminică- divinitatea), valorifică folclorul tradițional. Titus Jucov a pus în manieră clasică povestea, dar a pigmentat-o cu muzică (compozitor: Liviu Știrbu), cu coregrafie (Valerii Donțov). Scenografia semnată de Angela Josan este tot de inspirație folclorică. Scena este dominată de un carusel, tapisat cu covoare, cu motive populare, care se învârte la schimbarea de tablouri. Păpușile sunt cu tije, au expresivitate; apoi avem pentru “copilașii” Sfintei Duminici capete supradimensionate. Actorii au cântat, au dansat, au mânuit, au spus povestea într-un dulce grai moldovenesc. Totuși, spectacolul are un aer ușor prăfuit: senzația de déjà vu, de previzibil ne însoțește pe tot parcursul vizionării. 

A doua reprezentație online a fost Elek zdreanță, modelul (într-o traducere aproximativă) prezentat de Teatrul de păpuși “Békéscsaba” din Ungaria. Din păcate, nu a fost subtitrat și nu ne-au fost oferite nici informații pe site-ul festivalului sau pe pagina de facebook a teatrului gazdă. Intuiția a fost elementul de bază în aflarea unor detalii despre spectacolul regizat de Béres László, muzica fiind compusă Cári Tibor. Textul pornește de la povestea scrisă de Zoltán Veress, poet și scriitor maghiar din Transilvania, în care eroul este un porc. Nu unul ca toți porci, ci care nu mai vrea să dea carne, doar...brânză. Decorul este funcțional, fiind ca o cutie pe roți, ce amintește de teatrul de bâlci. Păpușile sunt cu tijă sau pe actori, muzica este live, interpretată de trei actori (voce și instrumente), ritmată, veselă, cântecele sunt ușor de reținut. Un spectacol agreabil, interactiv, dar nu foarte accesibil celor care nu cunosc limba maghiară.

Aș face o paranteză, menționând că Teatrul „Arlechino” a fost foarte activ pe perioada când teatrele au fost închise, fiind aproape zilnic alături de publicul său, oferind ateliere, spectacole înregistrate sau un fel de “noapte bună, copii”, povești citite și interpretate de actorii teatrului. Am văzut un spectacol lucrat în pandemie și care a prins foarte bine la copii, prezentat live în festivalul menționat. Este vorba de Cei trei purceluși, realizat de actrița Eliza Muraru.  Alături de ea, Erica Mihaly și Dan Zorilă dau glas personajelor.”Hai să cântăm, să dansăm, să ne distrăm, să ne jucăm” este îndemnul celor trei purceluși tare drăgălași. Fiecare are câte o  trăsătură distinctă, un accesoriu care să-l deosebească de ceilalți ( o șăpcuță, un snop de paie într-o desagă), dar toți vor să-și construiască câte o căsuță din ce au la îndemână. Cele din paie și nuiele sunt distruse de lup dintr-o suflare, cea făcută din pietre de râu este cea mai rezistentă. Cum, desigur, bănuiți, povestea se termină cu bine, purcelușii reușesc să-l învingă pe lup. Spectacolul Teatrului “Arlechino” nu are un decor sofisticat sau păpuși complicate, ci e simplu, colorat, extrem de muzical, mânuit bine. De mult timp nu mai văzusem un spectacol care să se joace la paravan, așa cum erau cele din copilăria mea,  păpușile pe tijă au fost expresive, funcționale și foarte simpatice.

Caravana poveștilor a fost un festival de criză, dar care a încercat să-și păstreze locul dobândit de cei cinci ani de existență, fiind conceput înainte de a se ști când se vor redeschide teatrele și câți bani vor fi alocați de la buget pentru asemenea manifestări. Așteptăm cu optimism edițiile viitoare și vremuri mai bune.

Exercițiu

Textul spectacolului Jocul de-a adevărul este scris de Lia Bugnar cu vreo 15 ani în urmă și s-a jucat la Teatrul Metropolis. Acum, locația a rămas aceiași, dar formula de joc este un pic schimbată, spectacolul jucându-se în streaming, așa cum ne-a obișnuit Lia Bugnar și echipa ei, în ultimul an. Este o formulă convenabilă pentru organizatori din punct de vedere material, dar și al vizibilității. Spectacolul poate fi văzut din orice colț al lumii de către românii din diaspora, iubitori de teatru, numărul lor depășind de multe ori capacitatea normală a unei săli. Actorii joacă în timp real, lipsiți de reacțiile la cald și pot considera că este o  repetiție generală pentru când il vor juca cu public.

Lia Bugnar se joacă cu adevărul, cu minciuna, își „dezbracă” personajele, le pune în situații limită. „E, poate, unul dintre spectacolele mele cele mai dulci, (…) dar bineînțeles că am pus eu pe-acolo și niște buzunare cu dramă, că altfel ni se apleacă de la atâta dulce”. Și, așa este! Este un text simplu, ușor de digerat. O comedie romantică despre doi oameni, un bărbat și femeie, care nimeresc într-o cameră a surprizelor dintr-un parc de distracții printr-un tobogan, după ce și-au lăsat jumătățile la celălalt capăt.  Căutând să iasă de acolo, trebuie să se suporte, să se mărturisească, să-și dea jos măștile. Mă opresc aici din dezvăluiri. Textul este presărat cu umor, poate provoca emoție, deși unele replici sunt prea căutate. Lia Bugnar încerca să se apropie de teatrul fantastic, dar situația expusă pare un pic forțată. Scena este plină de forme geometrice (toboganul, sfera, piramida, turnul), fiecare având o funcție: într-una spui ce gândești, în alta te poți săruta, apoi, desfaci sfera și găsești șampanie, iar pe canapea mărturisești niște fapte teribile, nespuse nimănui, ca și cum ai fi la psiholog. Carameaua, mirosul de levănțică, brățara din lacrimi de pinguin sunt elemente simbolice care au rolul lor în poveste. Monologul mărturisitor al Sanei sună ușor fals, cel al lui Bebe este mai închegat. Finalul mi s-a părut cam tras de păr, cu monologuri lungi, din off, citite ca la teatru radiofonic.

    Distribuția îi cuprinde pe Marius Manole, Medeea Marinescu, Alexandru Nedelcu și...Lia Bugnar. Deși este un personaj schematic din punct de vedere dramaturgic, Marius Manole îi conferă lui Bebe, o oarecare credibilitate. Medeea Marinescu ar fi trebuit să fie femeia plină de nuri, dar este una cuminte. Sana ei (numele vine de la mens sana in corpore sano și nu de la produsul lactat!) are, pe alocuri și sensibilitate, dar și platitudine. Lia Bugnar a găsit o cheie potrivită pentru duplicitatea Verei, soția adulteră a lui Bebe. Într-un rol de plan secund, Alexandru Nedelcu creează un personaj căruia nu-i pasă de nimic și ia totul în râs.

Pentru mulți, Jocul de-a adevărul poate fi un spectacol agreabil, dar în opinia mea este doar un simplu exercițiu. 

Platforma piciordeplay la Teatrul Metropolis: Jocul de-a adevărul de Lia Bugnar. Regia: Lia Bugnar. Distribuția: Marius Manole, Medeea Marinescu, Lia Bugnar, Alexandru Nedelcu. Data vizonării: 15 iunie 2021.